Єi atunci ei au юinut sfat

RUZAEVKA

Acesta era un orăşel mic pe Volga, cu o închisoare cu renume. Unii o numeau “terminator”. Se zvonea că în această închisoare au fost lichidaţi mulţi oameni de vază. Deţinuţii se temeau ca de foc de această închisoare. A doua zi eu, pofesorul de istorie şi încă trei banderovişti din cameră am avut nenorocul anume încolo şi să fim trimişi. Am avut să aflu că şi ei aveau anecsat şi art. 33.

De la Moscova la Ruzaievka am fost căraţi cu acelaşi renumit vagon “Stolîpin”. De astă dată partener de cătuşe mi-a fost profesorul de istorie. Ajunşi la închisoare, am fost preveniţi că trebuie să vorbim numai în şoaptă, iar orice încercare de a contacta cu alţi deţinuţi, sau provocarea bătăilor va fi pedepsită aspru. Coridoarele erau înguste, întunecoase şi foarte umede. Camerele de asemeni erau mici şi plumburii.

Am fost adus în camera nr. 16. Erau doi inşi. Unul era înalt, uscăţiv şi fredona încetişor, ca pentru sine frânturi din Internaţională. Cred că era trecut de 60 de ani. S-a apropiat de mine şi hotărât mi-a întins mâna să facem cunoştinţă.

– Turenkov, compozitor, fost deputat al Belorusiei, dar acesta-i – şi ne-a arătat cu mâna spre un tânăr ce stătea tolănit pe laviţă – Boris Blagoobrazov, un pictor antisovetic, care refuză categoric să picteze partretele marilor noştri conducători de partid.

Boris a zâmbit uşor, s-a dat jos şi s-a înclinat după etichetă.

Abia acum am avut să aflu că profesorului de istorie îi zice Reaboşapka Stepan. A urmat schimbul obşnuit de informaţii, cine şi după care articol a fost condamnat. Când mi-a venit şi mie rândul să zic, el a făcut nişte ochi mari şi-a întrebat:

– Da tu cea-i furat flăcău de dobă?

Văzând că niciunul din ei nu mă ia în serios ca deţinut politic, am umflat pieptul şi cu un aer de urca le-am zis:

– I-am furat luleaua lui Stalin!

Profesorul a râs cumultă poftă, iar pictorul unde face:

– Iată de ce nu mai vreau să pictez conducători, că le-au furat luleaua, iar fără lulea nu mai au nici un farmec.

Turencov a zâmbit încurcat: – Nu cumva sunteţi actori?

– Dar D-ră cum credeţi? – a zis întrebător profesorul– Tot pământul este un teatru. Marele Arhitect este regizorul suprem, iar noi gloatele, care-şi zic popoare suntem actorii şi jucăm în prmanenţă pe această scenă imensă şi sferică “Marea comedie umană”.

Compozitorul a surâs, s-a întors cu spatele la noi, a început să fredoneze ceva în surdină şi cu mâna dreaptă să dirijeze o melodie cunoscută numai de el. Noi am început să ne instalăm, să ne aranjăm torbele. El multă vreme a mătăhăit cu mâna dreaptă în aer, apoi s-a oprit brusc, s-a întors spre noi şi radiind de bucurie ne-a mărturisit că noi i-am dat o idee genială– să scrie muzica la Marea comedie umană.

– La naiba!-azis pictorul- ce fel de comedie este asta, când noi putrezim în aceste cazemate? Iar cei care au primit pedeapsa capitală, de mult li s-a scurs sângele. Dacă am aduna tot sângele vărsat de la revoluţie şi până acum, apoi prin Volga ar curge sânge omenesc nevinovat în loc de apă.

– Dumneata crezi că prin Nipru ar curge altceva?

Eu mi-am amintit de Nistru şi am început să îngân: Nistrule din malul tău, curge sânge şi mult greu…

Profesorul m-a întrebat în ce limbă atât de muzicală am vorbit. I-am răspuns că tot ce gândesc ori şoptesc, e în limba neamului românesc din care mă trag. El a remarcat:

– Cu cât mai mulţi tineri vor gândi şi vorbi cu glas tare în limba lor natală, cu atât mai repede îi va putrezi luleaua în dinţi lui Stalin.

