Zona Beius
Yüklə 214,84 Kb.
|
V BIOPEDOGEOGRAFIA Biopedogeografia este foarte variată şi bogată, diversificată în funcţie de depresiune şi, respectiv, de zona de munte iar aici în funcţie de etajele montane. 1. DEPRESIUNEA BEIUŞULUI Deşi în mare parte vegetaţia naturală a fost înlăturată şi înlocuită cu vegetaţie de culturi agricole, vegetaţia naturală mai extinsă în unele locuri mai greu accesibile pentru om, astfel că se pot reconstitui vechile asociaţii vegetale care au dominat în depresiune şi, respectiv, în munţi. In cadrul depresiunii vegetaţia actuală este răspândită în funcţie de formele de relief şi de condiţiile climatice. In lunci vegetaţia naturală este formată din elementele caracteristice acestor forme de relief, în care pe lângă vegetaţia măruntă caracteristică apar arbuşti (răchită) şi arbori (salcii, arini) iar în apropierea aşezărilor umane, nuci plantaţi. In lunci oamenii practică legumicultură şi cultivă porumb, grâu şi alte plante de cultură. Aceste vegetaţii se găsesc atât în lunca râului principal cât şi în luncile altor râuri (Roşia, Nimă-ieşti, Crişul Pietros etc.). Pe dealurile depresiunii apar în alternanţă atât vegetaţie naturală cât şi vegetaţie introdusă de către om. Vegetaţia naturală cuprinde fie pajişti (păşuni şi fâneţe), fie păduri compacte sau în pâlcuri, de goruni (Quercus petraea) sau de fag (Fagus sylvatica), sau păduri de amestec gorun-fag. Menţionăm pădurea de pe Bitii, Măgura Răbăganilor, Pădurea Delani, Pădurea Dumbrava etc. Dintre plantele de culturi predomină cerealele sau culturile pomi-viticole. 2. MUNŢII
In masivele înalte (Vlădeasa, Biharia) la partea superioară apare vegetaţie subalpină, de la circa 1 600 m în sus, ce cuprinde atât vegetaţie ierboasă cât şi arbustiferă. Dintre ierburi menţionăm: ţăpoşica (Nardus stricta), păiuşul (Festuca rubra), firuţa (Agrostis tenuis), sau plante cu flori ca vioreaua (Viola canina), vulturica (Hieracium auricula), cărora li se alătură, pe grohotişurile fixate, afinul (Vaccinium myrtillus) şi merişorul (V. Vitis-idaea). Dintre arbuşti predomină ienupărul (Juniperus communis) dar apare şi jneapănul (Pinus mugo). Sub vegetaţia subalpină apare pădurea de conifere, mai bine reprezentată în Mun-ţii Vlădeasa, Biharia, şi parţial în Munţii Padiş-Scărişoara, şi doar excepţional pe culmile înalte ale celorlalte masive. Predomină molidul (Picea abies). La poalele munţilor înalţi şi în masivele mai joase apar foioasele, cu cele două etaje, de fag (Fagus) şi, respectiv, de stejar (Quercus). Pădurile sunt, în general, poienite. Fauna este caracteristică etajelor de vegetaţie menţionate. Astfel, apar: în regiunile înalte lupul (Canis lupus), vulpea (Canis vulpes), ursul brun (Ursus arctos), căprioara (Capreolus capreolus), cerbul carpatin (Cervus elaphus carpathicus), mistreţul (Sus scrofa), capra neagră, recolonizată, (Capra rupes) etc. Dintre păsări se detaşează acvila de munte (Aquila chrisaëtos), apoi cocoşul de munte (Tetrao urogallus), recolonizat şi el, şi altele. Solurile corespund şi ele etajelor de vegetaţie: sol alpin, soluri silvestre. Se remarcă solurile cenuşii alpine, solurile podzolice, solurile brun-roşcate de pădure etc. VI POPULAŢIA ŞI OCUPAŢIA SA Populaţia este bine reprezentată în cadrul depresiunii şi, evident, mai slab răspândită în regiunile montane, cu excepţia zonei Arieşului Mare şi Arieşului Mic. 1. DEPRESIUNEA BEIUŞULUI Populaţia Depresiunii Beiuş, este apreciată la circa 125 000 de locuitori, răspândi-tă mai ales în partea centrală şi apoi în regiunile marginale ale depresiunii. Majorita-tea locuitorilor sunt români alături de care trăiesc în bună vecinătate maghiari în Beiuş şi în câteva sate din jurul Beiuşului (Remetea, Tărcaia, Finiş, Uileacu de Beiuş etc.) dar mai apar şi rromi mai ales la marginea unor localităţi rurale ca Răbăgani, Dobreşti, Şuncuiş de Beiuş etc. In cadrul depresiunii se găsesc patru oraşe: Beiuş (peste 13 000 locuitori, la recensământul din 1992, în prezent 11 711 loc.), Ştei (peste 10 000 loc., azi 9 192 loc.), Vaşcău (circa 5 000 loc., în prezent 3 049 loc.) şi Nucet (cca 3 000 loc., azi 2 875 loc.). Dintre comunele mai importante se detaşează: Pietroasa, Budureasa, Tărcaia, Finiş, Răbăgani, Pocola, Rieni, Dobreşti, Remetea etc. Locuitorii sunt ocupaţi în agricultură, industrie, meşteşugărit etc. Ca obiective economice de mare interes se remarcă: Fabrica de Mobilă Beiuş ("Elmoberom"), Uzi-na Mecanică Ştei ("Hiperion"), Fabrica de Marmură Vaşcău, Fabrica de băuturi răco-ritoare "European Drinks" Rieni şi de băuturi spirtoase Sudrigiu etc. Legăturile dintre regiuni este facilitată de o cale ferată Oradea-Salonta-Vaşcău, de Drumul European 79 (DE 79 Oradea-Deva-Calafat cu trecere în Bulgaria) care constituie Drumul Naţional 76, Drumul Naţional 75 (Lunca-Câmpeni), de drumuri judeţene şi locale.
