Abrogarea inseamna desfiintarea unei reguli. Canoanele insa pot cadea in desuitudine

INTRODUCERE
Exista contradictie intre canoane, dar canoanele nu se abroga.

Abrogarea inseamna desfiintarea unei reguli.

Canoanele insa pot cadea in desuitudine. A cadea in desuitudine nu inseamna neaparat ca nu se aplica, ci ca nu se aplica pentru ca nu mai exista respectiva situatie. Un astfel de exemplu sunt canoanele referitoare la horepiscopi si diaconite. Insa canonul referitor la interzicerea transferului episcopilor n-a cazut in desuitudine pentru ca exista episcopi si exista eparhii.

Canoanele Bisericii nu sunt luate in considerare de statul român, pe cand statutul BOR este recunoscut printr-o hotarare de Guvern, deci are acelasi statut ca si o hotarare de Guvern.

ATENTIE! In Drept trebuie sa fim foarte exacti si prima oara cand avem de-a face cu un act juridic este sa lamurim exact sensul termenilor, deoarece s-ar parea ca stim foarte bine sensul unui cuvant, dar s-ar putea sa aiba un alt sens.

Canoanele au fost alcatuite la diverse Sinoade (care sunt in diverse locuri si in diverse timpuri - alte legi aplicate, alta mentalitate, alta reglementare a Sf. Parinti). Exemplu: Sinodul de la Ancira a stabilit ca diaconilor (can 10) sa li se ingaduie sa se casatoreasca si dupa hirotonie, insa cel de la Cartagina a stabilit ca ei sa ramana in celibat. In primul caz diaconul este obligat sa spuna in momentul hirotoniei daca vrea sa se casatoreasca ulterior, insa in cel de-al doilea nici nu se discuta.

Canoanele trebuie privite ca reguli pastorale, pentru ca episcopii nu au fost juristi. Sf. Ioan Gura de Aur demoleaza dictonul roman: "Sa fie dreptate chiar de-ar fi sa piara lumea" afirmand: "Daca nu-i dragoste si piere lumea cui mai foloseste dreptatea? Totul trebuie inconjurat de iubire."

Canoanele sinoadelor locale intrunite intre sec. III si inceputul sec. V au fost puse laolalta mai tarziu in codul canonic al Bisericii, si anume abia la Sinodul Trulan (Constantinopol, 691 - 692), care le-a selectionat (canoanele unor 8 sinoade locale), aratand prin canonul 2 care sunt canoanele care trebuie sa intre si ce alte randuieli nu trebuie sa intre in acest cod (sunt confirmate si prin canonul 1 de la Sinodul VII ecumenic). Ultimele două sinoade locale de la care ni s-au păstrat canoane, adică sinoadele de la Constantinopol din 861 (17 canoane) şi de la 879—880 (3 canoane), au fost incluse între celelalte sinoade locale, prin «consensul Bisericii» (Nomocanonul lui Fotie din 883), care le-a consacrat autoritatea, căci ele s-au ţinut după ce se încheiaseră Sinoadele ecumenice şi deci n-au mai făcut obiectul vreunei hotărîri a unui Sinod ecumenic, aşa cum toate celelalte canoane ale sinoadelor locale făcuseră obiectul hotărîrii cuprinse în canonul 2 al Sinodului Trulan.

Aceste reguli au fost verificate si oricare dintre ele pot fi aplicate in Biserica. Episcopii nostri din membrii Sf Sinod au aceesi putere de decizie ca si Sf. Vasile. De altfel, unele canoane se aplica, dar nu in mod direct, ci prin dispozitiile statutare si regulamentare care au preluat dispozitiile lor. Altele nu se aplica, dar asta nu inseamna ca nu este posibil sa vina o vreme in care regulamentele BOR sa abandoneze dispozitiile actuale si sa aplice o practica de la un alt sinod. Asadar, toate sunt aplicabile pentru scopul Bisericii, care este mantuirea credinciosilor.
activitate = ansamblu de lucrări sau acțiuni realizate prin utilizarea anumitor mijloace în vederea atingerii unui scop;

administrare

• 
  În sens larg, înseamnă efectuarea unei slujiri sau a unei lucrări utilizând o serie de mijloace pentru atingerea unui anumit scop;
  
