Єi atunci ei au юinut sfat

XII.

În aşteptarea legăturilor

După plecarea trenurilor cu cei deportaţi, o mare frică a cuprins toată lumea. Cei care au fost incluşi în liste, dar au dovedit să fugă, se ascundeau pe la rude, bărbaţii veneau rar prin sat. Pădurile, livezile şi chiar simplii tufari de cherşiţari îi adăposteau pe fugari. Activul nu avea odihnă nici zi, nici noapte, umblând de la casă la casă cu cereri gata scrise ca oamenii să intre în colhoz. Cei care se opuneau erau ameninţaţi cu Siberia. Nimeni nu putea fi sigur pe ziua de mâine. Timp de trei-patru săptămâni, cea mai mare parte a ţăranilor a fost frântă prin semnarea cu de-a sila a cererilor blestemate. În cerere se spunea că cetăţeanul cutare cu mare dragoste şi de bună voie intră în colhoz şi că toată viaţa va munci în cadrul colhozului fără cruţare de sine. Cea mai mare parte dintre oameni încă nu-şi dădeau seama că va veni ziua când va trebui să se despartă de cai, boi, vaci, oi, de căruţă, plug, boroană şi altele.

Ziua aceea nu s-a lăsat mult aşteptată. Nici nu era nevoie de noi deportări. GULAGUL începuse aici, pe loc, chiar la noi în sat. Pe lângă vite, păsări şi inventar obligatoriu în „caznaua comună”, trebuia de dus sămânţă şi furaj pentru vite. Toate acestea erau predate la grămadă cu o nedescrisă durere în suflet, încât lumea nu se mai oprea din bocete.

Au fost şi unii gospodari, n-aş zice că dintre cei mai înstăriţi (pe aceia i-au deportat), care au avut curajul să zică NU. Unii au rezistat chiar până la moarte, dar n-au intrat în colhoz. Cineva mai târziu mi-a spus că anume aceşti oameni au fost pietrele de temelie ale naţiunii noastre.

Ţăranul Vania Nicorici a stat ascuns într-o groapă la Hârtoape doi ani de zile. A stat până a pierdut vederile. Unii spun că el s-ar fi predat, iar alţii afirmă că cineva ar fi şoptit la activ şi l-ar fi înhăţat.

În toamna anului 1949, mama nu a intrat în colhoz. Sora terminase şapte clase şi trebuia să plece la învăţătură, însă, pe amândoi biata mamă nu avea cu ce să ne întreţină. Şi atunci am hotărât ca eu să învăţ prin corespondenţă şi, în paralel, să mă angajez la lucru ca învăţător. M-am angajat în satul Şuri.

După deportări, organizaţia noastră s-a întrunit în diferite sate, dar nici într-un sat n-am avut două întruniri la rând. Anume la aceste întruniri hotăram cum să luptăm în continuare împotriva cotropitorilor. Am elaborat statutul şi programul organizaţiei. Am alcătuit un şir de scrisori anti­sovietice pe care, mai apoi, le-am expediat pe adresa diferitor organizaţii de stat.

Notiţele particulare le făceam numai în grafie latină. Cu alfabet rusesc scriam numai dictările, expunerile şi compune­rile. Formula noastră obişnuită de salut era ultimul catren din doina lui Eminescu. La deschiderea întrunirilor se recita întregul catren.

La una din şedinţele din iarna anului 1949-1950, care a avut loc în satul Şuri, s-a discutat mult în privinţa stabilirii legăturilor atât cu mişcarea de rezistenţă din Ucraina, cât şi cu orice mişcare de rezistenţă de pe teritoriul Basarabiei. Imposibilitatea de-a face legături cu „Arcaşii lui Ştefan cel Mare” ne-a determinat să fim o organizaţie de sine stătătoare. Problema principală care s-a discutat îndelung a fost aceea de a procura ori nu armament. Alexandru Bobeică, fost ostaş în Armata Română, a remarcat: "Voi sunteţi tineri şi nu vă puteţi da seama ce primejdie ne paşte. Acest monstru a distrus jumătate de Europă, iar voi socotiţi c-o să-l biruim, făcându-i vaccine cu peniţa. După aceste scrisori, ei şi mai uşor ne vor descoperi. Fără lupta armată noi nu vom putea scăpa de venetici.”