Beiuşul este atestat documentar în anul 1270 sub denumirea de Benenus, Belynes, Belenjnes; în anii 1291-1294 apare ca Benenus; în 1309 ca pred. Benenes; la 1332 apare ca sacerdos de villa Belenus iar după un an ca Belenes; în anul 1345 este amintit ca voyuoda de Bivinis (?); la 1374 apare sub forma de Belinis; în anul 1422 forma scrierii este de Belynes; la 1441 apare ca oraş liber (libera civitas Belynes); în anul 1451 este menţionat ca oraş (oppidum Belynes); în anul 1601 este menţionat sub forma de Belines; în anul 1602 apare ca Belényes; la 1692 forma este Bellenyes iar la 1808 ca oppidum Belényes, dar şi Beinş; la 1828 şi 1851 este menţionat ca Belényes. Beiuşul este cunoscut local sub forma Biinş iar cei de limba maghiară îi spun Belényes. La nivel de ţară denumirea este cea de Beiuş. Oraşul are câteva aşezăminte de mare interes: clădirea celui mai vechi liceu din oraş şi totodată din judeţ, al doilea liceu ca vechime din Transilvania după cel din Blaj. Este vorba de liceul (Piaţa Samuil Vulcan nr. 18) creat de către episcopul Samuil Vulcan în anul 1828, devenit Colegiu Naţional în anul 1998 la împlinirea vârstei de 170 de ani de existenţă. Clădirea adăposteşte o parte din colecţia muzeului de ştiinţe naturale, înfiinţat în anul 1853. De asemenea, are un muzeu şcolar înfiinţat în anul 1968. Această unitate şcolară reprezentativă, pe lângă clase gimnaziale şi liceale, are clase de postliceal economic, postliceal sanitar şi un colegiu universitar de institutori limbi străine, ultimul aparţinând de Universitatea din Oradea. Internatul a fost adăugat în anul 1891 iar sala de gimnastică în anul 1899. Lângă clădire se găseşte o librărie, unde se găsea odinioară librăria "Doina" unde se vindeau lucrările tipărite la Tipografia oraşului (înfiinţată în anul 1911). O tipografie a fost dată în folosinţă la sediul Protopopiatului ortodox în anul 1993. O altă clădire importantă este cea a Liceului Pedagogic (Parcul Eminescu nr. 4) terminată în anul 1922 (Şcoala Normală) care, actualmente, pe lângă clasele de profil mai adăposteşte şi clase de la Seminarul teologic ortodox; din anul 1999 are şi un colegiu universitar pedagogic, pendinte de Universitatea Oradea. Liceul are numele de "Nicolae Bolcaş" după personalitatea avocatului Dr. Nicolae Bolcaş, martir al oraşu-lui, împreună cu Ioan Ciordaş. Menţionăm şi Grupul şcolar din Beiuş (str. Ioan Ciordaş nr. 5), ce există de cca 100 de ani, fosta Şcoala de Meserii, care pe lângă pregătire teoretică oferă şi pregătire profesională pentru tinerii din zonă. Grupul şi-a luat numele de "Ioan Ciordaş" după unul dintre personalităţile istorice, martir al oraşului, avocatul Dr. Ioan Ciordaş. Amintim şi Şcoala Generală (Calea Bihorului nr. 13) care în anul 1999, la împlinirea vârstei de 60 de ani, a primit denumirea de "Nicolae Popoviciu" după episcopul Dr. Nicolae Popoviciu care a înfiinţat această şcoală. Vizavi de Şcoala cu clasele I-VIII, se află o altă clădire care a adăpostit Şcoala civilă de fete, terminată în anul 1896 şi ridicată de către episcopul Mihail Pavel (Ca-lea Bihorului nr. 14). Azi, clădirea adăposteşte casa de copii (casa de plasament). Lângă clădirea şcolii, spre centru, se găseşte casa natală a lui Nicolae Bolcaş, care are şi o placă memorială aşezată pe peretele casei. Menţionăm, apoi, clădirea unde se găseşte Muzeul etnografic al zonei Beiuş, adăpostit în fosta casă a lui Dr. Ioan Ciordaş (Piaţa Samuil Vulcan nr. 1). In clădire se găsea şi sala de teatru "Aristide Demetriad" ce funcţiona între cele două războaie mondiale. In continuare se află hotelul "Crişul Negru". Pe partea cealaltă a străzii se găseşte casa parohială a bisericii catolice datată, în cifre romane, 1753, an ce se poate vedea pe frontospiciul casei. In faţa Colegiului Naţional "Samuil Vulcan" se află clădirea care a fost sediul episcopilor greco-ortodocşi de Oradea, care azi încă mai adăposteşte biblioteca orăşe-nească şi clubul copiilor (Piaţa Samuil Vulcan nr. 16). Lângă Şcoala cu clasele I-VIII se află o clădire veche care a avut mare importanţă culturală (Calea Bihorului nr. 7), inaugurată în anul 1909: a adăpostit sediul asociaţiei "Casina română" din Beiuş; aici aveau loc manifestări muzicale şi teatrale, se organizau adunările de constituire a despărţământului (filialei) Beiuş al "Astrei" (1898) şi Reuniunii de cântări şi muzică "Lira" (1905), alegerea delegaţilor pentru Alba Iulia (27 noiembrie 1918), constituirea "Reuniunii femeilor române din Beiuş şi jur" (1918), şedinţele meşteşugarilor din oraş etc. Clădirea adăpostea şi o bibliotecă orăşe-nească. Din cele expuse mai înainte, rezultă că în Beiuş au funcţionat multe societăţi culturale unele reînfiinţate, ca de exemplu societatea Astra (1992). Evident că oraşul are şi alte clădiri precum cinematograful, sală de spectacol la unitatea militară, restaurante, spital (din 1956) etc. In apropierea Beiuşului se găseşte o cabană în pădurea Delani, loc de petrecere a timpului liber. Din Beiuş drumul conduce spre următoarele locuri: Ştei-Vaşcău; Răbăgani-Sâm-băta-Oradea; Stâna de Vale; Delani-Meziad; Nimăieşti-Curăţele; Finiş; Tărcaia. DRUMUL ŞTEI-VAŞCĂU Din Beiuş drumul de interes european (E 79) o ia spre sud-est trecând pe lângă forajul unde s-a descoperit apă termală şi unde s-a ridicat o clădire-hotel (se preconizează utilizarea apei termale pentru amenajarea unui ştrand). Din şosea se observă la dreapta (vest) Munţii Codru-Moma iar la stânga (est) Munţii Bihor-Vlădeasa, la baza cărora se observă Piemontul Buduresei. Prima localitate rurală pe lângă care trecem este Grădinari (cunoscut local sub denumirea de Negru, de la mâlul negricios adus de către Crişul Negru, fapt ce permite legumicultura). Satul este menţionat pentru prima dată în anul 1422 ca possessio hungaricalis Negerfalwa; la 1552 apare menţionat ca Negherfalva; în anii 1828 şi 1851 apare ca Nyégerfalva şi Feketefalva (fekete = negru, l. magh); în