• 
  Înțelesul comun al cuvântului vizează gospodărirea sau chivernisirea unor bunuri, ceea ce se mai numește și lucrare de administrație sau economică. Cei ce săvârșesc astfel de lucrări se numesc iconomi;
  
• 
  În mod curent, în limbaj bisericesc, în afară de înțelesul de administrație economică, se mai folosește pentru a exprima acele activități de aplicare a puterii conducătoare, cârmuitoare sau jurisdicționale bisericești, lucrare concretizată prin acte de organizare și conducere a Bisericii.
  

În sens larg, în viața Bisericii, acesta exprimă ansamblul activitații de aplicare a puterii bisericești, adică utilizarea tuturor mijloacelor de care dispune Biserica pentru realizarea misiunii sale, care se face de regulă de către slujitorii bisericești (iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu). Acestora le este încredințată puterea bisericească în limite determinate de treapta și funcția fiecăruia. Astfel, fiecare slujitor al Bisericii este organ de aplicare a puterii bisericești. Pe lângă aceste organe individuale există în Biserică și organe colegiale sau sinodale, chemate să exercite puterea bisericească într-un cadru mai larg, depășind limitele în care o pot exercita organele individuale.

Activitatea organelor individuale și a celor sinodale, în ansamblul ei, este lucrare de administrare a Bisericii. Actele prin care se realizează activitatea sau lucrarea de administrare a puterii bisericești se împart după ramurile puterii bisericești în: acte de administrare a puterii învățătorești, sfințitoare, cârmuitoare sau jurisdicționale. O altă împărțire poate fi facută în funcție de natura sau caracterul actelor săvârșite. Astfel, există: acte cu caracter spiritual, religios și cultural (în această categorie intră actele de administrare a puterii învățătorești și a celei sfințitoare). De asemenea, există acte prin care se creează, se pune în mișcare și se dirijează aparatul bisericesc, care se mai numesc și acte de administrare curentă (puterea legiuitoare și cea executivă). O altă categorie sunt acte de administrare economică (puterea legiuitoare și cea executivă) și acte de administrare a justiției (puterea judecatoarească).

Întregii vieți și lucrări a Bisericii i s-a creat un veșmânt juridic, întreaga activitate a Bisericii fiind reglementată și prin legi de drept. Această dublare juridică face ca fiecare act de administrație săvârșit în Biserică să aibă un sens juridic. De aici și denumirea de jurisdicție bisericească, adica lucrarea prin care se aplică dreptul la viața Bisericii.

Cuvântul ,,jurisdicție” (jus = drept, dictio = pronunțare sau zicere în sens de stabilire) are înțelesul originar, etimologic, de act prin care se pronunță dreptul. Acesta este sensul cel mai larg al cuvântului (lato sensu). Mai are și sensul curent de aplicare a dreptului ca mijloc, și anume de aplicare sau de folosire în conformitate cu legea a tuturor celor 3 ramuri ale puterii bisericești. Într-un alt sens, cel mai restrâns (stricto sensu), se înțelege rostirea sau pronunțarea dreptului în justiție, adică aplicarea dreptului de către instanțele de judecată. În acest sens, se vorbește despre diverse trepte ale jurisdicției sau despre diverse categorii de instanțe dispuse ierarhic.

Un alt înțeles al cuvântului ,,jurisdicție’’ este faptul deținerii unei anumite puteri și dreptul de a o exercita în limite determinate. În acest sens se folosește cuvântul ,,jurisdicție’’ în expresia ,,putere jurisdicțională”, prin care în Biserică se înțelege, de regulă, deținerea și facultatea de a exercita numai acea parte a puterii bisericești care se numește conducătoare, cârmuitoare sau pastorală și care se referă la organizarea și conducerea Bisericii prin acte de legiuire (legislative), de judecată (de justiție) și de administrație (executivă).