– Dar eu socotesc, zise Vighinuţă, că nici armele n-o să ne ajute la nimic, dacă nu vor dori americanii să ne scape.

– Americanii ne-ar scăpa, dacă veneticii ar încerca să le pună şi lor juvăţul în gât, dacă ar gusta măcar oleacă din ceea ce gustăm noi, a zis Alexandru.

– Măi băieţi, a zis badea Pavel, nici noi cu armele şi nici americanii cu bomba lor atomică nu vom rezolva nimic până n-are să se împlinească ce spun cărţile Sfinte. Când are să-i vină ceasul, lifta asta păgână are să piară ca din senin. La sfârşitul adunării, Petrică a promis că până în primăvară va fi legătura cu banderaiştii¹³ şi că poate vom obţine armament, măcar pentru apărare.

Naivitatea noastră era atât de copilărească, încât nu ne puteam da seama că numai cu două-trei pistoale nu vom putea înfrânge puterea diabolică care s-a pregătit să cuce­rească întreaga omenire.

Arestările şi deportările se ţineau lanţ. Fiecare persoană, care n-a vrut să-şi vândă sufletul satanei, se putea aştepta în orice moment că va fi arestat. Libertatea devenise o ficţiune, iar văzduhul era îmbâcsit de groază.

XIII.

Arestările

Primăvara anului 1950 era deosebită. Pe ruinele gospodăriilor ţărăneşti începea să se înjghebeze noua orânduire colhoznică. Oamenii se despărţeau cu mare durere de pământ, de vite, de inventar. Totul se aduna la grămadă ca să fie folosit în comun.

Nimeni nu ştia nimic despre „viitorul comun”. Primele vietăţi care au început să trăiască „pe nou” erau caii, vacile şi oile. Ieslele, făcute în fugă şi anapoda, erau goale aproape toată ziulica. Bietele animale posteau zile întregi, până cineva, din milă, venea să le adape şi să le pună ceva de ros în iesle.

Lelea Frăsina venise să-l adape pe Surul. El, când a văzut-o, s-a bucurat ca un copil, a început să se agite şi să necheze încetişor. Când s-a apropiat de cal, animalul şi-a sprijinit capul de ea, voind parcă să-i spună în cuvinte tot necazul lui. În ochii ei au început să se înghesuie lacrimile, iar Surul o tot netezea cu botul. Între ei avea loc o comunicare misterioasă, neînţeleasă de nimeni.

După ce l-a adăpat, i-a pus în iesle nişte paie de orz, aduse pe un ţolişor, şi se porni să plece acasă. Surul a început să şârâie de pământ cu copita şi să necheze încet. Lelea Frăsina s-a întors, i-a împletit coama, l-a tipărit pe grumaz, i-a sărutat botul şi s-a îndreptat către casă. Mergea clătinându-se, de parcă era după beţie, iar cu cornul broboadei îşi tot ştergea ochii de lacrimi. Din urma ei se auzea încă nechezatul bietului dobitoc.

Dar oricum ar fi protestat oamenii şi dobitoacele faţă de noua orânduire, ea tăvălugea totul în cale, fără nici un pic de milă.

Ecoul războiului se îndepărta, foametea a fost potolită, iar după groaznicii ani de secetă parcă se anunţau ani mai blajini. Tineretul îşi puse energia în acţiune, voind să renască tradiţia balurilor de altă dată.

Până la război, în satul Drochia se făceau nişte serbări de o frumuseţe rară. Corul pe patru voci, condus de domnul învăţător Cioată, răsuna în toată valea Cuboltei, ba se auzea uneori şi la Bucureşti. Deosebit de fastuoase erau mai ales balurile pe care le organizau flăcăii în zilele de sărbători.

În una din duminici, flăcăii satului Drochia au organizat un bal la care am fost invitat şi eu. Când am venit la locul indicat pe invitaţie, petrecerea era în toi. În afară de dansuri, aveau loc diferite competiţii. Flăcăii şi domnişoarele, prezenţi la bal, se adunaseră din mai multe sate şi se întreceau la diferite dansuri, cântece. Cel mai interesant concurs a fost întrecerea la dansarea unui tangou şi a unui vals. În final, au ales regele balului. Pe mine a început să mă cuprindă o nelinişte sufletească. Inima mi se zbătea într-un fel ciudat şi, periodic, era străpunsă parcă de nişte curenţi. Din când în când îmi aminteam de mama, de bunelul, apoi în minte îmi apăreau lelea Frăsina şi Surul. Mă simţeam tot mai absent de la zbenguiala care ajunsese la apogeu. La un moment dat, îmi trecu prin minte să plec acasă. Am convins-o cu greu pe soră-mea să plecăm şi am pornit în grabă spre casă. Eram tare agitat şi nu-mi puteam explica de ce, aveam impresia că sunt hăituit de un monstru şi iată-iată nu voi avea scăpare…