Borus unde face:

– iată atunci voi picta şi eu portrete de oameni dragi şi nu de stat.

– Cum puteţi să vorbiţi aşa– interveni compozitorul– Am impresia că voi ori nu sunteţi normali, ori sunteţi de pe ceia lume. Să îndrăzneşti a pomeni în deşert numele unui mare conducător al popoarelor, a unui geniu, aceasta-i blasfemie curată!

La auzul acestor cuvinte noi am izbucnit într-un hohot de râs frenetic.

În uşă cu putere s-a lovit cu ceva metalic, s-a deschis ferestruica şi ca de pe ceia lume un glas dogit şi răguşit a hârcăit: Precratiti smeh! ( încetaţi să râdeţi)! Ce v-a apucat ve-ţi fi pedepsiţi!

Ferestruica s-a închis, iar noi în tăcere ne-am uitat unul la altul…

Nu ştiu ce au simţit ceilalţi, dar eu am înţeles că am nimerit într-o parte a iadului unde nici să râzi nu ai voie. M-am uitat la compozitor să văd ce face. El fredona ceva sub nas şi cu mâna dreaptă dirija. Profesorul l-a întrebat în şoaptă ce face, iar el i-a răspuns că în fiinţa lui se naşte o cantată despre marele cârmaci şi dacă el va duce la bun sfârşit această operă măreaţă, va fi eliberat.

Boris a migit ochii lui tătărăşti, s-a uitat ţintă la deputat şi i-a zis:

– Bădie, da ştii că spre bătrâneţe începi să aiureşti. eu cunosc un caz, când unui deţinut i-au tatuat pe piept capul lui Lenin. Era condamnat la pedeapsa capitală. În momentul execuţiei au ochit drept în ţeasta lui pleşcată, dar el a dovedit să strige:”Slavă marelui Stalin”!

Bărbsul s-a amestecat în vorbă şi a continuat gândul lui Boris:

D-ta crezi că noi suntem primii sau ultimii, care suntem sortiţi mistuirii în numele unor idealuri fantastice? de la Comuna din Paris şi până în ziua de azi în numele a “Fraternite, egalite et liberte” a curs mult sânge nevinovat şi nimeni nu ştie când se va opri acest lucru.

– Păi, noi doi nu suntem condamnaţi la moarte.

N-ai grijă, noi vom muri cu mult mai chinuitor, decât cei care au primit 9gr. În ţeastă. Cantata dumitale va fi la tăiat pădure, la scos minereuri cancerigene şi viaţa se v-a scurge din noi încetişor şi cu mare durere.

– Nu-mi vine să cred că viaţa noastră se va mistui în ghearele acestor căpcăuni – am remarcat eu, – la urma urmei Dumnezeu nu ne-a făcut ca să ne lase pradă fiarelor. Sper că omenirea va ajunge la un luminiş, unde omul nu va mai fi lup pentru om.

– Văd eu că v-aţi împărţit în două tabere– zise Boris, – în pesimişti şi optimişti. Eu unul nu-s nici prea optimist, dar nici prea pesimist. M-am obişnuit cu realismul socialist. Iar relismul este dur şi necruţător. În această închisoare s-au stins din viaţă multe minţi strălucite. Ştiţi voi că peste acest perete, în camera 17, cu câţiva ani în urmă, a murit în chinuri groaznice cel mai renumit savant genitician pe nume Vavilov? Aşa că noi, muritorii de rând care suntem doar îngrăşământ pentru sol, n-are rost să fim prea optimişti.

Vedeţi D-stră, stările astea sufleteşti sunt comune, pentru toţi oamenii, fie că-s genii ori oameni simpli. – am zis eu, – şi în anumite împrejurări de viaţă, omul cade ori într-o stare, ori în alta. După umila mea părere, optimiştii mai uşor suportă greutăţile care îi ies în cale şi râd în hohot uneori chiar şi-n cele mai întunecoase şi umede puşcării.