În mod excepțional, în cuprinsul noțiunii ,,putere jurisdicțională’’ intră toate cele 3 ramuri ale puterii bisericești, adică pe lângă cea jurisdicțională propriu-zisă, și cea sfințitoare și cea învățătorească. Acest sens care vizează deținerea și facultatea de a exercita fiecare din cele 3 ramuri ale puterii bisericești este avut în vedere când se vorbește despre jurisdicția unui anumit organ bisericesc. Toate organele bisericești individuale și o parte a celor colegiale sau sinodale, dețin părți mai mari sau mai mici din fiecare dintre cele 3 ramuri ale puterii bisericești. Celelalte organe colegiale (adunările, consiliile, comitetele) dețin evident în măsuri diferite doar putere jurisdicțională propriu-zisă (de conducere sau cârmuitoare) sau chiar numai o anumită ramură a puterii jurisdicționale propriu-zise (consistoriile).

În concluzie, prin jurisdicție se înțelege însușirea unui organ bisericesc de a deține în anumite limite puterea bisericească, precum și dreptul de a exercita această putere. De aici rezultă că expresia ,,jurisdictie bis” este un alt mod de numire a puterii bisericești pentru că jurisdicția este proporțională cu puterea bisericească și nu poate exista decât împreună cu puterea bisericească și ca un atribut esențial al puterii bisericești, iar nu independent de această putere decât doar în chip formal ca reglementare juridică a puterii. Este adevarat că exercitarea puterii poate fi restrânsă sau poate fi extinsă în sensul că limitele și drepturile pot produce modificări în însăși exercitarea puterii (cu aceste limite, totuși puterea rămâne aceeași). De exemplu, unui episcop i se poate lua jurisdicția prin oprirea de la exercitarea drepturilor ce i-ar reveni în acestă calitate, dar acesta nu înseamnă că i s-a luat și puterea lui harică. O asemenea persoană își pierde singură starea harică, implicit întreaga putere bisericească și jurisdicția respectivă, prin căderea în erezie sau poate renunța la exercițiul ei prin demisie.

Raportul dintre puterea și jurisdicția bisericescă este lămurit prin simpla distincție formală, nu de fond, care se face între actele prin care se conferă puterea bisericească și acelea prin care se conferă jurisdicția bisericească (hirotonia și trimiterea în parohie). În cazul preoției de instituire divină, puterea bisericească se conferă prin actul hirotoniei. Deci puterea rezidă și izvorăște din starea harică dobândită.

ADMINISTRAREA PUTERII INVĂȚĂTOREȘTI

A.G. Gherasim, „Puterea învățătorească și exercitarea ei în Biserică”, în: Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă «Patriarhul Justinian», 2005 - anul V, pp. 411-428

ADMINISTRAREA PUTERII SFINȚITOARE

Puterea sfințitoare a Bisericii se manifestă, în general, în toate rânduielile de rugăciune prin care harul divin se revarsă asupra credincioșilor. În special, această putere se săvârșește prin intermediul Sfintelor Taine și a ierurgiilor. Astfel, harul divin, indispensabil sfințirii vieții, se împărtășește credincioșilor prin Sfintele Taine și ierurgii. Într-o oarecare masură de exercitare a puterii sfințitoare se leagă și întocmirea rânduielilor de săvârșire a lucrărilor sfinte.

Importanța deosebită a acestei puteri constă în aceea că prin intermediul ei se coferă întreaga putere bisericească. Pe de o parte, prin Sf. Taină a Hirotoniei sau a Preoției se conferă din toată puterea bisericească în măsuri diferite fiecăreia dintre cele 3 trepte ale ierarhiei de instituire divină. Pe de altă parte, harul Botezului, la care se adaugă harul mijlocit prin celelalte Taine și ierurgii, îi face și pe laici participanți la exercitarea puterii bisericești în toate cele 3 forme ale ei. Într-o situație aparte se găsesc membrii clerului inferior, rânduiți pentru a sluji prin ierurgii speciale, care în contextul exercitării puterii bisericești se plasează între laici și ierarhia de instituire divină.