Când am intrat în casă, mama nu dormea, stătea pe laiţă şi se uita prin geam într-un punct ştiut numai de dânsa.

– Aţi venit, dragul mamei? Nu ştiu de ce nu mă mai prinde somnul. Mi s-au făcut ochii tot drum. La câte numai nu m-am gândit, aşteptându-vă. Mă gândeam să nu te încaieri cu cineva. Îmi părea că n-am să vă mai văd veniţi acasă.

Tot schimbând aşa vorbele prin întuneric, deodată, s-au auzit paşi alergători în jurul casei şi bătăi nerăbdătoare în uşă. Până am ajuns în tindă ca să văd cine-i şi să deschid, unul a intrat pe fereastră, iar alţii doi au forţat uşa şi, în acelaşi moment, au răcnit neomeneşte: "Ruki v verh! ¹⁴ "

Buimăcit de toate câte se întâmplau, n-am priceput să ridic mâinile în sus. Văzând că nu execut ceea ce-mi ordo­naseră, au tăbărât asupra mea, m-au întors cu faţa la perete şi mi-au ridicat mâinile în sus. Din câteva colţuri, odaia era luminată de lanterne. Mamei i-au ordonat să aprindă lampa. Ea, sărmana, nu găsea chibriturile şi nici nu înţelegea ce vor ei şi, crezând că-s nişte hoţi, striga din răsputeri:

– Tâlh-a-a-a-ri!!!

Ei ţipau la mama să tacă, ea însă striga din răsputeri că au năvălit-o tâlharii. Atunci unul s-a repezit spre ea şi a lovit-o. Mama s-a prăbuşit pe loc. Au luat şervetul din cui şi i-au legat gura. În spatele meu stăteau doi cu pistoale-automat. Am reuşit doar să strig:

– Mamă, nu răcni, aceştia-s cei care arestează şi ridică lumea!

A urmat o lovitură în ceafă şi în spate, apoi un răcnet "molciat’!¹⁵", iar peretele m a lovit atât de dureros, încât a început să-mi picure sânge din nas. Când am încercat să pun mâna la nas, am mai simţit o lovitură, apoi m-au trântit la pământ şi mi-au ridicat mâinile deasupra capului. Sângele cald şi sărat mi se prelingea pe buze, pe haine... Toate s-au întâmplat fulgerător. Sora s-a ridicat în picioare, la capătul patului, şi a încremenit cu mâna la gură. Musafirii nepoftiţi au aprins lampa. M-au sculat în picioare întâi pe mine şi mi-au scotocit buzunarele. Pe mama au aşezat-o pe pat, i-au dezlegat gura, zicându-i să nu mai răcnească. Au întrebat-o dacă i-s fecior, ea a dat afirmativ din cap, s-a întors spre icoane şi a luat poza de statuie, ca şi sora. Primul lucru pe care-l aveau în grijă copoii era să mă întrebe unde mi-i ascuns armamentul.

Percheziţia a durat până s-a ridicat soarele la vremea mâncării. Au scotocit fiecare ungheraş, în casă şi afară. Periodic mă tot întrebau unde-i armamentul. Au strâns fiecare petec de hârtie scris, fotografii şi cărţi în grafie latină. Când mi se păru că percheziţia a luat sfârşit, un ofiţer se apropie de mine, mă scutură zdravăn de umeri, îmi vârî ţeava de pistol în gură şi mă întrebă unde-i armamentul.

– Nu am nici un fel de armament.

– Skaji, rumânskaia suka! ¹⁶ Oricum o să te împuşcăm.

– Despre asta mi-a mai vorbit şi maiorul Kaşirin.

