Єi atunci ei au юinut sfat

DUBOVKA

La Dubovka am fost duşi cu maşini acoperite. Spre seară am fost repartizaţi prin bărărci, iar mai apoi am făcut cunoştinţă cu conducătorul lucrărilor de şantier. Era un moşneguţ josuţ, purta un chipiu din postav negru. Deseori umbla în haine proprii şi fără umere. În permanenţă şinea luleaua în dinţi, chiar dacă nu era aprinsă. Vorbea laconic şi niciodată nu repeta fraza spusă. Mai târziu am avut să aflu că era un amestec de evreu şi polonez, care făcuse Universitatea din Varşovia şi din Sancz-Petersburg. Era doctor în stiinţe tehnice. Deseori îl duceau la montatrea transformatoarelor de înaltă tensiune. trăia în capătul unei bărăci, într-o chilioară aparte împreună cu un român Nicolaie Dragomir. Administraţia lagărului îl stima foarte mult şi cuvântul lui avea mare pondere.

A doua zi au început să ne repartizeze pe brigăzi. Noi, cei din Maicaduc, care păţisem beleaua cu carnea, ne ţineam grămăjoră şi rămăsesem mai la urmă. Ne-a întrebat pe fiecare ce specialitate avem şi de unde suntem.

– Tu vei pleca la cariera de piatră, iar ei o săptămână vor face ordine în partea gospodărească. Băieţii au început să-l roage să nu ne despartă, dar el le-a tăiat-o impunător:

– Odată ce am spus, nu se mai discută! Eu nu repet de două ori acelaşi lucru. Băiete, mergi cu mine!

Am simţit fiori de groază şi m-am găndit că ăsta o să-mi pună cred că capăt zileleor la cariera de piatră. Mi-a zis să merg mai iute după el, căci vrea să mă prezinte cuiva. Am ajuns până în chilioara lui. Acolo ne-a întâmpinat un omulean, cam de-o statură cu şeful şantierului. Era smolit şi avea nişte ochi negri pătrunzători. M-a măsurat de vreo două ori din cap până în picioare şi într-o rusească pocită a întrebat cine sunt eu. Şeful de şantier a scos luleaua din dinţi şi-i zice:

– Ian întreabă-l în limba ta cine este el, ca eu să mă pot convinge de voiamândoi cine sunteţi.

Necunoscutul mă întreabă într-o română apăsată şi cam milităroasă:

– De unde eşti flăsău?

– Din ţara Românească!

– Ţara este mare, din ce provincie?

În timpul acesta şeful de şantier a zâmbit satisfăcut, s-a aşezat la o măsuţă mică şi a început să-şi pună tutun în lulea.

– Ei, din ce provincie zici?

– Din Basarabia.

Leandr Alexandrocici, căci aşa îi zicea şefulu de şantier, a ieşit afară să-şi aprindă pipa, iar necunoscutul a început să mă descoase în limba română. M-am prezentat, i-am numit articolul după care am fost condamnat.

– Când ai reuşit să te pricopseşti cu aşa bogăţie?

– Dar D-stră de unde sunteţi şi cum a-ţi ajuns aici?

– Sunt din Bucureşti. În timp de pace am lucrat profesor de economie poiltică la Universitate, iar în timpul războiului am fost ostaş al ţării. Iar acum după cum vezi, suntem camarazi de suferinţă.

În cameră a intrat Leand Alexandrovici şi ne-a întrebat:

– Ei, aţi făcut cunoştinţă?

Eu i-am răspuns că nu în deajuns.

– Cu timpul ne vom cunoaşte. Tu ce ai lucrat la libertate?

– Am lucrat un an de zile învăţător.

– Deci vreau să cred , că ştii a număra şi a socoti până la o mie? te duc în brigada de la carieră. Raţia lor de pâne e de 550 de gr. dacă vei fi atent şi ascultător nu vei fi distrofic.

După aceste vorbe m-a condus până la baraca numărul trei. Era doar un singur loc de dormit la nivelul 2.