anul 1913 este menţionat sub forma Kisnyégerfalva iar în anul 1964 ca Grădinarii. Localitatea este pendinte de comuna Tărcaia. In continuare, drumul trece pe lângă o altă localitate rurală, Drăgăneşti, atestată documentar în anul 1552 sub denumirea Draghanfalwa; în anul 1580 apare menţiona-tă ca Dregenesti iar în anii 1828 şi 1851 ca Dragonyest. Comuna Drăgăneşti are aproape 3 000 de locuitori. De la Drăgăneşti un drum secundar conduce la Belejeni (menţionat la 1552, apoi în anii 1595, 1692 sub aceeaşi formă de Belezen; în anul 1828 apare ca Belezsény iar în 1851 ca Belezseny), apoi la Leleşti (atestat în anul 1588 sub forma Lalesth; în 1600 este scris sub forma Leleztyen, în 1692 ca Lelisty, iar în anii 1828 şi 1851 ca Lelest), localitate renumită în olărit. Drumul duce apoi la Bunteşti, centru de comună, cu aproape 5 000 loc., menţionat documentar pentru prima oară în anul 1588 sub forma Buntafalva (la 1600 apare ca Bonta falua, la 1692 ca Büntesty, la 1828 ca Buntesed, la 1851 ca Buntyesd iar în anul 1913 ca Bontosd). De la Bunteşti un drum duce la drumul spre Sudrigiu-Pietroasa. După Bunteşti drumul, printr-o derivaţie duce la Săud (menţionat la 1588 sub forma Zoodh iar în anul 1692 sub forma Szehud) iar apoi la localitatea Ferice (apărută pentru prima dată în anul 1588 sub forma Ferichie, în anul 1600 ca Fejerecije, în anul 1692 ca Fercez, în anul 1828 ca Feritze iar în anul 1851 ca Fericse). La Ferice se poate vizita biserica de lemn ce există din anul 1756; apoi se poate vizita Peştera Ferice şi se poate urca pe Măgura Ferice (1 106 m) un excelent punct de observaţie a zonei. De la Bunteşti, drumul mai poate duce la localităţile Poienii de Jos (atestată la 1587 ca Alsopöen, apoi apare în anul 1600 ca Alsopoyn, în anul 1692 ca Alsö Poyen, în anul 1828 ca Alsó Poyen, în 1851 ca Alsó-Poény iar în anul 1913 apare sub forma Alsópojény), localitate renumită prin faptul că locuitorii se ocupă, în mod tradiţional, cu culesul plantelor medicinale, apoi la localitatea Poienii de Sus (amintită la 1587 ca Felsőpojény). De aici, drumul duce apoi la Gurani (menţionat la 1587 ca Gwraryw, la 1600 sub forma Gorany iar în anii 1828 şi 1851 ca Gurány). Din Gurani se poate ajunge la Pietroasa despre care vom scrie mai încolo. Drumul principal, după Drăgăneşti, traversează râul Crişul Pietros şi trece pe lân-gă alte localităţi ca Păcăleşti (menţionată la 1956 ca Pokalesd), apoi Ţigăneştii de Beiuş (menţionată la 1692 ca Csigany falua, la 1828 ca Cyigányest, Poganest, la 1851 Cziganyesd şi la 1913 ca Czigányosd), şi Sebiş (menţionată documentar în anul 1552 ca Nagysebes, apoi la 1692 ca Sebes, Nagysebes, în anii 1828 şi 1851 ca Sebes iar în anul 1913 ca Krössebes), localitate renumită prin biserica de lemn, monument arhitectonic, pictat în interior de către David Zugravul (de la Curtea de Argeş) în anul 1764. Drumul principal înainte de a ajunge la Sudrigiu, trece pe lângă Fabrica de băuturi spirtoase "European Drinks" (localitate atestată în anul 1588 sub forma Chiomafalwa, în anul 1692 sub forma Szudricz, la 1829 ca Szudrist, la 1851 ca Szudrics iar în anul 1913 apare Kisszederjes), care are un sector de exploatare a lemnului. Ocolul sil-vic de aici adăposteşte un molid columnar, declarat monument al naturii, şi aici există un parc dendrologic şi o pepinieră silvică. Localitatea are şi o biserică din zid construită în secolul al XVIII-lea (există şi păreri că ar fi din secolul al XVII-lea). De la Sudrigiu un drum judeţean duce spre Pietroasa şi, printr-o derivaţie, la Peş-tera Urşilor de la Chişcău. Drumul urcă lin pe un drum din care se desprind lateral drumuri secundare spre Bunteşti (vezi anterior) şi spre Dumbrăvani (menţionat în anul 1588 ca Ligetfw, la 1600 ca Dombrouani, la 1692 ca Dombrouany iar în anii 1828 şi 1851 ca Dombrovány). Derivaţia spre Chişcău duce prin satul Stânceşti, denumit anterior Broaşte (menţionat la 1600 ca Bika falua-bika = taur, la 1692 ca Brostye, la 1828 ca Brost, Békafalva-béka = broască, la 1913 Kisbékafalva iar la 1964 ca Stânceşti). Localitatea este renumită prin biserica de lemn, construită în anul 1750 iar pictura efectuată de David Zugravul. Urmează localitatea Brădet (atestată în anul 1587 sub denumirea de Bradeth, în 1600 ca Bredel falua, în anii 1692 şi 1828 ca Bragyeth iar în anul 1913 apare ca Biharfenyves). Are o biserică de lemn ce datează din anul 1733, monument arhitectonic. Urmează localitatea Chişcău (apărută pentru prima oară în documente în anul 1588 sub forma Alsokoh-koh = cuptor, în anul 1600 apare Kis Koch, în anii 1692, 1828 şi 1851 ca Kis Koh, Kis Kóh). Localitatea este renumită prin Peştera Urşilor, descoperită în anul 1975 şi dată în folosinţă în anul 1980. Tot în această localitate se găseşte un muzeu etnografic particular (Roman Flutur Aurel). Drumul duce, în continuare, spre Juleşti (figurat deseori pe hărţi sub forma greşită de Giuleşti; localitatea este amintită doar în anul 1956). Este renumit acest sat printr-o păstrăvărie şi prin Peştera lui Micula (Peştera cu Peşti), o peşteră de 7 km lungime, deseori inundată, de unde şi una dintre denumiri. De la Chişcău un drum secundar duce la Măgura (sat menţionat la 1690 ca Magoran). Drumul de la Sudrigiu spre Pietroasa trece pe lângă un sat mic Cociuba Mică (menţionat la 1587 sub forma Kochioba, la 1600 Koczuba, în anii 1828 şi 1851 apare Kocsuba iar în anul 1913 este menţionat ca Felsőkocsoba). Are o biserică de lemn din anul 1715. Drumul conduce la localitatea Pietroasa (menţionată documentar în anul 1587 ca Petroz, în 1692 ca Petraz, în anul 1828 ca Petrótz, în anul 1851 apare ca Petrosza şi Köfalva iar în anul 1913 ca Vasasköfalva). Localitatea este foarte importantă în portul de costume populare, cale de acces la Boga şi în Platoul carstic Padiş (vom reveni). De asemenea, din Pietroasa se poate ajunge la Gurani şi apoi spre Bunteşti-Drăgăneşti. Pietroasa este centru