ODESSA
Ajuns la Odessa am fost rupt definitiv de matcă, nimerind numai între străini. Pentru a nu mă izola total de ceilalţi nenorociţi ca şi mine, am fost nevoit să trec la limba cotropitorilor.
Frumosul grai al neamului meu s-a retras, s-a pitit în adâncul sufletului meu. Limba rusă punea stăpânire pe mine, fără voia mea. Din păcate aceasta era limba de comunicare şi erai nevoit s-o vorbeşti, pe acest drum al patimilor. Ca să nu-mi uit limba, în fiecare seară, până adormeam, vorbeam cu mama, cu bunelul, îmi aminteam diferite poezii pe care le învăţasem la şcoală.
Într-un cuvânt, tot ce gândeam, gândeam în limba noastră, chiar şi visurile erau tot în limba noastră. Acesta era firul, care mă ţinea legat de ai mei, în ciuda gratiilor şi restricţiilor care mi-au fost impuse. Uneori visam chiar şi cu ochii deschişi. Dar limba „fratelui mai mare” avea grijă să mă readucă la realitate.
Tot torcând şi depănând gândurile, nici n-am observat cum s-a apropiat de mine un vlăjgan şi s-a cuibărit lângă torba mea, pe care a început s-o pipăie cu de-amănuntul.
– Cito est’ jrat’? (ce ai de crăpăt?)
– Cum ce am ?– Nu am nimic.
– Ne vri, suka (nu minţi javră),– şi a început cu de-a sila să-mi scotocească în torbă.
Puţin mai de la o parte, de pe laviţa de jos, ne urmărea un bărbat între două vârste, roşcovan şi buza despicată ca la iepure. Mai apoi am avut să aflu că este hoţul principal, stăpânul camerei.
Neavând pe nimeni cunoscut, n-am putut opune rezistenţă şi urka (grad inferior de hoţ), mi-a scos toate boarfele din torbă. Din tot avutul meu i-a plăcut căciula de cârlan. Mi-a spus că stăpânul lui este răcit şi are nevoie de o căciulă călduroasă. A înşfăcat-o şi a aruncat-o stăpânului. Acela a sucit-o, a învârtit-o, a întors-o pe dos, apoi a încercat s-o probeze, dar întrucât avea capul mai mare ca al meu, nu i-a venit. A scos-o supărat, a mirosit-o de câteva ori şi a aruncat-o lângă budă. Nu m-am repezit s-o iau, ştiam că sunt imprevizibili. Ar fi fost nespus de periculos să acţionez necugetat, mă uitam doar cu tângă spre locul unde se tăvălea căciula.
A sosit ora mesei şi au început să clănţănească cheile în ferestruicile de la uşi. Zeki (aşa-i numeau pe puşcăriaşi) au devenit deodată agitaţi şi au început să se apropie de uşă ţinând în mâini linguri, căni şi străchini de aluminiu. Cei cu un stagiu mai bogat, aveau gamele.
Mai întâi ne-au dat supa, care era un fel de apă chioară şi tulbure, prin care pluteau câteva frunzuliţe de varză, bucăţele mici de cartofi şi câteva boabe de crupe. N-o mâncau cu lingura– cât ai clipi din ochi o sorbeau direct din tacâmuri.
Din cuibul de hoţi n-a venit nimeni la felul întâi. De cum au început să împartă felul doi primul la uşă a fost urka. La felul doi s-a nimerit un terci de ovăz, care era puţin mai des decât supa şi semăna cu nişte lături. Urka îi aşeză pe toţi în rând şi luă de la toţi câte 1-2 linguri. Doi bătrânei, de cum au primit tainul, îndată l-au şi dus la gură cu mâinile tremurânde şi au început să-l soarbă lacom. Urka, înfuriat, a început să-i lovească cu mâinile şi cu picioarele, până aceştia au căzut jos. S-au ghemuit îndată, s-au apucat cu mâinile de cap şi au început a răcni înăbuşit. Ceilalţi s-au retras pe la locurile lor şi în cameră s-a instalat o linişte mormântală. Unii se temeau chiar şi să respire. Mai târziu aveam să aflu că această teroare dura aproape de o săptămână.