Convorbire noastră a luat sfârşit aici, întrucât uşa s-a deschis şi în cameră au intrat doi temnicieri. Cel care avea îm mâini o listă ne-a anunţat că cei strigaţi vor pleca de îndată în etapă. Reaboşpca a îndrăznit să întrebe încotro.

Temnicierul s-a răstit tâios:

– Nu este treba voastră să ştiţi unde vă vor duce. Veţi afla când veţi ajunge la destinaţie.

– Asta-i drept– s-a amestecat în vorbă Boris. – marfa nu-i nevoie să ştie cui o vinde stăpânul.

Precratiti! încetaţi! – a răcnit cel cu lista în mână. – Voi prea deştepţi sunteţi!– Aici oameni proşti nu nimeresc – azis profesorul.

Gardianul a început a citi lista:

– Blagoobrazov Boris, Morari Ivan (aşa mi-au zis ruşii tot timpul), Reaboşapca Stepan -pregătiţi-vă de plecare!

Al doilea gardian ne-a dat câte o porţie de pâine, nelipsiţii peştişori şi porţia de zahăr(9gr. ). ne-u spus : Aşteptaţi. Gardienii au plecat şi fiecare din noi se gândea ce ne mai aşteaptă şi unde oare ne vor sticli ochii de acum încolo. Demult fusese stingerea, dar noi trei, cei strigaţi pe listă ne tot răsuceam de pe o parte pe alta şi nu ne puteam găsi liniştea. Orice etapă este un drum necunoscut, plin de surprize– unele neplăcute iar altele chiar fatale.

Era luna ianuarie 1951. Afară era un ger cumplit, care ne pişca nemilos de mâini, de faţă. Frigul ne lua de la piciioare. Noi eram îmbrăcaţi în diferite zdrenţe, soldaţii în shimb erau îmbrăcaţi în cojoace şi aveau cuşme, care le acopereau urechile. Mâna dreaptă era goală, cu degetul pus pe trăgaci, stânga cu mănuşă de blană. dacă îi ţepenea vreo unuia degetul de frig putea să descarce din neatenţie o serie de gloanţe fie pe deasupra capului, fie direct în convoi. Atunci începea o adevărată grozăvie, câinii se zmunceau şi lătrau nemilos la noi, ceilalţi soldaţi stăteau cu armele aţintite spre noi. Fiecare deţinut se gândea: “scap ori nu scap de data asta”. Atunci uitam şi de gerul care ne încolţea nemilos, şi de tot ce ne-a fost drag sub soare. Chiar şi cei mai înrăiţi atei în acele clipe îşi aduceau aminte de Dumnezeu şi se rugau.

În cele din urmă a răsunat comanda: „Vnimanie” (Atenţie)– şi s-a început apelul.

Aşteptam toţi cu sufletul tăinuit la gură şi ne rugam ca nu cumvasă fie admisă undeva vreo greşală, căci dacă ne mai ţineau afară, ne făceam nişte momâi de gheţă. Cu greu puteisă-ţi freci mâinile una de alta, căci ne incomodau cătuşele. Ca să fim înstrăinaţi unuk de altul eram împerecheaţi cu deţinuţi din alte camere.

În cele din urmă am fost duşi la gara de căi ferate din Ruzaievca, unde ne aştepta „iadul pe roate”. Aceleaşi laviţe în trei etaje, cu aceiaşi înghesuială. Faptul că eram presaţi unul lângă altul avea şi partea ei bună. Cu cât mai mulţi eram în vagon, devenea parcă mai cald, în rest însă era un adevărat infern. Întâmplarea afăcut să cădem pe aceiaşi laviţă– profesorul, Boris şi eu. Asta m-a mai liniştit, întrucât ambii parcă erau oameni de treabă. Însă am avut toţi trei un mare ghinion. Laviţa noastră era ultima din secţia vagonului şi era situată chiar lângă vc. Peretele despărţitor era subţire, din lemn, şi venea un frig şi un miros greu de nedescris.

