Єi atunci ei au юinut sfat

XI.

Deportările

Pe la orele trei dimineaţa veneam de la Mândâc şi mă grăbeam să-i spun noutatea bunelului şi unchiului Vasile. În poartă, m-a întâlnit tătuca care era pornit cu căruţa undeva.

– De unde vii? m-a întrebat în şoaptă.

– Vin de la Mândâc. Da mata unde te-ai pornit?

– Mă duc unde m-or duce ochii. Farguţii au să înceapă a ridica lumea.

– Da mata de unde ştii?

– D-apoi, degeaba au adus ei atâtea maşini cu soldaţi la pădure, doar războiul s-a terminat demult.

– Eu tot despre asta am venit să-ţi spun, că azi au să înceapă...

– Hai! a tras încet de hăţuri şi caii s-au pornit. Tu rămâi şi spune-i lui Vasile, iar eu mă duc la deal, în ţarină. Dacă nu te-or lua şi pe tine, să vii să-mi spui ce este acasă şi în sat.

M-am dat jos lângă bădiţa Vasile. Iar moşneagul a dat în cai şi s-a pornit mai departe.

Am stat un timp în drum, până nu s-a mai auzit tropăitul cailor. Cerul parcă a început să se lumineze puţin dinspre răsărit şi când am pus mâna pe poarta lui bădiţa Vasile, dinspre satul Drochia s-a auzit un bocet subţire de femeie. Au început să latre câinii înspre Mândâc, inima a început să-mi dea la treapăt şi m-a cuprins o mare revoltă. M-am repezit spre casa lui bădiţa şi am bătut la fereastră. El a ieşit în prag, speriat, şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am lămurit că au început să ridice lumea şi că se aud bocete la Drochia. Şi-a luat hainele şi aşa dezbrăcat a sărit gardul şi s-a mistuit în cimitirul de alături. Eu am dovedit să-i şoptesc că bunelul s-a pornit la deal în ţarină.

În prag a apărut şi tanti Măriuţa. S-au trezit verişorii Boris şi Sergiu. În curte şi în casă a prins a pătrunde groaza.

Se lumina de ziuă când prin poartă şi-au făcut apariţia un ofiţer, un soldat, Vasilina şi Olea, două activiste. Ofiţerul a întrebat unde-i stăpânul casei. Tanti Măriuţa, printre lacrimi, i-a răspuns că-i plecat de-acasă, la lucru. La deal. Atunci, el a scos dintr-o mapă o hârtie din care i-a citit verdictul: Hotă­rârea Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti "cu privire la deportarea din RSS Moldovenească a familiilor de chiaburi, a foştilor moşieri şi a marilor comercianţi", din 28 iunie, 1949.

I-a citit lista membrilor familiei, condamnaţi la depor­tare pe viaţă, şi a spus că toată familia are dreptul să ia cu sine o tonă şi jumătate de hrană, îmbrăcăminte şi încălţăminte… S-a boldit la mine şi m-a întrebat cine-s, eu i-am spus că-s nepot şi că am dormit aici, iar activistele au afirmat. Tanti Măriuţa s-a apucat să bocească ca la mort.

Soarele răsărea, în sat s-a stârnit o forfotă mare, văz­duhul era dominat de uruitul maşinilor şi de o mare groază fără margini. Eu mi-am cerut voie să-i ajut să se pregătească de pohodul la Sibiri.

Tot ce-am găsit de-ale mâncării, haine, încălţăminte şi diferite ţoale, tot am pus grămadă în mijlocul casei. Când mi-au trebuit frânghiuţe pentru a lega bocceluţele m-am repezit şi am tăiat frânghia de la viţel şi pana de la căpăstrul iepei. Tanti Măriuţa îmi strigă că iapa se poate duce în ţarină şi are să facă stricăciune. Activistele râdeau cu o poftă nemaipomenită.

Groaza cuprinsese nu doar tot satul, ci şi întreaga Basarabie. Nimeni nu putea şti atunci în câte gospodării se boceşte, după cum nimeni nu ştia cui îi mai vine rândul. Oamenii se furişau din case, vorbeau în şoaptă, se fereau de maşini şi de ochii activului. Atât de speriaţi ca acum n-au mai fost niciodată.