Dimineaţa, când se primea raţia de pâine pe toată ziua, se dădeau trei peştişori săraţi şi porţia de zahăr. (9 grame). Urka lua de la fiecare câte un peştişor şi o parte de zahăr pentru gaşca sa. Cei mai ageri vârau deodată zahărul şi peştişorii în gură, iar porţia de pâine o ţineau strâns cu amândouă mâinile, şi cât ai clipi din ochi, era mâncată şi ea. Mai pe îndelete beau doar apa caldă, înghiţind câte un gât mic, mai amăgindu-şi gura cu ceva. Dorinţa de a mânca, adevărata foame, venea după ultima înghiţitură. Unica noastră salvare, era să facem cât mai puţine mişcări.
Spre seară s-a deschis uşa celulei şi în cameră au mai fost introduşi şase inşi.
Urka a sărit de la locul lui, s-a întins alene ca o felină şi s-a apropiat de noii veniţi. Apoi spre a-i impresiona, a sărit de vreo câteva ori sprinteor în sus, în ritm de ceciotka (dans marinăresc), lovind cu palmele ritmic pe şolduri, burtă şi pe tălpi. Apoi s-a oprit brusc în faţa lor şi i-a întrebat:
– De unde v-au adus, băieţi?
– Dar de ce îţi trebuie să ştii, Michiduţă – i-a replicat un omulean josuţ, cu o voce de bariton bine pronunţată.– Ia, piei din ochii mei, necuratule, să nu-mi murdăresc mâinile cu o aşa scârnăvie.
La auzul acestor cuvinte, roşcatul cu buza de iepure a sărit de pe laviţă şi s-a apropiat de ei.
– De ce insulţi băiatul, javră. A nu, Fil’ka, zatkni emu dâhlo! (Filka, suceşte-i râtul)!
Filka a ridicat mâna să-l lovească, dar unul din cei şase i-a înşfăcat fulgerător mâna, i-a răsucit-o de a scârţâit şi l-a trântit cu putere peste cel roşcat. Ambii au căzut jos. Noii veniţi au tăbărât asupra lor şi au început să-i bată cu picioarele. Unul din hoţi a sărit de pe laviţă, a început să bată cu pumnii în uşă şi să strige
– Naceal’nik, otkrîvai! Faşistî ubivaiut! (Şefu”, deschide! Fasciştii ne omoară!)
Cineva l-a înşfăcat şi pe dânsul, l-a trântit alături de cei doi şi au început să-i topşească pe toţi cu picioarele. Peste un timp spiritele s-au mai potolit, dar celor trei nu li se permitea să se mişte. Cineva a şoptit:
– Au finkă!
Unul din cei veniţi a început a scotoci prin bârlogul lor. A găsit un pumnal. Au continuat să-i ţină la podea şi să bată în uşă. La un moment dat uşa s-a deschis şi au apărut în prag câţiva temniceri.
– Ce-i cu dezordinea asta?
– Din contra, încercăm să facem ordine! Dacă nu-i luaţi acum, noi îi înjunghiem cu propriul lor pumnal!
Din mulţime au prins a striga:
– Ei ne terorizează! Ne iau hrana de la gură!
Un gardian a răcnit:
– Molciat’! (tăceţi!) Daţi-le drumul şi daţi cuţitul!
Acel care ţinea cuţitul, l-a rupt de lângă mâner şi l-a aruncat lângă căciula mea. Hoţii au prins a răcni cât îi ţineau bojocii.
– Nacial’nicek, spasi, faşistî ubivaiut! (Şefuşorule, salvează-ne, fasciştii ne omoară!)
Unul din gardieni s-a aplecat să ridice cuţitul şi-a observat şi căciula. A întrebat a cui este şi de ce se află acolo, credeau că am participat şi eu la încăierare. Le-am lămurit ce s-a întâmplat.
Cum s-au văzut eliberaţi, cei trei hoţi au zbughit-o spre uşă. Unui bătrânel i s-a ordonat să le strângă boarfele şi să le aducă la uşă. Mare ne-a fost mirarea să aflăm că ei mai aveau şi o mică rezervă de zahăr şi pâine. Deţinuţii s-au aruncat asupra acestei comori şi-au înghiţit totul pe nerăsuflate.