N.B. A nu se confunda în noul Statut puterea harismatică (darurile acordate in mod direct de Dumnezeu) cu puterea sfințitoare sau sacramentală (primită prin hirotonie).

Treptele de instituire divina (primele trei) si bisericeasca (ultimele doua-clerul inferior):

Trepte	Distinctii\Grade\Ranguri	Functii administrative
Arhiereu	Mitropolit onorific, Arhiepiscop onorific	Patriarh, Mitropolit, Arhiepiscop, Episcop, Episcop si Arhiereu vicar
Preot: - de mir -monah	-iconom stavrofor, iconom, sachelar -arhimandrit, protosinghel, singhel	-insp: general, protopopesc; paroh -exarh, staret -(mixt): vicar adimn, consilier
Diacon: -de mir -monah	(mixt): arhidiacon sau protodiacon
Ipodiacon
Citet

Prin puterea sfintitoare se confera toata puterea bisericeasca potrivit treptei. Pe de alta parte, harul Botezului la care se adauga harul mijlocit prin Taine si Ierurgii, ii face si pe laici participanti la exercitarea puterii bisericesti in toate cele trei forme ale sale.

Intr-o situatie aparte se gasesc treptele ierarhiei de instituire bisericeasca (clerul inferior) randuiti prin ierurgii (hirotesie), care in contextul exercitarii puterii bisericesti se plaseaza intre laici si ierarhia de instituire divina.

Administrarea Sfintei Taine a Botezului

Botezul este primul act prin care se exercită puterea sfințitoare în sensul că el reprezintă actul de naștere la viața cea nouă în Hristos, actul prin care un necreștin devine mădular al Trupului lui Hristos, adică al Bisericii. Așadar, cea dintâi lucrare a puterii sfințitoare se aseamănă cu cea dintâi lucrare a puterii învățătorești, adică cu lucrarea misionară, ambele săvârșindu-se în afara Bisericii, în sensul că ambele se răsfrâng asupra unor necreștini.

Normele canonice care reglementează săvârșirea Sf. Botez pot fi grupate în 4 categorii:

1. 
   Săvârșitorul Tainei
   

• 
  După cum reiese din mai multe canoane, în mod normal, Botezul se săvârșește de episcop sau de preot (46, 47, 49, 50 Ap.). În cazuri excepționale, când există pericolul ca o persoană să moară nebotezată, nefiind în apropiere un episcop sau preot, Botezul poate fi săvârșit de un diacon, de un simplu monah ori monahie (Can 44 Sf. Nichifor Mărturisitorul) sau de oricare creștin, bărbat ori femeie (Can 45 Sf. Nichifor Mărturisitorul). În astfel de cazuri excepționale, Botezul se reduce doar la rostirea formulei trinitare și întreita scufundare în apă, socotindu-se valid prin iconomie sau pogorământ. Dacă nu există suficientă apă, se va face prin turnare sau stropire, iar dacă nu există deloc, prin turnare de țărână. În cazul în care cel astfel botezat supraviețuiește, Botezul nu se repetă, ci se continuă de către episcop sau preot, oficiindu-se Sf. Taină a Mirungerii.
  

2. 
   Primitorul Tainei
   

• 
  Poate fi orice ființă umană în viață (Can 18 Cartagina), indiferent de sex și vârstă (Can 110 Cartagina). Copiii, pentru că nu-și pot mărturisi singuri credința creștină, trebuie să fie asistați de o persoană drept-credincioasă care îndeplinește rolul de părinte sufletesc, garant sau tutore spiritual, adică naș. Față de acesta copilul botezat dobândește calitatea de fin. Între naș și fin, precum și între rudele acestora, se creează o înrudire cu caracter religios ce se numește nășie (53 Trulan). Cel care primește pruncul în brațe după ce îl scoate din apă, acela e naș (soția acestuia e numită nașă doar pentru că este soția lui sau invers). Nașul trebuie să fie creștin ortodox (de preferință de același sex cu pruncul). Nu poate fi naș cel nebotezat sau cel al cărui Botez nu e valid, nici cel căzut în erezie, nici cel de altă confesiune sau religie. Astfel de persoane nu pot fi o garanție că cel botezat va fi crescut în dreapta credință. Pruncul în pericol de moarte trebuie grabnic botezat (Can 38 Sf. Nichifor).
  