La un moment dat au adus din maşină un ciocan şi au început să strice plita şi cuptorul. Odaia s-a umplut toată cu praf de cenuşă, ei s-au murdărit de funingine, căpătând astfel chipul adevărat al satanei. După ce au scotocit piatră cu piatră şi au transformat casa în iad, unul din inferiori i-a raportat colonelului:

– Net ni huia, tovarişč polkovnik!¹⁷ Colonelul le-a dat ordin să înceteze percheziţia şi să pregătească plecarea.

În acest răstimp, satul Slănina vuia ca un roi de albine.

– Pe Vania Zânoviei, nepotul lui moş Pintilei Oloinicu, l-au arestat!

După ce-au făcut toate formalităţile, „tâlharii” au pus-o pe mama şi pe sora să semneze nişte hârtii. Mie mi-au dat să semnez ordinul de arestare şi m-au avertizat să spun organe­lor numai adevărul dacă vreau să rămân în viaţă. Mi-au sucit mâinile la spate şi m-au scos din casă. Imediat ce m-au urcat în maşină, mi-au pus cătuşele.

Mama şi sora au început să bocească ca la petrecerea mortului. Femeile de la gard, brutalizate şi speriate de un soldat cu arma, au început să lăcrimeze.

I-am văzut în mulţime pe bunelul şi pe bunica. Bunelul semăna uluitor de mult cu preotul din beci. Stătea în mijlocul mulţimii ca un trunchi de stejar secular. Puterea lui fizică, bunătatea sufletească şi evlavia erau cunoscute hăt departe de hotarele satului.

Când a uruit motorul maşinei, mama s-a repezit spre poartă, a ridicat mâinile spre cer, a căzut în genunchi şi a început a răcni. Din mulţime s-a îndreptat spre dânsa bunelul, a ridicat-o de jos, însă n-o putea linişti: iar ea îşi rupea părul din cap şi bocea necontenit. Am dovedit doar să strig: „Mamă!”, „Tătucă!!!”, căci un soldat mi-a pus repede mâna la gură, tot atunci şi maşina s-a urnit din loc cu o viteză nebună. În urma ei se stârni un nor de praf negricios care i-a făcut nevăzuţi pe cei rămaşi. Ultimele cuvinte le-am desprins din bocetul mamei:

– L-au luat pe Vania! Puiul mamei!
* * *
După cum aveam să aflu mai târziu, în aceeaşi zi ne-au arestat pe toţi membrii din "Sabia dreptăţii". Arestarea lui Vasile a fost la fel de dramatică. Pe el l-au arestat în timpul unui examen(pentru a băga astfel frica în studenţi), când avea o lucrare scrisă. Mai întâi, un pluton de soldaţi a asediat şcoala pedagogică din Bălţi. O bună parte din ei a năvălit în şcoală, postându-se, ca nişte hoţi, la uşi. Câţiva au intrat la director în cabinet şi i-au cerut să-i însoţească până în clasa unde se află studentul Vasile Ţurcanu.

Lui Filip Fiodorovici a început să-i brăzdeze faţa un tic nervos, să-i tremure mandibula de jos şi să se bâlbâie. Neavând încotro, i-a dus la cabinetul, unde fiică-sa, Catiuşa, avea examen la limba moldovenească. Vasile stătea în prima bancă din mijloc. Ofiţerul a întrebat care-i el. Catiuşa (Mocreac) s-a îngălbenit ca turta de ceară şi se uita când la tatăl său, când la Vasile, arătându-l numai cu privirea. Toată suflarea a încremenit, nimeni n-a îndrăznit să facă nici o mişcare. Şi, în această linişte de mormânt, a fulgerat sclipirea metalului rece, s-a auzit un scrâşnet de durere, astfel cătuşele fiind îmbrăcate încă unui cutezător şi luptător pentru libertate. Unica fiinţă care l-a petrecut până în coridor a fost Catiuşa.

În toată valea Cuboltei şi în oraşul Bălţi se zvonise că a fost arestată o mare bandă de duşmani ai norodului. Unii afirmau că noi făceam bani falşi, alţii spuneau că ne-au prins cu o obligaţie de împrumut falsificată care, chipurile, câştigase o sumă fabuloasă…

Aşa sau altfel, noi eram declaraţi "vraghi naroda"¹⁸ . Această pecete însemna articolul 58. Un student oleacă mai învăţat de la Institutul Învăţătoresc a tălmăcit enigma mai simplu: "Măi, pe dânşii

i-au arestat pentru politică."