Gardienii şi cele trei javre protejate s-au retras pe coridor, iar noi am rămas împreună cu cei şase noi veniţi. Toţi au răsuflat uşuraţi şi au început a discuta în de ei. Asta era prima încăierare între deţinuţi, pe care eu o văzusem.
Am aflat mai apoi că aceştia şase, erau un grup pe care îi aduceau pe etape, tocmai din Siberia la cercetări. Unul din ei era Istrati N., de profesie învăţător. El fusese deportat în anul 1949, şi-l aduceau la cercetări, pentru careva activitate antisovietică în Basarabia, din perioada de până la deportare. Cu încetul am stabilit că jumătate de cameră erau de fapt moldoveni dintre Prut şi Nistru, dar noi ne bâlbâiam într-o rusească stâlcită, încercând să comunicăm în de noi.
Peste câteva ore, m-au strigat şi mi-au ordonat să ies cu tot cu torbă. M-au dus în camera de etape, unde mai erau al de mine. În scurt timp au adunat în cameră vreo 30 de inşi de diferite vârste. Nimeni nu se ştia unul cu altul. Fiecare îi studia pe toţi, în limita capacităţilor sale.
Toţi deţinuţii erau numiţi zeki– de la zakliucennîi (puşcăriaş). Zeki erau o nouă rasă de oameni creată de organele represive ale URSS. Erau cele mai ieftine braţe de muncă din lume. Puteau fi cu uşurinţă depistaţi după exterior. Erau îmbrăcaţi în zdrenţe, încălţămintea rar când era din pereche. De cele mai multe ori pe cap nu purtau chipiuri sau căciuli, ci înfăşurau capul cu cârpe. Iar foamea permanentă care îi chinuia şi îi măcina zi de zi, lăsa şi ea amprenta pe feţele lor. Omul treptat se transforma într-un dobitoc flămând şi plin de ură.
Toţi zekii erau categorisiţi în două mari grupuri – infractori de drept comun şi deţinuţi politici. Între cei de drept comun erau hoţii, care şi ei la rândul lor aveau o clasificare aparte. Deţinuţii politici erau numiţi şi piat’desiat vos’maia (articolul 58), aceştia erau socotiţi duşmani de clasă. De cele mai multe ori erau numiţi fascişti sau duşmani ai poporului. Hoţii erau acel element de coabitaţie din lagăre şi puşcării, care făceau regimul represiv şi mai insuportabil. La început, deţinuţii politici se diferenţiau după nivelul de cultură, studii, naţionalitate, ş. a. m. d. Cu timpul însă toţi se omogenizau într-o masă sură şi flămândă. Rar care reuşea să poarte cu demnitate chipul dăruit de Dumnezeu, chipul de Om.
S-a deschis uşa camerei şi a intrat un ofiţer însoţit de doi gardieni. Mai întâi a ordonat linişte, apoi ne-a anunţat, că în scurt timp vom fi escortaţi la gara de trenuri, de unde vom porni în etapă. Şi dacă nouă ni-i scumpă viaţa, să ascultăm fără cârtire de ordinele convoiului şi să nu încercăm să evadăm. Orice încercare se pedepseşte pe loc cu moartea.
Au început să ne aranjeze câte doi, apoi ne-au prins de câte o mână unul de altul cu cătuşele. Cu mâna liberă ne duceam torbele. In acele torbe era adunată toată averea noastră. Una sau mai multe fotografii cu cei de acasă, cu prietenii, păstrate ca prin minune şi puţinele boarfe pe care le aveam.
Era noapte, gerişorul ne pişca de faţă, de mâini, mai ales de acea mână care era prinsă în cătuşe. Orice mişcare bruscă, neatentă încleşta cătuşele şi mai strâns şi mai nemilos. Doamne! Câte milioane de cătuşe erau oare în ţara asta? Şi câte milioane de condamnaţi au trecut prin ele?
După ce ne-au încolonat, ca din pământ au răsărit soldaţii cu automatele la gât şi cu câinii-lup. Şeful convoiului le-a ordonat la câini să ne miroase
– Vziat’ sled! (i-a urma!)