de comună, comună care numără aproape 3 500 loc. De la Sudrigiu Drumul European ne conduce la Rieni (atestat documentar în anul 1588 sub forma de Ryeen; în anul 1600 apare ca Rhen; în anul 1692 ca Rhenye; în anii 1828 şi 1851 apare ca Rieny; în anul 1913 apare ca Rény). La Rieni se găseşte o biserică de lemn (monument arhitectonic) cosntruită în anul 1753 de meşterul Tulea Ilie şi pictată în interior de către David Zugravu în anul 1755. Tot aici se află fabrica de băuturi răcoritoare "European Drinks". Rieni este centru de comună, comună care numără în prezent peste 3 200 loc. Un drum secundar conduce de la Rieni la Valea de Jos (localitate numită înainte Valea Neagră de Jos; atestată în anul 1588 sub denumirea de Alsofeketepatak; la 1600 apare ca Fekete patak; în anul 1692 este meţiunea de Also Fekete Patak; în 1828 apare forma de Alsó Fekete Völgy, Also Valenyagra, valea Nyegra de Szosz; la 1851 apare ca Fekete-patak; la 1913 apare sub forma Alsófeketevölgy iar în anul 1694 ca Valea de Jos). Localitatea are o biserică de lemn datată din anul 1738; urmează în amonte localitatea Moţeşti (menţionată la 1956) şi apoi Valea de Sus (numită anterior Valea Neagră de Sus; este menţionată la 1600 ca Wale Nigra, la 1692 ca Felse Fekete Patak iar în anul 1964 i se schimbă denumirea în Valea de Sus). De la Valea de Sus se poate ajunge fie la localitatea Măgura, fie la Hârseşti-Câmpani. De la Rieni E 79 ne duce prin Petrileni (sat menţionat la 1588 ca Petrilen şi Zawoyen; la 1600 apare ca Vaien, la 1692 ca Petrlan, Zauogan, Voyan; în anul 1828 apare ca Petrileny, Zavojen; în anul 1851 ca Petrilény-Zavojén iar în anul 1913 apare ca Petrileny-Zavoeny). Urmează oraşul Ştei, fost Oraş Dr. Petru Groza, menţionat în anul 1580 ca Skeey, la 1588 ca Skey, la 1692 ca Stéy, la 1825 ca Stejj, în anii 1828 şi 1851 ca Stej. In anul 1913 apare ca Vaskóhsziklás iar în anul 1958 apare sub denumirea de Dr. Petru Gro-za. Este oraş din anul 1956 iar după 1990 i se schimbă denumirea în Ştei. Aici se poate vizita casa în care s-a născut folcloristul Miron Pompiliu, scriitor la Junimea din Iaşi, prieten cu Mihai Eminescu. Este un oraş muncitoresc, cu Fabrica "Hiperion" (de maşini-unelte), Fabrica de Binale, centru al mineritului. Are o staţie meteoro-logică. Din oraş, un drum duce la Hotărel şi Ghighişeni, dincolo de Crişul Negru (vom reveni). Imediat spre sud urmează localitatea Lunca, centru de comună (menţionată în anul 1588 sub forma Lonka în anul 1828 apare ca Lunkaurszest iar în anul 1851 apare Lunka-Urzest). Comuna Lunca are peste 3 300 loc. Din localitate un drum de interes naţional (DN 75) o ia în direcţia est spre Câmpeni iar drumul european continuă spre sud, spre Vaşcău. Drumul 75 urcă încet spre localităţile Câmpani (apărută în anul 1600 ca Also Kompanth; în anul 1692 apare Kimpani; în anul 1828 apare ca Felső Kimpány, Kimpán de Szúsz; în anul 1851 apare ca Felső Kimpány iar în anul 1913 ca Felsőmező). Comuna Câmpani are 2 770 loc. De aici un drum secundar conduce la Seghişte (men-ţionat în anul 1503 ca presbyter valachalis de Segesfalva iar în anul 1580 ca Seges), un alt drum duce la Hârseşti (apărut în anul 1588 ca Herchiesth; la 1600 ca Hersccesth, Herecest; în anul 1597 apare ca Hercest; 1692-Hersesti; în anul 1828 este menţionat ca Herczest; în 1851 ca Herzest iar în anul 1913 ca Herzefalva). Amonte de Câmpani un drum secundar duce la Sighiştel (menţionat documentar în anul 1600 ca Segistel iar în 1692 ca Segestel), important loc pentru vizitarea Văii Sighiştel, ce adă-posteşte numeroase obiective speologice. Drumul 75 conduce mai departe la Fânaţe (menţionat la 1600 sub forma Fonacz, în anul 1692 ca Fornacz, în 1828 ca Fonatza iar în anul 1851 ca Fonácza). In localitate există o biserică de lemn din 1796, pictura fiind realizată în anul 1832 de către Mihail Nicula din Mociar. In apropiere se găseşte Peştera de la Fânaţe. Urmează oraşul Nucet (apărut ca oraş în anul 1956), denumirea venindu-i de la livada de nuci din apropiere. Oraşul are aproximativ 3 000 de locuitori care erau ocupaţi în minerit. Are o tabără de elevi. Drumul ne duce mai departe la Băiţa (menţionată abia în anul 1909 ca Rézbányafalu), centru de minerit şi exploatare a marmurei, apoi la Băiţa-Plai (menţionarea în anul 1956), centru de exploatare de minereuri. Drumul principal urcă pentru a duce la Arieşeni şi Câmpeni (vom reveni). De la Lunca, drumul european continuă spre sud; o derivaţie conduce la localitatea Sârbeşti (menţionată în anul 1692 ca Szurbesty), centru al sumăneritului; o altă derivaţie conduce la Şuştiu (menţionat în anul 1588 ca Közebsusdh; în anul 1600 apare ca Svsd; în anii 1828 şi 1851 ca Sust iar în anul 1913 ca Susd). De la această localitate un drum duce dincolo de munţi, la Moneasa (jud. Arad), prin Briheni (apărut la 1588 în documente sub forma Brehen, la 1600 aceeaşi scriere; în 1828 apare ca Brihény; în anul 1851 ca Briheny iar în anul 1913 ca Berhény). O derivaţie conduce la localitatea Coleşti (apărută în documente în anul 1580 sub forma Kolest, la 1600 Kolesty, la 1828 Kolest iar în anul 1851 Kollest). Un alt drum duce la localităţile Câmp (apărută în anul 1600 sub forma Keompeolsboy, în 1828 Kimpul, în 1851 Kimp iar în anul 1913 ca Vaskómező) şi Câmp-Moţi (menţionată doar în anul 1954). Drumul european intră în oraşul Vaşcău (menţionat în anul 1552 sub forma Nagyko; în anul 1600 sub forma Kralioua; în 1599 sub forma Krayova; la 1604 Kraiova; pentru prima dată este menţionat, în anul 1692 sub forma Vaskoh; în 1704 apare ca Vascho; în anul 1808 apare sub denumirea de oppidum Vas Kóh; în anii 1828 şi 1851 apare ca Vaskóh, Kog). Este oraş din anul 1956. Are o fabrică de marmură ce prelucrează marmura din zonă. Renumit este izvorul Boiu, din păcate cu apă poluată. Are o păstrăvărie. De la Vaşcău un drum secundar conduce la Vărzarii de Jos (localitate menţionată documentar în anul 1552 sub forma