• 
  Instituția catehumenatului apare încă din perioada apostolică. Erau mai multe etape pregătitoare pentru cei care doreau să se boteze: intrau în gruparea catehumenilor unde stăteau un anumit timp, apoi erau supuși exorcismelor (acum sunt rugăciunile și lepădările sau convorbirile: ,,Te lepezi...”) și apoi erau primiți în biserică să participe la Liturghie până la ectenia catehumenilor. Botezul se făcea în cadrul marilor sărbători, în cadrul Sf. Liturghii, atunci când se cântă în loc de ,,Sfinte Dumnezeule”, „Câți în Hristos”.
  
• 
  Can 45 Cartagina – botezul celor bolnavi, în pericol de moarte;
  
• 
  84 Trulan și 72 Cartagina – botezul celor despre care nu se știe sigur dacă au fost botezați (botez condiționat);
  
• 
  7 Sin II ec și Can 1 Sf. Vasile (titlu eronat în manualul Pr. Floca!!!: Tainele ereticilor și schismaticilor – titlu corect: Validarea lucrărilor sacramentale ale eterodocșilor în Biserica Ortodoxă) – botezul celor veniți de la eretici.
  

N.B. Canoanele locale au aceeași valoare cu cele locale (2 Trulan). Când ne raportăm la canoane trebuie să primeze ordinea cronologică.

3. 
   Rânduiala săvârșirii (procedura administrării) Tainei
   

• 
  Botezul se săvârșește în numele Sf. Treimi prin întreita afundare (50 Ap, 7 Sin II ec, 91 Sf. Vasile) rostindu-se formula evanghelică pe care o avem la Mt 28, 19 (mentioanata in 49 Ap, 47 Sf. Vasile).
  
• 
  Se săvârșește în biserică. Pentru a se săvârși în paraclisele din casele particulare este necesară aprobarea episcopului locului (31, 59 Trulan; 12 I-II Constantinopol).
  
• 
  Momentele mai importante ale slujbei sunt enumerate de Sf. Vasile în can 91 – lepădarea de satana și de îngerii lui, binecuvântarea apei, a untdelemnului și a celui ce urmează a fi botezat, ungerea cu untdelemn și întreita afundare.
  
• 
  Botezul săvârșit în mod valid nu se repetă. Repetarea atrage pedeapsa caterisirii (47 Ap, 48 Cartagina), aceeași pedeapsă fiind prevăzută și pentru cei care ar refuza să-i boteze pe cei care au primit botezul de la eretici.
  

4. 
   Efectele administrării Tainei (juridico-canonice)
   

• 
  Cel botezat devine membru al Bisericii, dobândind ceea ce s-ar putea numi cetățenia bisericească și devenind subiect de drepturi și îndatoriri în cadrul Bisericii. Numai în această calitate el poate primi celelalte Taine și ierurgii ale Bisericii. Cu toate acestea, apa pt femeia lehuza, rugaciunea de la a 8-a zi (punerea numelui) sunt tot ierurgii primite de mama, de prunc dar si de moasa.
  
• 
  Efectul principal este ștergerea păcatului originar, precum și a tuturor păcatelor personale săvârșite până în acel moment, în cazul botezului persoanelor adulte.
  