Peste două ore în faţa porţii a sosit o maşină. Era ora fatală când biata mătuşă şi cei doi verişori au fost forţaţi să se despartă de vatra strămoşească, să lase o gospodărie ca o floare, ridicată cu sudoarea şi truda lor. Plângând, s-a apropiat de vacă şi a netezit-o, s-a dus la câine şi l-a netezit pe cap. Îşi lua rămas bun de la fiecare colţişor, suspinând, iar cele două activiste şi soldatul cu stea în frunte se ţineau de dânsa morţiş, ca nu cumva să fugă. În cele din urmă, soldatul a ordonat să se care lucrurile în maşină. La despărţire, mătuşa m-a cuprins şi m-a scăldat în lacrimi, apoi m-a rugat să dau apă şi mâncare la cloşca cu puii mici.

Soldatul a plecat cu maşina, iar activistele au rămas stăpâne pe muncă străină. Când maşina s-a îndepărtat de casă şi a dispărut după cotitură, mahalagiii mătuşei au răsuflat mai uşor, bucurându-se că ei nu au fost deportaţi.

Noile „stăpâne” mi-au spus că nu mai am ce căuta la casa rudelor mele. Când a înnoptat, m-am furişat pe după scârtele de paie şi i-am dat drumul din lanţ lui Grivei, apoi m-am apropiat de fereastra de la casa cea mare şi am văzut masa încărcată cu bucate şi băutură, din care se ospăta activul după o zi grea de muncă.
A doua zi activiştii au început să umble pe la case cu cereri gata scrise, numai să semnezi că intri de bună voie în colhoz. Dacă gospodarul mai sta la cumpene, i se spunea că vine maşina să-l deporteze, iar vagoane libere mai sunt…

Trenul a stat pe linie moartă câteva zile, timp în care erau prinşi fugarii ai căror familii erau deja în vagoane. În acest răstimp, am aflat lista tuturor nenorociţilor. În lista neagră erau şi câţiva dintre colegii mei, printre care şi Lealia Cojocaru. Fără a mai sta pe gânduri, m-am pornit la gară. Vroiam s-o văd, s-o consolez, s-o petrec spre Golgota pe fata care mi-a fost colegă în anii de adolescenţă. Pe atunci, pentru Lealia aş fi trecut prin foc şi pară. Pe drum, mă gândeam să le propun şefilor cu deportarea să mă ia pe mine în locul ei, ori să mă ia şi pe mine cu ea. În orice caz, simţeam în sufletul meu un mare gol, ce anunţa o pierdere şi mai mare. Simţeam că n-o s-o mai văd niciodată…

Am ajuns la gară în momentul când a început să se strige comanda: "Po vagonam!"¹².

Garnitura era formată din vagoane pentru vite. Era mare căldură şi cea mai mare parte din lume era încă afară. În dreptul fiecărui vagon stăteau câte doi-trei soldaţi înarmaţi. Acolo ca mine, cu „petrecutul”, erau foarte mulţi. Nu ne dă­deau voie să ne apropiem de eşalon. Cei din vagoane strigau, plângeau, fluturau cu batistele. Toată lumea era cuprinsă de o mare jale. Iar soldaţii, cu baionetele îndreptate spre cei osândiţi, strigau în continuu: "Po vagonam!". Lumea alerga care şi încotro, alergam şi eu. Deodată, dintr-o ferestruică cu gratii, s-a arătat capul lui Boris care m-a strigat. I-am spus că bunelul şi bădiţa Vasile îs vii şi deocamdată sunt liberi.

La uşa unui vagon, o femeie se chinuia cu un băieţel de vreo patru-cinci anişori să l urce, iar copilul se zbătea şi nu vroia. La un moment dat s-a agăţat cu mânuţele de şina de fier, zbătându-se şi răcnind că nu vrea să plece în Siberia, dar vrea la bunica. Un soldat a încercat să-i descleşteze mânuţele, iar el s-a repezit la mâinile soldatului cu dinţii.

Alergam dintr-o parte în alta, de la un vagon la altul, dar pe Lealia n-am mai văzut-o…

Soarta deportaţilor a fost pecetluită o dată cu închi­derea ultimei uşi la ultimul vagon. Legătura lor cu lumea relativ liberă se mai putea face doar prin mica ferestruică cu gratii de fier. Numai din satul nostru au fost deportate 129 de persoane, iar şaisprezece oameni au fost judecaţi la ani grei de închi­soare.