Alsofywes; apoi în 1600 ca Also Warzan; în anii 1828 şi 1851 ca Alsó-Verzár, Verzáru de Zsósz, iar în anul 1913 apare ca Alsófüves) şi apoi la Vărzarii de Sus (menţionare tot în anul 1552 sub forma Felseofywes; în anul 1600 apare ca Felseo Warsall; în 1851 apare ca Felső-verzár, Verzaru de Szúsz iar în anul 1913 apare ca Felsőfüves). Aceste două localităţi au avut odinioară rezerve de minereu de fier ce se prelucrau la Vaşcău şi Moneasa. Urmează pe drumul principal de la Vaşcău localitatea Cărpinet (menţionată în anul 1588 sub forma Carpinet, în 1600 sub forma Kerpenetw, în 1692 Kerpenyed; în anii 1828 şi 1851 Kerpenyet). Centru al olăritului, azi numără toată comuna aproape 2 000 de locuitori. De la Cărpinet o derivaţie duce la Izbuc (atestat în anul 1588 ca Zohodol; în anul 1692 apare sub forma Szuhodot; la 1828 ca Szohodol; în anul 1851 apare ca Szokodol iar în anul 1913 apare ca Vaskóhaszód), apoi la Ponoarele (sat meţionat la 1588, odată cu Izbucul). De la Ponoarele un drum conduce la celebrul fenomen Izbucul Călugări, unde se găseşte şi o mănăstire (vom reveni). Tot de la Cărpinet un drum secundar duce pe valea Poiana Crişului spre localităţile Leheceni, centru al olăritului, atestată documentar în anul 1588 sub forma Lehechien în anul 1600 ca Recheleny (= Lechecheny), în 1692 ca Leheczen iar în anii 1828 şi 1851 ca Lehecsény; Sălişte de Vaşcău (menţionată documentar în anul 1588 ca Zelestye), alt centru ceramic şi Poiana (atestată în documente în anul 1600 sub forma Poian, în anul 1692 apare ca Poyen, în anii 1828 şi 1851 ca Poyána iar în anul 1913 este menţionată sub denumirea de Biharmező). De la Cărpinet drumul european trece prin Criştioru de Jos, centru de comună ce numără în total peste 2 300 loc. (de asemenea menţionat în anul 1588 sub forma Chiscior, iar în anul 1693 ca Krisczo; în anii 1828 şi 1851 Kristyór; în anul 1913 este menţionat sub forma Biharkristyor), centru de olărit; drumul principal duce peste Dealul Mare (692 m) spre localitatea Vârfuri din judeţul Arad. De la Criştioru de Jos un drum secundar duce la Criştioru de Sus (menţionat tot în anul 1588) şi la Bâlc, o mică localitate. DRUMUL BEIUŞ-TĂRCAIA-CUSUIŞ Dacă drumul precedent urma Crişul Negru în amonte pe dreapta (în sensul scurgerii), în continuare trecem în revistă localităţile în amonte de Beiuş pe stânga Crişu-lui. Drumul o ia spre sud traversând Tărcaia (sat menţionat la 1332 sub forma sacerdos de villa Tharand; 1333 Thurkan; 1334 Tarkand; 1335 Tharkan; 1336 Tarkan; 1337 Tarkun; 1422 Tarkan, Tharkan; 1587 Tarkany; 1614 Nagy Tárkány; 1828 şi 1851 Tárkány, Terkaye; 1913 Kőröstárkány). Tărcaia este centru de comună, comuna deţinând peste 2 200 loc. Din Tărcaia un drum secundar duce spre Munţii Codru-Moma, printr-un defileu de circa 3 km lungime, la localitatea Tărcăiţa (menţionată în anul 1588 sub forma Tarchnichia; în anul 1692 Tarkaicza; în anul 1828 Tarkaitza; în 1851 sub forma Tarkaicza iar în anul 1913 apare ca Tarkányka). Are o biserică de lemn ce datează din 1796. Drumul de munte duce la Moneasa (jud. Arad) peste culme. Drumul amonte de Tărcaia conduce la localitatea Totoreni (menţionată documentar în anul 1580 sub forma Tatarfalua; 1588 Tateryan; în anul 1692 apare ca Tatarfalua iar în anii 1828 şi 1851 Tatárfalva, Totorény). Are o biserică de lemn ce datează din anul 1697. De la Totoreni un drum secundar duce la localitatea Mierag (men-ţionată în anul 1588 ca Mirragh; la 1642 apare sub forma Mierragh, Merag; în anul 1828 Merag; în anul 1851 apare sub forma Mérág). Aici există o biserică de lemn datat 1756. Amonte de localitate se găsesc celebrele Râpe de la Mierag, vaste feno-mene torenţiale. Tot de la Totoreni un drum secundar duce la Hinchiriş (apărut în documente în anul 1588, dar şi în 1692, sub forma Henkeres; tot sub această denumire apare şi în anii 1828 şi 1851). Are o biserică de lemn din secolul al XVIII-lea. Urmează în susul Crişului Negru localitatea Băleni (menţionată la 1580 sub forma Bolilitth; la 1588 apare ca Balylen; la 1692 ca Belleleny) iar apoi localitatea Lazuri de Beiuş (menţionată în anul 1588 dar şi în anul 1692 sub forma Lazur; în anii 1829 şi 1851 este menţionată ca Belényes Lazúr iar în anul 1913 apare ca Belényesirtás). Are o biserică de lemn ce datează din anul 1752, monument arhitectonic. Comuna Lazuri de Beiuş are aproape 2 000 de săteni. Urmează Cusuiuş (menţionat la 1588 sub forma Kozwynies; în 1692 este scris sub forma Köszuinyes iar în anii 1828 şi 1851 sub forma Köszvényes). In continuare apare localitatea Cucuceni (în anul 1588 apare sub denumirea de Kakachien; la 1692 Kakacsen; în anul 1828 apare Kakacsény; la 1851 Kakacseny; în anul 1913 apare sub forma Kakucsány). Urmează amonte Ghi-ghişeni (menţionat documentar în 1588 sub forma Gegessen; în 1692 apare ca Gyegyesek; în anii 1828 şi 1851 apare sub forma Gyigyisény, Vojény iar în anul 1913 apare ca Gyegyesény) şi apoi Hotărel (apărut prima dată în documente în anul 1527 iar apoi în 1528 sub forma Hathar; la 1588 apare ca Hatur iar la 1600 ca Hothar; în anii 1828 şi 1851 apare ca Határ). De la această localitate un drum duce la Ştei, peste Crişul Negru, iar un drum pe stânga Crişului conduce la Şuştiu. DRUMUL BEIUŞ-RĂBĂGANI-SÂMBĂTA-CEICA Acest drum o ia în direcţia nord-vest trecând prin satul Pocola, centru de comună, (menţionat documentar în anul 1422 sub forma Alsolmos; la 1580 apare ca Pokaliest; la 1588 este scris sub denumirea de Pakalafalwa; la 1692 apare ca Also Solmos; la 1828 ca Pokolest; la 1851 ca Pokola iar în anul 1913 ca Biharpoklos). Comuna Pocola deţine peste 1 700 locuitori. Inainte de Pocola se ajunge, printr-un drum secundar la Sânmartîn de Beiuş (menţionat doar în anul 1828 sub denumirea de Szent Márton, Szimartyin). De la Pocola, un drum secundar duce la Poietari (denumit şi Fenerişul Mic, menţionat la 1954), iar apoi în continuare se poate ajunge pe drum de ţară la Şoimuş (atestat