Administrarea Sfintei Taine a Mirungerii

*cuv. mireni nu are legatura cu Sf mir, ci are ca baza termenul lume

1. 
   Săvârșitorul: episcopul sau preotul.
   

• 
  În Biserica Romano-Catolică este săvârșită doar de episcopi; preotul o poate săvârși doar în cazuri excepționale cu aprobarea episcopului. Baza acestei practici este invocata in can 6 Cartagina (care aduna canoanele sinoadelor din N. Africii 391-419) in care se mentioneaza ca pregatirea sf mir sa nuse faca de catre presbiteri. In BO s-a pastrat aceasta randuiala in savarsirea Sf si marelui Mir, la apuseni a fost extinsa practica si asupra administrarii.
  

2. 
   Primitorul: oricine a primit Botezul creștin în mod valid.
   

• 
  Se deosebesc totuși mai multe categorii de primitori:
  

1. 
   în primul rând, cei care au primit Botezul, indiferent de vârsta la care l-au primit;
   
2. 
   Taina Mirungerii este administrată și unora dintre eterodocși care se întorc la dreapta credință (în canoane nu o să găsim cuvântul ,,eterodocși”, ci ,,eretici” sau ,,schismatici”):
   

• 
  atât celor care înainte de a cădea în erezie (de a se rupe de Biserică) fuseseră botezați în Biserica Ortodoxă (dacă a fost la unii care nu sunt foarte îndepărtați de dreapta credință, de exemplu la ,,stiliști”, nici Taina Mirungerii nu se repetă, ci pur și simplu este spovedit);
  
• 
  cât și celor care au fost botezați de anumite grupări eterodoxe al căror Botez este acceptat de Biserică prin pogorământ, cu alte cuvinte Botezul este validat prin venirea la dreapta credință.
  

1. 
   În Biserica Ortodoxă, Taina Mirungerii se administrează îndată după Botez, cele două Taine săvârșindu-se de regulă una în continuarea celeilalte (48 Laodiceea);
   
2. 
   Mirungerea se administrează numai după ce se leapădă de erezie făcând o mărturisire de credință scrisă (1 Sf Vasile, 7 sin II ec, 95 Trulan, 7 Laodiceea).
   

Sf Vasile delimiteaza (nu se disting clar): -eresuri (nu cred in Treimie, Hr Dumnezeu si om adevarat)

-schisme (chestiuni si conceptii corijabile)

-adunare nelegiuita (nesupunere fata de autoritatea bis.)

In timpul Sf Vasile schismaticii erau inca in Biserica (ectenia mare-cererea pt sfintele lui Dumnezeu Biserici) iar celor întorși de la rătăciri mai puțin grave (adunări ilegale), nu li se mai administrează Taina Mirungerii, ci după lepădarea de eres prin mărturisirea scrisă, sunt împăcați cu Biserica și primiți la Sf. Cuminecătură (95 Trulan, 1 Sf. Vasile).

• 
  Excomunicarea are 2 stadii: -oprirea de la impartasire (nu mai exista comuniune euharistica)
  

-scoaterea cu totul din comunitatea crestina (excluderea din comunitate)

• 
  Cei care înainte de a face parte din gruparea eterodoxă primiseră în Biserica Ortodoxă Botezul și Mirungerea, cu ocazia revenirii la adevărata credință primesc, deci, pentru a doua oara Taina Mirungerii.
  

3. 
   Rânduiala săvârșirii (procedura administrării)
   

• 
  7 Sin II ec și 95 Trulan prezintă formula și modul în care trebuie făcută ungerea cu Sf. Mir: fruntea și ochii și nările și gura și urechile și pecetluindu-i pe ei, zicem: ,,Pecetea darului Sfântului Duh”;
  
• 
  Ca și Botezul, Mirungerea se săvârșește în Biserică;
  
• 
  În vechime, sfințirea Sfântului și Marelui Mir a fost rezervată episcopului (6 Cartagina), însă această sfințire a devenit o prerogativă a Sinoadelor Bisericilor Autocefale.
  

