Єi atunci ei au юinut sfat

ŢIGARA

La puţin timp după plecarea celor trei, cel, în braţele căruia murise moşneagul de frig şi foame, cam pe şoptite a început să ne citească scrisoarea.

– Dragă tovarăşe Stalin, Vă înştiinţez, că eu, Grigorii Nemiinoga sunt condamnat la 25 ani pentru contrarevuliţie, în vreme ce eu am luat parte activ la războiul civil cu albgardiştii şi alte javre. Am luptat activ cu contra[revoluţionarii]. Am lichidat bandele culacilor în Ucraina. Am luat parte la crearea kolhozurilor şi la predarea grânelor la chemarea partidului şi personal a dumneavoastră tov. Stalin...

Scrisoarea a fost împăturită într-o cârpuliţă roşie scămoşită şi zoioasă. Erau înşiruite multe merite personale şi în grup, indicate date concrete şi locuri unde a participat şi la sfârşit ultima rugăminte:

– …Dragă tov. Stalin precăutaţi vă rog dosarul meu. Sunteţi singurul mântuitor şi apărător! ³⁰

La sfârşitul scrisorii pleşcatul a zis compătimitor:

– Acesta a fost un adevărat patriot de-al nostru!

Altcineva a zis:

– Da vî je bros’te ţe smerdiacee havno v paraşu. (Aruncaţi acest căcat puturos în budă).

Şi s-au pornit fel de fel de povestiri despre cruzimile activiştilor zeloşi din timpul colectivizării în Ucraina. La auzul lor era cu neputinţă să nu te cutremuri.

A doua zi, la dejun, un banderovist din cei care au mai rămas în cameră, a umblat pe la fiecare din noi şi a strâns câte un peştişor ruginit. Nimeni n-a îndrăznit să-l refuze, iar eu m-am gândit în sinea mea: “iar am rămas pe seama hoţilor”.

Zveriev era din Moscova şi primea cu regularitate colete de acasă. În această zi primise un colet bogat– pâine albă, unt, şuncă, lămâi ş. a…

Noi uitasem demult gustul lor. Încă de pe când eram la libertate. De fapt de prin “46 nu mai văzusem aşa feluri de bucate, aşa că mă deprinsesem cu ce-mi dădea Dumnezeu. Pleşcatul n-a servit pe nimeni cu nici o fărâmitură. S-a întors cu faţa spre fereastră, s-a aşezat tătărăşte şi îndelung s-a ospătat din bunurile primite. Apoi s-a scobit meticulos printre dinţi cu un chibrit. Noi repede isprăvisem cu tainul de dimineaţă, printre dinţi nu ne rămăsese nimic, nici nu trebuiau curăţaţi. Cât priveşte spălatul lor, demult uitasem că omul trebuie să aibă acest obicei. Drept punct la trapeza de dimineaţă, pleşcatul a aprins o ţigară “Belomor” dintr-un pachet neînceput. Se delecta cu gustul şi mirosul tutunului, trăgând adânc în sine fiecare fum.

În puşcărie de obicei, o ţigară îi unea pe câţiva în jurul său. Trăgeau câte un fum, iar dacă erau mai mulţi fumători, un fum îl împărţeau la doi, transmiţându-l din gură în gură. E unicul product cu care nevolnicii se împart. În rest opreliştea îi face pe oameni foarte egoişti. Chiar exista şi un proverb: “azi mori tu, iar eu rămân pe mâine”.

Un banderovist s-a apropiat de Zveriev şi l-a rugat:

– Dă să trag şi eu un fum.

– Îi fuma când ţi-or aduce haholii tăi pachet de acasă.

– Şcio tî kazau suka? A nu povernis’! (Ce-ai spus javră? Ian întoarce-te!)

Şi ca din pământ lângă dânsul au mai răsărit câţiva.

– Tî kurkul’ krasnîi! (Chiabur roşu!). Atunci în “32, pe când Ucraina murea de foame, că ne luaseţi şi ultimul grăunte de la gură, voi aici la Moscova crăpaţi pâine albă cu slănină şi usturoi!

Cineva din cameră a replicat:

– Numai chiaburii roşii aveau ce crăpa, oamenii simpli erau ţinuţi cu peşte sărat pe cartele, ca şi noi aici.