la 1213 sub denumirea de villa Solumus; la 1319 apare ca Solmus; la 1332 sub forma de sacerdos de villa Solmus; la 1587 apare ca Alsolymos, Fellsolymos; la 1692 apare sub forma Felso Solomos; în anii 1828 şi 1851 apare ca Petrán-Solymos iar în anul 1913 este menţionat sub forma Gyepüsólymos). Aici se găsesc urmele unei fortificaţii din secolul al XIII-lea. Urmează drumul la Drăgoteni (atestat la 1552 sub denumirea de Dragotha; la 1692 apare ca Dragotyan, Dragutta; la 1828 apare ca Dra-gotyán, iar la 1913 ca Drágota). De aici un drum conduce la Remetea (vom reveni) iar un alt drum la Sălişte de Pomezeu (localitate menţionată la 1583 ca Felseozeleste). De la capătul comunei Pocola un drum judeţean duce spre Defileul Crişului Negru. Prima localitate este Petrani (amintită prima oară în documente în anul 1552 sub forma Ponthus-kew; la 1828 apare ca Petrán, la 1851 ca Petrány iar la 1913 ca Pontoskő). Aici un aspect deosebit este dat de Piatra Petranilor, o cuestă de 293 m altitudine care oferă o privelişte deosebită asupra depresiunii şi munţilor vecini. La baza cuestei curge Crişul Negru. Un drum secundar conduce la Vălanii de Beiuş (sat men-ţionat la 1828 sub forma Valány (Petrán), Volány iar la 1851 sub forma Belényes-Valány). Pe drumul judeţean urmează localitatea, centru de comună, Uileacu de Beiuş (atestată la 1332 sub forma sacerdos de villa Vylokok; la 1333 apare Vylok; la 1334 Vilok; la 1335 ca Vylok; la 1336 ca Vilak; la 1337 ca Vylak; la 1422 ca Wylak Ujlak; la 1552 ca Uylak; la 1665 Keresújlak; în anii 1828 şi 1851 este scris Belényes Ujlak). Localitatea are o moară de apă. Comuna Uileacu de Beiuş numără azi aproape 2 600 locuitori. De aici, un drum secundar conduce pe de o parte la Prisaca iar un alt drum la Forău. Prisaca este o localitate atestată la 1580 sub denumirea de Giapiupataka (la 1692 apare ca Gyapiü patak; în anii 1828 şi 1851 apare ca Preszáka iar în anul 1913 apare sub forma Gyepüpataka). Forău este un sat aşezat pe dealuri, fiind atestat în anul 1552 ca Toplytcza; la 1587 apare sub forma Forrofalwa; la 1692 ca Forro; iar în anii 1828 şi 1851 ca Dzoszán Forró = Josani-Forău). De la Forău un drum duce la Bitii (la drumul european), un altul la Săldăbagiu Mic (atestat la 1599 ca Also Zaldobagy; are o biserică de lemn construită în secolul al XVIII-lea) şi unul la Urviş (vom reveni). De la Uileac, drumul duce prin Defileul Crişului Negru spre satele Borz (men-ţionat la 1587 ca Borzik, la fel şi în anul 1692; în anii 1828 şi 1851 apare sub forma Borz). Urmează Urviş (atestat la 1487 sub forma Erwenyes; la 1580 sub forma Keo-zeperweness; la 1692 apare Eorunyes Kozep, Eöruinyes iar în anul 1828 şi 1851 ca Belényes-Örvényes). La Urviş există ruinele unei construcţii medievale (sec. al XIII-lea). De la Urviş un drum de munte duce la satul Dumbrăviţa de Codru (menţionat la 1692 ca Dombrauicza; la 1828 apare Havas Dombrovitza (havas = zăpadă), Dumbraviţa de Codru; la 1851 apare Havas-Dombravicza iar la 1913 ca Havasdombró); un drum duce şi la satul Codru (de la care vine numele Masivului Codru, menţionat doar în anul 1956). De la Urviş, drumul duce la Şoimi (atestat documentar la 1487 sub forma Solyond, Sylyond; la 1587 apare ca Solyond şi Solyond; la 1600 apare Soliond; la 1692 apare sub formele Solom, Solomdi iar la 1828 şi 1851 Sólyom). Comuna Şoimi numără în prezent peste 3 100 loc. Urmează Sânnicolau de Beiuş (menţionat la 1552 sub forma Zenthmiklos) şi Suplacu de Tinca (menţionat la 1291-1294 sub forma villa Zeplak) care deţine o biserică, monument arhitectonic. De la Urviş, drumul conduce la Cociuba Mare, centru de comună, comuna numă-rând peste 3 100 loc. (atestat la 1445 Kocsuba) iar de aici spre Tinca, cu aproape 8 000 loc. toată comuna (satul a fost atestat la 1338 ca Tenky) şi apoi Salonta (atestat documentar în anul 1332 sub forma sacerdos de villa Zalancha), care are aproape 20 000 loc. (19 917 loc), ce a devenit municipiu. De la Pocola, drumul european începe să urce spre Dealul Bitii (la ieşire există un motel particular); un drum secundar conduce la Feneriş, aşezat pe un deal (atestat la 1580 sub forma Feneres; la 1692 apare ca Fenyeres iar în anii 1828 şi 1851 ca Feneres). Drumul european urcă printr-o frumoasă pădure de fagi, din care se desprind lateral drumuri secundare spre Prisaca, Forău (vezi mai înainte), Budeşti (sat aparţinător de Săucani), Săucani (atestat la 1580 sub forma Zeokefalva). Drumul trece pe lângă Măgura Răbăganilor (495 m) care constituie un excelent punct de observaţie a întregii zone geografice, pentru a ajunge la Răbăgani (atestat documentar la 1552 sub forma Rebeghefalwa et Lazur; la 1692 apare ca Rabogany iar în anii 1828 şi 1851 ca Robogány-Lázar). Aici există apă hipotermală (23oC) fiind amenajat un ştrand, momentan inactiv. Comuna Răbăgani are peste 2 400 loc. De la Răbăgani, un drum judeţean intră în bazinetul depresionar Pomezeu. O derivaţie duce la un sat situat pe deal, Albeşti (atestat documentar în anul 1508 sub denumirea de Albofalwa), al cărui nume vine de la faptul că argila din care este format dealul se uscă şi primeşte o culoare albă, vizibilă de departe); drumul judeţean ne conduce la localitatea Coşdeni (atestată documentar în anul 1508 sub forma Kosgyán; Kosdanfalva; în anii 1828 şi 1851 numele este scris sub forma Kosgyán); localitatea este renumită prin coşurile de nuiele care se împleteau aici (de unde a rezultat şi numele localităţii). Aici se găseşte un lac de baraj creat pentru regularizarea cursului râului Vida (= Holod). Drumul duce apoi la mica localitate Hidiş (menţionată la 1508 sub forma Also-hydassel; la 1828 şi 1851 apare sub forma Hegyes). Drumul principal ne duce la Spinuş de Pomezeu (atestat la 1492 sub denumirea de Thyws; la 1508 este menţionat ca Thywys; la 1692 apare Spinos Falua; în anul 1828 apare scris Spinus iar în anul 1851 Szpinus pentru ca în anul 1913 să apară scris sub