4. 
   Efectele Tainei (juridico-canonice)
   

• 
  Pentru cei ce primesc Mirungerea îndată după Botez ea nu produce efecte juridice;
  
• 
  Cei care primesc Mirungerea după revenirea (botezul nu si-a pierdut efectul haric, doar pe cel juridic, de aceea se repeta mirungerea) sau venirea de la eterodocși, fără a mai fi botezați, (re)dobândesc calitatea de membrii ai Bisericii.
  

* Deosebirea intre nulitatea relativa (lezeaza doar interesul unui grup: sesizata de persoanele in cauza, se prescrie dupa un timp, se poate confirma sau acoperi tacit) si cea absoluta (lezeaza interesul colectiv: sesizata de colectivitate, nu se prescrie, nu se poate acoperi prin confirmare)este data de regimul juridic si regulile aplicabile. Astfel un anumit lucru, decizie, etc poate fi nul de plin drept – absolut sau anulare – ori confirmare ori anulare.

Administrarea Sfintei Taine a Euharistiei

1. 
   Săvârșitorul: episcopul sau preotul.
   

2. 
   Primitorul: teoretic, oricare creștin botezat în mod valid sau al cărui botez a fost acceptat prin iconomie.
   

• 
  Practic, se disting mai multe categorii de primitori:
  

1. 
   în primul rând, toți cei care primesc Botezul și Mirungerea, indiferent că e vorba de copii sau de adulți;
   
2. 
   copiii, atât timp cât nu conștientizează greșelile pe care le fac, pot primi la fiecare sărbătoare pe nemâncate (atât cât le permite vârsta);
   
3. 
   adulții trebuie să se pregătească pentru Euharistie și să primească în prealabil dezlegare de la duhovnic prin Sf. Taină a Spovedaniei.
   

• 
  În vechime s-a admis excepția ca în cazul de primejdie de moarte și catehumenii și penitenții care nu primiseră încă dezlegare și nu fuseseră împăcați cu Biserica, să poată primi Sf. Euharistie (13 I Ec, 6 Ancira, 7 Cartagina, 73 Sf. Vasile, 2, 3, 5 ori 1-3 Sf. Grigore de Nyssa, 9 Sf. Nichifor Mărturisitorul).
  
• 
  Tot ca excepție e privită uneori și împărtășirea celor care după ce s-au abătut de la adevărata credință, s-au întors făcând o mărturisire scrisă și lepădându-se de toate erorile. Mărturisirea scrisă (zapisul) poate fi asimilată totuși cu Taina Spovedaniei. Oricum, în astfel de cazuri, când celui revenit la adevărata credință nu i se administrează un nou Botez și nici măcar Taina Mirungerii, încorporarea acestuia în Biserică se face prin două acte legate între ele: renunțarea în scris la tot ce este contrar învățăturii Bisericii și primirea Sf. Împărtășanii (95 Trulan și 1 Sf. Vasile).
  
• 
  Euharistia nu poate fi dată trupurilor celor adormiți (83 Trulan, 18 Cartagina).
  
• 
  Can 8 și 9 Ap prevăd ca toți cei care participă la Sf. Liturghie, atât clerici cât și laici, să se împărtășească (canoanele apostolice, întărite în primul paragraf din can 2 Trulan, sunt din cartea a VIII-a a Constituțiilor Apostolice, apărute în 380 – dintre care o parte se regăsesc în canoanele Sinodului din Antiohia din 324, care nu au fost incluse în corpusul canonic, o altă parte chiar la Sin I Ec, vreo două la Ancira din 314, altele la Antiohia din 341 și câteva nicăieri).
  
  • 
    În cazul clericilor se prevede o excepție: atunci când un cleric ar avea o cauză binecuvântată (un motiv justificat) care l-ar face să se abțină de la Sf. Împărtășanie, însă această cauză este obligat să o comunice celorlalți slujitori;
    
  • 
    În cazul laicilor se poate spune că regula a devenit excepție – laicii să se împărtășească destul de rar, unii foarte rar, deoarece pentru participarea la Sf. Euharistie este necesară o pregătire care să ducă la o dezlegare în cadrul Sf. Spovedanii.
    

3.