Cel care a cerut un fum de ţigară, a scos pe un petec de hârtie vreo 20 de peştişori ruginiţi, fiindcă erau păstraţi în butoaie de fier, şi i-a spus pleşcatului:

– Ascultă ministrule, cu aşa hrană ai alimentat tu tot poporul, dar mai ales pe noi, zeki. Dacă încerci să răcneşti, până vine gardianul te petrecem pe ceea lume. Ia frumuşel câte un peştişor şi-i începe a păpa, aşa cu tot cu cap, maţe, coadă– aşa cum îi mâncăm noi. După ce te ospătezi în văzul nostru, a tuturor, ai să împarţi tot pachetul cu hrană la gloata asta flămândă, iar fumătorilor o să le dai câte o ţigară.

– Fraţilor, vă rog, nu mă omorîţi! – şi a început să-i tremure mâinile şi faţa…

– Fraţii tăi îs la Kremlin, aici e puşcăria Krasnaia Presnia. Dacă nu papi peştişorii, mergem să te muiem cu capul în budă.

Zveriev, cu mâinile tremurânde, cu două degete, a apucat primul peştişor. Pe faţa lui se citea o greaţă nemaipomenită, dar el totuşi a început să mănânce. După ce a mâncat ultimul peştişor, a rămas nemişcat. Toţi aşteptau cu răsuflarea întretăiată să vadă ce va fi mai departe.

– Ei, dar cu pachetul cum rămâne?

El a luat toată legăturica şi a dat-o unuia din mulţime.

– Stai, nu aşa! Ia-ţi o bucăţică de pâine cu salam ţie, restul împarte în atâtea porţii, câte guri sunt în cameră şi împarte-le cu mâna ta. Aşa va fi creştineşte şi primit. Numai aşa vei deveni confrate de suferinţă cu noi. Până la Magadan calea-i lungă!

Zveriev a împărţit tot pachetul în 20 de porţioare mici ca anafura. Una şi-a oprit-o lui, iar restul le-a împărţit celor din cameră. După atâţia ani de foame, am gustat şi eu din hrana “zeilor roşii”.

Credeam că el se va repezi mai apoi la uşă, să facă scandal, dar părea că s-a conformat legilor impuse şi a început să se plimbe prin cameră. Pendula încolo şi încoace, cu mâinile la spate. După un timp văd că se apropie de mine. M-a analizat din cap până în picioare, apoi m-a întrebat:

– Tu eşti hoţ?

– Nu sunt hoţ. Pe mine m-au furat.

– Atunci cum de ai ajuns aici?

– E o poveste lungă…

– Şi totuşi de unde eşti? Nu semeni a fi rus după vorbă?

– Sunt român din Basarabia şi de aceea am ajuns aici.

– Da nu cumva eşti ţigan? Românii toţi îs ţigani!

– Da cum aţi constatat că românii sunt ţigani?

– Vezi băiete, Puşkin a scris un poem despre voi…

– Puşkin a scris un poem despre ţiganii din Basarabia, nu despre români. Cu acelaşi succes el putea să scrie şi despre ţiganii din Rusia ori din Ucraina, dar asta nu înseamnă că ruşii ori ucrainenii sunt ţigani. Ţiganii, ca şi alte popoare sunt răspândiţi în multe ţări.

– După cum văd, nu degeaba ai ajuns aici.

Banderoviştii au ciulit urechile şi vreo câţiva chiar s-au apropiat de noi.

– Vaniuşa, da pe ce articol ai nimerit tu aici?

– Pe articolul 54(58), diferite puncte şi pe art. 33.

La auzul acestui răspuns, toţi s-au liniştit, careva a tuşit confuz şi s-au uitat unul la altul întrebător.

– Se vede că ai trăncănit ceva din gură împotriva puterii…– a remarcat pleşcatul.

– Noi am început să luptăm împotriva puterii. Primul cu care m-am luat la harţă a fost NKVD-ul şi ultimul a fost iubitul vostru Stalin.

– Tu nu vorbi aiurea băiete, unde l-ai văzut tu pe tov. Stalin?