forma Tövisfalva; are o biserică de lemn din secolul al XVIII-lea) iar apoi la centrul de comună Pomezeu (atestat la 1492 sub denumirea de Papmezeye; la 1508 apare Papmezew; la 1594 ca arx Papmező; în anii 1828 şi 1851 apare ca Papmező; la 1913 este scris sub forma Kispapmező). Aici se pot vedea ruinele unei fortificaţii construită în anul 1594. Urmează o bifurcaţie, una ducând spre Câmpani de Pomezeu iar alta spre Luncasprie. Comuna Pomezeu are peste 3 600 locuitori. Localitatea Câmpani de Pomezeu este menţionată în anul 1492 sub forma Papmezeye; în anul 1508 apare ca Papmezew; în anul 1828 apare scris sub forma Papmező Kimpány; la 1851 apare Pappmezö iar în anul 1913 este scris Nagypapmezö. Are o biserică de lemn ce datează din anul 1643. Urmează o localitate situată pe deal, Vălani de Pomezeu (menţionată la 1508 ca Alsopathak, iar în anii 1828 şi 1851 ca Papmező-Valány), unde se poate admira biserica de lemn ridicată de asemenea în secolul al XVIII-lea. Pe drumuri de munte se poate merge la Lacul Sărat, pendinte de comuna Pomezeu, menţionat doar în anul 1956. De la Vălani un drum de deal duce la Goila (menţionat la 1828) iar de aici se poate ajunge la Căbeşti (vom reveni). Drumul spre Luncasprie trece mai întâi prin localitatea Sitani (atestată la 1508 ca Zythaanfalwa), renumită prin faptul că oamenii făceau site, de unde a rezultat şi numele; după un sector de îngustare (de circa 3 km lungime) şi traversarea unei păduri se ajunge la localitatea Luncasprie (amintită prima oară în documente în anul 1692 sub forma Lunkaspri; în anii 1828 şi 1851 apare ca Lunkásprie iar în anul 1913 este scris Lankás). Aici se poate admira un frumos lac de acumulare. De aici, se poate ajunge la localitatea Dobreşti (vom reveni). De la Răbăgani, drumul european o ia în direcţia nord-vest, trecând prin mica localitate Brăteşti (menţionată documentar în anul 1954; aici există o mică biserică de lemn); o derivaţie duce la Vărăşeni (sat atestat în anul 1508 sub forma Weresfalwa; în anul 1692 apare ca Veres Falua; în anul 1828 este menţionat ca Varassény-Kriszány iar în anul 1913 este scris sub forma Veresfalva), unde de asemenea se află o biserică de lemn; drumul principal cunoaşte o bifurcaţie, spre Tinca-Salonta şi, respectiv, spre Oradea. Drumul spre Tinca urcă încet, flancat la stânga de un deal împădurit, ajungând la localitatea Vintere (menţionată la 1349 ca terra seu poss. Felwenter, Felventer; în anul 1513 apare ca Magyar-venter; la 1557 ca Magiarventer, Olah-venter; la 1599 apare ca Puztaventer, Kapolnas-venter; la 1692 ca Venker, Magzar uenter iar în anii 1828 şi 1851 ca Venter), urmând apoi Holod (amintit la 1326 ca poss. Hydus; în 1337 apare ca sacerdos de villa Hudus; la 1552 ca Hydastelek; la 1587 sub forma Hidastelek; la 1692 ca Hedas Telek; la 1828 ca Hidas-Telek iar în anul 1851 ca Hidastelek, Hollód). Aici s-a născut sriitorul Iosif Vulcan, fondatorul revistei "Familia" în care a publicat Mihai Eminescu poezii (Iosif Vulcan a schimbat numele de Eminovici în Eminescu); un bust al lui Iosif Vulcan se găseşte în faţa şcolii din localitate. Comuna Holod adăposteşte aproape 3 500 de locuitori. Din Holod drumul trece prin Râpa (1692-Körösmart, Rippa) şi Tinca (1338-Tenky) spre Salonta. Drumul european îşi continuă drumul spre Copăceni (atestat la 1692 sub forma Kopacsal; la 1828 apare Kopacsény iar în anul 1851 Kapocsány). Aici pe deal se gă-seşte o biserică de lemn (sec. al XVII-lea). După sat urmează o bifurcaţie spre Dobreşti. Prima localitate întâlnită este Rotăreşti (denumirea îi vine de la faptul că meşterii făceau roţi de căruţă şi de car; atestată la 1508 sub forma Kerekesfalwa; la 1692 apare sub forma Kerekes falua; în anii 1828 şi 1851 apare Rotereşti iar în 1913 Kerekes-falva), urmează Ogeşti (este atestat la 1508 Kyshodos; în anii 1828 şi 1851 apare scris Hogys iar în anul 1913 ca Csékehodos). Are o biserică de lemn ce datează din sec. al XVIII-lea. In continuare se ajunge la Crânceşti (aşezare menţionată la 1508 sub forma Kraynikfalva; la 1692 apare ca Kreicsár; în anul 1828 este menţiona-tă sub forma Krantsesd; în 1851 Kráncsesd; în 1913 apare Karáncsfalva) iar apoi Hidişel (atestat la 1508 sub denumirea de Felsewhydassel; în anii 1828 şi 1851 apare ca Nán-Hedyesel, Hegyesel-Inánd iar în anul 1913 apare Nánhegyes) şi Dobreşti (atestat la 1508 sub denumirea de Wasnosfalwa; la 1692 apare ca Dobrizd iar în anii 1828 şi 1851 ca Dobrest). Comuna Dobreşti deţine peste 6 100 loc. De la Hidişel un drum secundar conduce la satul Topa de Sus (menţionat la 1508 - Felsew Topa), cu o biserică de lemn din secolul al XVIII-lea. De la Dobreşti un drum de culme permite traversarea Munţilor Pădurea Craiului pentru a ajunge în Valea Crişului Repede; tot un drum conduce la aşezarea Răcaş (menţionată la 1954), unde până nu demult se executau exploatări de bauxită. Drumul european, de la bifurcaţia spre Dobreşti, pătrunde în localitatea Sâmbăta (atestată la 1508 sub forma Zombatsagh), centru de comună (comuna deţine peste 1 600 locuitori); are un parc dendrologic; monument ridicat în memoria celor căzuţi în război, apoi la Duşeşti (1508-Dwsafalwa) şi Ceica (1398-Cheke; 1561-Magyar Chye-ke; 1587 Czyekeh; 1692 Cseke; 1828 şi 1851-Magyar Cséke, Cséka; 1913-Magyarcsé-ke). Comuna Ceica are în prezent peste 4 000 locuitori. De la Ceica un drum secundar conduce la Ceişoara (sat atestat la 1508-Choksara; la 1828 Csészora; la 1851 Cseszo-ra iar la 1913 Csészvára), care are o biserică de lemn din sec. al XVIII-lea şi Cotiglet (atestat la 1492 sub forma Koghligeth; la 1508 este scris sub forma Kothlygeth; la 1692 apare Kok Liget, Kokliget şi Kotiglet; 1692-Kotygleth; 1851 Kotyikleth iar în 1913 Kotliget), centru al picturii populare pe sticlă; biserică de piatră din secolul al XVIII-lea. Ne oprim la Ceica cu "înaintarea" spre Oradea, Ceica fiind la jumătatea drumului dintre Beiuş şi reşedinţa de judeţ.