Vagonul a fost cuplat la un tren, însă nimeni nu ştia dacăun personal sau de marfă, după cum nimeni nu ştia încotro ne duc. Marfa nici odatănu ştie încotro o duc.

Încetul cu încetul se formau fire noi de legătură. Făceam cunoştinţă unii cu alţii. Întrebarea care ne frământa pe toţi era „încotro ne duc?” Cele mai grele lucrări şi condiţii de muncă erau la tăiat pădure, iar cele mai dăunătoare şi grele erau la minele de diferite minereuri, dar mai ales la minele de aramă din Djezkazgan ori la cele de uraniu, care nici nu aveau denumire de localitate.

Din convorbirile gardienilor am avut să aflăm, că ne mişcăm înspre munţii Ural. Dar cine Dumnezeu ştie unde ne vor descărca…

Cu cât mai mult ne apropiam de munţi, cu atât mai greu gâfâia locomotiva, iar trenul pierdea din viteză. Mai tot vagonul avea acelaşi gând, că e un moment bun pentru evadare. Evadarea din tren avea un mare avantaj. Cât tu fugeai de tren, şi trenul fugea de tine, Iar până descoperea cineva fapta mai dura. Şi cu cât mai mare era intervalul de timp dintre momentul evadării şi clipa când era descoperită lipsa, cu atât mai mult creşteau şansele de scăpare. Însă aproape toate evadările sufereau eşec, deoarece populaţia din jur era mereu asmuţită asupra noastră. Ura celor de la aşa numita libertate, în permanenţă era alimentată de către ziare, radio şi diverse adunări. În ochii lor noi eram “vraghi naroda”, ori chiar mai simplu “faşistî”. Şi dacă aveai norocul să scapi de gloanţele soldaţilor de pază, de colţii câinilor-lup, trebuia să te ascunzi şi de lume.

Într-o noapte, când trenul se mişca gâfâind şi se înfigea tot mai mult în inima munţilor Ural, în vagon a început să se răcească nemilos. Noi am răbdat cât am răbdat, apoi am început a striga la pază care şi ce-i trăsnea prin cap. Paza n-a reacţionat la vorbele noastre până n-a ajuns frigul şi l-a ei. Şi cu toate că frigul cotrobăia fiecare colţişor al vagonului, nimănui nu-i venea în gând să controleze de unde vine. Iar locomotiva gâfâind se înfingea tot mai mult în inima Uralului… Tocmai în zori paza a descoperit de unde venea frigul. S-a început o zarvă nemaipomenită. În graba mare au început să ne numere. Câinii agitaţi rânjeau colţii la noi. În scurt timp s-a descoperit că în secţia noastră lipsea o unitate. În fiecare secţie erau câte opt deţinuţi şi numai la noi şapte. Lipsea profesorul. Ne-au scos în coridoraş. Câinii au început să ne miroase. Un turb s-a urcat pe laviţă şi mirosea de-amănuntul fiece colţişor. Tot vagonul a început să se şuşotească-”pobeg”(evadare). Ofiţerul de la pază tuna şi fulgera.

În miez de noapte profesorul a spart pereţelul de scândură, ce despărţea secţia noastră de vc, a scos gratiile de la fereastră şi la momentul potrivit, când trenul şi-a îcetinit mersul a sărit. ÎN grabă mare, paza a început să repare gaura, iar pe noi, cei şapte care am mai rămas în secţie ne-au pus în cătuşe. Ne-au dus pe câte unul la şeful convoiului la cercetări. cel mai mult l-au chinuit pe Boris, întrucât el s-a aflat mai mult timp alături de el la închisoarea de la Ruzaievca.

În cele din urmă trenul a ajuns în oraşul Nijnii-Taghil, pe coridoraş lângă secţia noastră, s-a instalat un post de pază permanent.

După o călătorie istovitoare de aproape două săptămâni, am ajuns în oraşul Caraganda. Aici ne aşteptau maşinile negre ca să ne distribuie prin lagăre. În toată regiunea Caraganda erau o sumedenie de lagăre, mai multe decât localităţi.