– Eu nu l-am văzut, dar i-am simţit din plin dragostea lui “părintească”. Cel mai tare am simţit-o în 46–47, când murea lumea de foame ca muştele, cu miile şi nici n-avea cine să-i îngroape. Şi mai tare i-am simţit dragostea, când ni i-au luat pe cei mai buni gospodari şi i-au dus în Siberia în vagoanele pentru vite, de fapt mai rău decât pe nişte vite.

– Vaniuşa, da tu nu eşti hahol din Moldova?

– Eu sunt român din Basarabia şi am ţinut foarte mult să facem legătură cu mişcarea voastră, ca să luptăm împreună.

– Împotriva cui?– a întrebat Zveriev.

– Împotriva cotropitorilor!

– Păi noi v-am eliberat de regimul burghezo-moşieresc al românilor, noi nu suntem cotropitori.

– Foarte bine. A trebuit să ne lăsaţi în pace după eliberare, ca noi să vă putem mulţumi. Voi însă ne-aţi cuprins cu atâta dragoste, că ne înăduşim în braţele voastre. Pentru mine orice străin, care mă scoală când vrea el şi mă culcă când vrea el, orice străin care mă obligă să mă închin la dumnezeul lui, şi să zic rugăciuni străine, este cotropitor!

– O-ho-ho! da tu eşti colţos, aşa slăbănog şi hămesit cum eşti!

– Poate dacă nu eram colţos şi m-aş fi linguşit pe lângă noua conducere, nu ajungeam aici. Dar mare e Dumnezeu! Nimic nu-i veşnic sub soare! Ori piere măgarul, ori crapă stăpânul!

– Da tu într-adevăr eşti duşman al poporului!

– Dacă pe mine nu m-a judecat poporul. M-au judecat câţiva oameni străini, după legi străine, nici nu ştiau să vorbească în limba noastră. Vorbeau ruseşte. Nu cred eu, că poporul rus tare o mai avut nevoie să mă judece pe mine. Şi nici n-a avut nevoie să descarce în Siberia pe zăpadă copilaşii noştri, care nu le-au făcut nici un rău.

De pe laviţa de jos, în vorbă s-a amestecat un omulean între două vârste, care se vede că nu-şi tunsese barba demult.

– Tu măi băiete să ştii că-mi placi. Te ţii bine. Nu cumva ai fost student?

– Student n-am prea avut când fi, că mă păştea NKVD-ul. Dar ultimul an de zile, până a mă înhăţa, am lucrat învăţător.

– Noi într-un fel suntem neamuri– a remarcat bărbosul.– Feciorul lui Bogdan Hmelniţki, Timoşa s-a însurat cu fiica hospodarului vostru Vasile Lupu, cu Ruxandra. Se zice că era cea mai frumoasă şi mai deşteaptă principesă din Europa de pe timpurile acelea. Pe ea după nuntă au trimis-o la Chiu, iar Timoşa cu o ceată de cazaci a rămas să lup­te cu tătarii, care împresuraseră Suceava. În acea bătălie el a şi murit.

– Pe domniţa Ruxandra cazacii au luat-o cam cu de-a sila, dar Petru Movilă a venit de bună voie la Chiu şi a întemeiat bastionul ştiinţei, o academie, care şi până azi îi poartă numele.

– După cum văd, tu îţi cunoşti istoria.

– Mai multe nu ştiu decât ştiu, dar cine sunt şi încotro merg, îmi dau seama.

– Şi ti zici că voi românii nu sunteţi ţigani?– a intervenit Zveriev.

– Dacă aş fi ţigan, tot nu mi-ar fi ruşine, că şi ei sunt tot oameni. Mi-ar fi ruşine să fiu hoţ. Vreau să ştie tovarăşul ista, că ţigan nu-i cuvânt de ruşine aşa precum e cuvântul hahol.

– Da ce tu ştii despre haholi.?

– Aproape nimic. Ştiu că-i poreclesc aşa pe ucraineni, dar de ce nu ştiu.

– Apoi ascultă băiete,– a intervenit istoricul bărbos.