Drumul judeţean spre Stâna de Vale, după ce a lăsat în urmă Mizieşul, urcă în continuare lent, drum din care se desprinde unul secundar la Teleac (atestat în anul 1580 sub forma Telek, formă sub care apare şi în anii 1692, 1828 şi 1851); după urcu-şul în continuare, un alt drum se desprinde spre localitatea Saca (atestată în anul 1587 sub forma Zeek; un an mai târziu apare Zaka; la 1600 Szaka; la 1625 Szaka; la 1692 Szakó iar în anii 1828 şi 1851 Száka). Pe drumul judeţean, după un coborâş abrupt, se ajunge la Budureasa (aşezare menţionată la 1588 ca Bwduraz; la 1600 apare sub forma Budoriaza; la 1692 Budurásza iar în anul 1913 apare Bondoraszó). Budureasa era renumită în confecţionarea lăzilor de zestre. Azi comuna Budureasa are 2 717 loc. De la Budureasa, drumul judeţean urcă la staţiunea Stâna de Vale; un drum secundar merge de la Budureasa la Burda (amintit la 1588 şi apoi în anii 1692, 1828 şi 1851 sub forma Burda pentru ca în anul 1913 să apară Borda), apoi spre Cresuia şi Beiuş.
De la Curăţele drumul principal trece prin Pociovelişte (atestat la 1600 ca Poczaveleste; la 1692 apare Pocsvelisty; la 1828 Potsavelesd; la 1851 Pocsovelesd iar în anul 1913 Pócsfalva), ajungând la Cresuia (menţionat la 1588 sub forma Krezwlye; la 1600 apare Krezuliy; 1692 Kresüre; în anii 1828 şi 1851 Kreszulya iar în anul 1913 Kereszély), sat renumit prin scările de lemn efectuate de meşteri populari. De aici se poate ajunge la Burda şi Budureasa. DRUMUL BEIUŞ-REMETEA De la Beiuş, drumul urcă prin frumoasa pădure de la Delani, trecând pe lângă cabană, ajungând în satul Delani ("satul de pe deal"), atestat în anul 1828 ca Gyalán; în anul 1851 apare ca Gyalán, Tövisfalva), sat aparţinător din punct de vedere administrativ oraşului Beiuş. Urmează Petreasa (sat menţionat odată cu Şoimuş, în anul 1213, vezi), renumită prin biserica de lemn de aici (secolul al XVIII-lea); după un coborâş prelung se ajunge la centrul de comună Remetea (atestat la 1422 sub forma Remethe; la 1445 apare ca Magyarremethe; în anul 1650 Belsö Remete; la 1692 Remete; la 1702 Belényes Remete; la 1828, 1851 Remete; la 1913 apare ca Magyarremete). Localitatea este renumită prin biserica din zid de aici care are pictura datată din secolul al XV-lea şi prin moara de apă reamenajată recent. Comuna Remetea deţine peste 3 100 loc. De la Remetea un drum o ia spre Căbeşti-Roşia iar un alt drum spre Meziad. Drumul pentru primele localităţi ajunge la Josani (amintit doar la 1956), apoi o derivaţie duce la Gurbeşti (amintit la 1584 Giozanfalua; la 1692 Gyioszan, Gyoszan Gebesti; la 1828 soszán Gurbest, Gojla; la 1851 Dszoszán-Gurbest, Gojla pentru ca în anul 1913 să apară Gorbolyfalva). Aici se găseşte o biserică de lemn construită în anul 1799. Urmează Căbeşti (atestat la 1552 sub forma Kabafalwa; la 1692 apare Kaba Falua; la 1828 Kebest iar în anul 1913 Biharkaba). Comuna Căbeşti are peste 2 000 loc. De la Căbeşti o derivaţie conduce la satul Sohodol (meţionat la 1552 ca Lazwr, Kyszohoda; la 1692 dar şi în anul 1828 este scris sub forma Szohodol). De aici, pe poteci de drum se poate ajunge la Lacul Leşu de pe Iada. Tot de la Căbeşti, un drum duce la satul de tip cătun Lacu Sărat (menţionat la 1956), aparţinător de comu-na Pomezeu. De la Căbeşti, înainte de a ajunge la Roşia, o derivaţie conduce la Lazuri (atestat odată cu Sohodol). Are o biserică de lemn din secolul al XVIII-lea. Drumul principal conduce la Roşia, centru de comună (atestat la 1445 sub forma Rossa; la 1692 apare Roze; la 1828 Roschia; la 1851 Rossia iar în anul 1913 Biharrósa), localitate folclorică importantă. Comuna Roşia numără peste 2 700 locuitori. De la Roşia, se poate ajunge, trecând prin Cheile Albioarei, peste munte, spre Zece Hotare-Aleşd şi, respectiv, spre Damiş-Bratca. Drumul spre Meziad urcă încet printr-o frumoasă pădure de foioase; chiar la intrarea în pădure se găseau doi goruni seculari, monumente ale naturii, azi numai unul fiind în picioare, celălalt s-a prăbuşit. Meziadul este atestat documentar în anul 1552 sub forma Mezgedt; la 1600 apare ca Also-Meszes, la 1692 ca Mizgib; în anii 1828 şi 1851 apare sub forma Meziád; Mezöfalva. De la Meziad un drum forestier conduce la celebra Peştera Meziad, unde se găseşte şi o cabană turistică. DRUMUL BEIUŞ-FINIŞ-UILEACU DE BEIUŞ Acest drum urmăreşte pe stânga Crişul Negru, aval de Beiuş, urmărind calea ferată din depresiune. Prima localitate este Finiş (atestată în anul 1291 castrum nostrum Yüklə 214,84 Kb. Dostları ilə paylaş:
|