– Mâine te voi aprecia la la locul de muncă, şi să bagiân cap tot ce-ţi voi spune.

S-a întors milităreşte şi a plecat.

Eu mi-am ocupat patul pe care mi l-au repartizat, m-am covrigit ca câinele şi am tras peste mine o zdreanţă de pătură. Cum mă covrigeam începeam să mă gândesc la cei de acasă. Vorbeam cu ei, le spuneam că mi-i frig, mi-i foame mai tot timpul şi mi-e tare dor de toţi, chiar şi de Tărcuş al nostru. după ce îi pomeneam pe toţi, o întrebam pe Lealea unde-i, pe crare meleaguri au deportat-o… Era foarte frumoasă şi şireată, nu se poate să n-o fi ţinut acum cineva de mână… Şi înainte de a adormi mi se pecetluia somnul cu o gelozie închipuită, care mă ţinea în mrejele ei până dimineaţa.

Prima zi de muncă în lagărul Dubovca nu se deosebea cu nimic de tzilele din alte lagăre.

Dis-de-imineaţă am plecat la dejun cu brigada. Acolo l-am întâlnit şi pe român. M-am apropiat, el m-a primit binevoitor şi mi-a permis să stau lângă el.

Aici raţia de pâine se dădea în trei porţii şi ciorpacul cu lături era mai des. se mai dădeau şi nelipsiţii peştişori, 4-5 bucăţi şi o cană de ceai gata îndulcit. Masa de amiază se dădea la locul de muncă, iar cina în lagăr.

După dejun, imediat a urmat încolonarea şi numărătoarea cu toată atributica ei de lagăr.

până la cariera de piatră am făcut 5 km. Acolo ca din pământ a apărut Leandr Alexandrovici.

– Ei, băiete, nu te-a furat vreo fată astă noapte?

– Din păcate ele mă fură doar în vis.

– Alături de zona noastră este şi o zonă de femei, dar suntem despărţiţi unii de alţii ca statele vrăjmaşe. Acum, hai să-ţi arăt locul de muncă.

– Acolo sus este cariera. De la carieră vine transportorul până la estacadă. Aici sunt maşinile de zdrobit piatra. Misiunea ta este următoarea: să urmăreşti ca să nu se oprească nici pe o clipă transportorul, să nu stea pe loc nici omaşină de zdrobit. Ia această tăbliţă, să înregistrezi pe ea numărul maşinii care a venit, şi doamne fereşte să nu scapi una din vedere. În caz de dezordine sau dacă se întâmplă o mică avarie ridici această manivelăân sus până face contact. De hărnicia şi înţelepciunea ta depinde hrana brigăzii şi a ta. Ai înţeles?

– Da, am să mă strădui.

Leandr Alexandrovici a dispărut ca în pământ.

Erau trei agregate de zdrobit piatra. Unul a fost ocupat de românul, care mi- a spus binevoitor:

– Eu te voi ajuta. El e un om care iubeşte foarte mult disciplina şi punctualitatea, dar nu este rău deloc. principalul e să nu întrebi a doua oară ce a spus el şi să nu eşi din cuvântul lui. Am avut mare noroc că sunt prieten cu el. Să viii deseară la noi în chilie, vreau să te cunosc mai îndeaproape.

Toată ziua am umblat ca suveica la ţesut. Şoferii care încărcau petrişul erau de la libertate. Doar unul singur mi-a adresat câteva cuvinte:

– Noroc, eşti nou?

Eu am dat afirmativ din cap. Nimeni nu m-a mai întrebat nimic, însă toţi mă urmăreau cu atenţie, aşa cum se urmăresc fiarele între dânsele.

Masa de amiază a fost puţin mai consistentă: 200 gr. pâine neagră ca pământul, o porţie de ciorbă cu vreo două cartofele şi câteva fire de crupă plutind prin ea, un ciorpac de lături mai consistente cu un strop de ulei de bumbac. Foamea nu s-a potolit, însă o mică schimbare a survenit.