Porecla “hahol”, anume că-i de cinste. Ea se trage din timpul ţariţei Ecaterina. Prin timpurile ei, ţăranii ucraineni adesea îi părăseau pe boierii hapsâni şi zgârciţi şi plecau la alţii mai blânzi. Unii boieri chiar rămâneau în timpul verii fără lucrători. Şi atunci ţariţa a emis un ucaz în care nu li se permitea ţăranilor să părăsească stăpânul în timpul verii. Cei mai îndrăzneţi însă fugeau de la stăpâni şi se aşezau cu traiul în bălţile Niprului. În semn de protest faţă de ţariţă, îşi rădeau tot părul de pe cap şi lăsau numai un şumuiag, aşa numitul “hohol”, Li se mai ziceau şi “oseledeţ’. Aşa că dacă am avea acum mai mulţi haholi în Ucraina, am avea şi mai multă libertate.

– Şi acum nu mai aveţi haholi?

– Avem, dar ei nu-şi mai rad capul şi-i cheamă banderovişti. Moscalii îi numesc bandiţi.

– Moscalii îi numesc bandiţi pe toţi cei, care nu vor să li se supună.

– Bandera deopotrivă nu-i suferea nici pe nemţi, nici pe moscali.

Zverev, cam agitat a remarcat:

– Voi sunteţi naţionalişti înrăiţi şi sunteţi îndreptaţi împotriva ruşilor!

– Permiteţi-mi tov. ministru să nu fiu de acord cu D-stră şi să expun punctul meu de vedere – a replicat profesorul de istorie şi a continuat– A fi îndreptat împotriva oricăror cotropitori, nu înseamnă a fi “naţionalist”. Toţi vor să fie liberi şi să nu-i comande nimeni la ei acasă. Atunci când îţi iubeşti trecutul istoric, cultura şi tradiţiile poporului din care te tragi eşti numit nu înţeleg de ce “naţionalist” şi încă înrăit. Dar cum se numeşte atunci, când o gaşcă imperialistă îşi proclamă drepturi asupra altor popoare? Despre şovinism de ce nu pomeneşte ni­meni nimic? Despre forma reacţionară a naţionalismului, care indiferent de ce culoare ar fi, tot agresiv este. Toate imperiile care au fost pe faţa pământului au amestecat popoarele, le-au strivit limba şi cultura iar multe popoare chiar au dispărut cu totul.

– Apoi, după cum văd eu, voi nu degeaba aţi ajuns cu toţii aici– a intervenit din nou Zverev.

– Tov. ministru, – a zis istoricul, – omul poate fi pus în lanţuri, în temniţă, dar gândul nu poate fi întemniţat. Gândul este absolut liber şi nu-l poate stăvili nici o putere lumească. Să ştii că dincolo de pereţii închisorii sunt milioane de oameni care gândesc ca noi, dar în ţara asta, cât de paradoxal n-ar fi, liber poţi să-ţi exprimi gândurile, doar în închisoare. Dar va veni un timp, când gândirea lucidă va izbucni ca un vulcan, va arunca la suprafaţă adevărul.

– Tov. profesor– am intervenit eu– sunteţi prea optimist. Oamenii mai uşor înghit minciuna, decât adevărul. Ea prinde repede rădăcini, ca buruiana.

Închisoarea Krasnaia Presnia era construită în formă de careu şi era de dimensiuni mari. Afară tot centrul careului era divizat cu sârmă ghimpată în secţii separate.

În aceste secţii erau scoşi deţinuţii la plimbare. În aceste clipe se făceau diferite contacte şi comunicări între deţinuţi. Închisoarea se numea “peresîlinaia” (de etapă).

Aici erau aduşi deţinuţii din toată partea europeană a URSS. Mai apoi ei erau repartizaţi în diferite lagăre. Deţinuţii erau cele mai ieftine braţe de muncă şi de obicei erau puşi la cele mai grele munci, în dependenţă de zona unde se aflau – la tăiat pădure, la construirea şi exploatarea minelor de cărbuni şi a diferitor minreuri, la con­struirea canalurilor, şi a diverselor sectoare de cale ferată. În fiecare zi puteai să auzi încotro va porni etapa. De cele mai multe ori zvonurile se adevereau. Zilnic veneau şi zilnic plecau etape pe undeva.

Din mulţime cineva a strigat:

– Zavtra etap na Ruzaevku ( Mâine plecarea e la Ruzaevka).