Unele javre nu numai ne miroseau, dar chiar şi ne îmboldeau cu botul. O mică mişcare neatentă şi câinii se repezeau furioşi.
Caldarâmul era acoperit cu o pojghiţă de gheaţă lunecoasă. Coloana se mişca încet, prin beznă, picioarele lunecau neputincios în toate direcţiile iar soldaţii strigau furioşi
– Şevelis’! (mişcă!)
Dar până şi câinii lor lunecau…
Străzile oraşului erau pustii şi doar din când în când se mai zărea câte o pereche cuprinzându-se.
La urma coloanei mergeau doi bătrânei gâfâind. La o cotitură, pe nişte scări, bătrâneii au lunecat, au căzut şi s-au rostogolit de câteva ori unul peste altul. Torbele le-au sărit din mâini cât colea. Din convoi a răsunat o rafală. Doi câini s-au năpustit peste dânşii sfârticându-i cu colţii. Asistam neputincioşi la acest incident, urmărind cu groază cum viaţa se scurgea din trupurile sărmanilor oameni. Am văzut cum se prelingeau la vale două dâre de sânge. O ultimă rafală a curmat suferinţa lor. A răsunat comanda:
– Şedeţi pe torbe!
Ne-am trântit la pământ, care şi cum am putut, iar pe deasupra noastră au prins a şuiera gloanţele. Doi gardieni însoţitori s-au apropiat de bătrânei şi apoi au raportat că-s morţi.
Şeful convoiului a ordonat celor doi soldaţi să rămână cu cei împuşcaţi iar pe noi ne-au mânat la gara de căi ferate. Acolo pe o linie moartă, mai dosit de ochii lumii, ne aştepta renumitul vagon Stolîpin. De jur împrejur erau numai eşaloane, era înghesuială. Însoţitorii au devenit brusc şi mai agresivi. Au început să ne împingă ca pe nişte vite, strigau, ne sileau să urcăm cât mai repede în vagoane.
Acolo ne lua în primire un alt schimb de gardieni, îmbrăcaţi în cojoace lungi. Şeful convoiului a primit pachetul de documente, privitor la coloană. După ce au încheiat toate formalităţile, au început să ne strige câte doi, aşa cum eram încătuşaţi. Ni se scoteau cătuşele şi urcam în vagon. Temperatura acolo era ca şi afară. Noi am fost aduşi printre primii, dar spre dimineaţă vagonul era aproape plin.
La capetele vagonului erau boxe mici, amenajate cu sobiţe de fier. Acolo se odihneau schimburile de gardieni şi câini. Coridoraşul îngust era patrulat de un gardian, care se mişca în permanenţă, mereu cu ochii pe noi. Întreg vagonul era împărţit în secţii a câte trei etaje, izolate una de alta. Era o închisoare pe roate cu un regim foarte sever, care nu-ţi permitea să evadezi. În fiecare etaj eram îmbâcsiţi unul lângă altul, ca scrumbiile. Era extrem de complicat să-ţi faci necesităţile. Bătrânii nu rezistau, se udau în pantaloni. Era un miros greu, apăsător. Vecinii îi înjurau şi chiar îi băteau pe bieţii oameni.
Toţi aşteptam cu nerăbdare să pornească odată acest infern pe roate, ca să ajungem cât mai curând la următoarea închisoare. Faţă de vagon, închisoarea îţi părea ca un fel de libertate.
Pereche mea de la cătuşe s-a nimerit a fi un inginer din Odessa. Îi spunea Nicolai Nicolaievici. Avea în jur de 40 de ani, era de statură mijlocie, vorbea puţin, încet, aproape pe şoptite. În drum spre Moscova, ambii am nimerit într-o secţie la etajul trei lipiţi unul lângă altul. Eram atât de strâns împachetaţi, încât puteai să stai culcat numai pe o parte. Ne întorceam pe partea cealaltă doar atunci când conveneam între noi doi sau odată cu tot “etajul”.
În cele din urmă, vagonul nostru a fost cuplat la un tren personal cu destinaţia Moscova şi a început legănatul părintesc al Marelui Tătuc.
Dostları ilə paylaş: |