Agricultura



Yüklə 158,26 Kb.
səhifə1/4
tarix21.03.2018
ölçüsü158,26 Kb.
#46152
  1   2   3   4

Capitolul II
Geografia agriculturii
Limitele spaţiale ale activităţilor agricole
Activităţile agricole utilizează spaţiul cultivabil sau spaţiul consacrat păstoritului, fiind supuse capriciilor climatice sau instabilităţii reliefului. Astfel, agricultura este cea mai dependentă dintre activităţile umane faţă de condiţiile naturale.

Spaţiul ocupat de către om, ecumena, nu reprezintă decât 40 % din suprafeţele emerse (6 miliarde ha sau 12 % din suprafaţa Globului,deci 1ha/locuitor). Din acesta doar o parte este utilizat agricol - cam 60 % sau 3,6 miliarde ha din care 1,4 miliarde sunt terenuri arabile, restul culturilor arbustive şi mai ales păşunatului (2 miliarde ha de păşuni şi fâneţe). Pădurile ocupă alte 2 miliarde ha, fără importanţă agricolă directă.

Această repartiţie maschează profundele inegalităţi spaţiale. Zonele exploatabile agricol se situează esenţial în zona temperată nordică (2 miliarde ha) şi în zona intertropicală (1,4 miliarde ha). Aceste inegalităţi sunt mai vizibile dacă ne raportăm la disponibilităţile de teren agricol - 2 ha/locuitor în America de Nord (din care 0,8 arabil), 1,75 în statele C.S.I., dar 1,2 în America Latină pentru ca în Europa să scadă la 0,4 ha/loc. (0,25 arabil), în Africa la 0,3 ha (1,1 dacă adăugăm suprafeţele destinate păşunatului, de proastă calitate), situaţia extremă fiind în Asia, unde media este de numai 0,19 ha/loc.(0,12 arabil). Această comparaţie este departe de a da măsura disparităţilor existente. Se adaugă calitatea solului, contextul climatic, condiţiile tehnice, care pot bulversa complet această clasificare, Europa fiind favorizată net ca şi o mare parte a Asiei (Asia musonică, unde posibilităţile practicării mai multor culturi măreşte rentabilitatea - extinderea verticală a suprafeţelor agricole), spre deosebire de Africa ce apare net defavorizată. America în ansamblu, chiar dacă este mai puţin favorizată decât Europa, compensează mediocritatea potenţialului agricol prin imensitatea spaţiilor utilizate.

Spaţiul agricol, a fost ocupat treptat de către om, necesitând amenajări multiple, mai complexe în cazul terenurilor arabile, a celor ocupate cu vii, livezi sau suprafeţe destinate păşunatului intensiv (păşuni, fâneţe), mai simple în cazul păşunatului extensiv. Înlăturarea vegetaţiei naturale prin despădurire sau defrişare a constituit principala modalitate de extindere a suprafeţelor agricole. Tehnica cea mai utilizată a fost aceea a arderii care împiedică reapariţia vegetaţiei forestiere naturale. Ulterior au fost operate şi desecări, drenaje, terasări, amenajări pentru irigaţii care valorifică aproape complet potenţialul local. Gradul de valorificare a acestuia depinde de nivelul tehnicilor utilizate. Multe comunităţi din zona intertropicală se mai află încă la un nivel primitiv, limitându-se la înlăturarea vegetaţiei prin ardere şi cultivarea terenului timp de câţiva ani până la epuizarea aproape completă a solului. Dimpotrivă, terenuri improprii au fost amenajate agricol atunci când tehnicile utilizate sunt avansate, încă din Evul Mediu - poldere în Olanda, sud-estul Asiei sau mai recent amenajarea unor spaţii deşertice ca în Israel (Neghev) sau Arabia Saudită.

Se poate afirma că s-a ajuns la un nivel maxim de exploatare a terenurilor cultivabile, extinderea lor fiind dificilă din câteva cauze:

- anumite spaţii neexploatate situate în interiorul ariilor umanizate sunt greu de amenajat - relief accidentat, sau climat impropriu - excesiv de umed ori prea arid;

- abandonarea terenurilor mai puţin rentabile din ţările dezvoltate, pentru a limita excedentul de produse agricole care ar provoca scăderea preţurilor;

- noile despăduriri, ca cele întreprinse de Brazilia în Amazonia, compromit echilibrul ecologic global (absorbţia carbonului, reducerea păturii de ozon).

Limitarea spaţiului agricol impune două consecinţe principale:

- ţările cu resurse alimentare insuficiente sunt obligate să găsească o soluţie la explozia demografică, în primul rând prin ameliorarea productivităţii agricole;

- ţările dezvoltate, principalii consumatori de energie fosilă, deci cei mai mari emiţători de carbon în atmosferă, nu pot justifica cererile lor de limitare a despăduririlor, un ajutor în scopul eficientizării producţiei agricole fiind preferabil ajutorului sub forma produselor agricole, prin transferul excedentelor. Astfel s-ar putea sprijini dezvoltarea acestor state şi asigurarea autosuficienţei alimentare.

Aceste considerente au declanşat după 1950 “revoluţia verde”din unele state în curs de dezvoltare (Mexic, India, China, Brazilia), prin introducerea unor tehnici mai evoluate (selecţie genetică, chimizare, mecanizare) al căror rezultat a fost creşterea productivităţii şi asigurarea autosuficienţei. Tot în acest context trebuiesc înţeles şi războaiele comerciale având ca obiect producţia agricolă (criza bananelor din 1998 între S.U.A şi U.E. sau mai recent criza vacii nebune care afectează întreaga Europă.
Rolul reliefului şi al solurilor în dezvoltarea agriculturii
Relieful este de obicei un obstacol, dar poate deveni un atu pentru activităţile agricole în unele cazuri. Altitudinea diminuează temperatura (1° la fiecare 180 m) încât în regiunile temperate condiţiile climatice devin similare celor din regiunile polare. Dimpotrivă, în zonele intertropicale altitudinea favorizează agricultura, climatul fiind mai moderat, constant, ferite de excese termice şi de obicei umed. Expoziţia versanţilor joacă un rol capital în economia agrară a regiunilor muntoase, versanţii expuşi la soare fiind favorizaţi. Panta este un alt factor, întrucât poate antrena eroziunea solului, amenajarea teraselor sau a parapeţilor din piatră fiind o tehnică obişnuită.

Solul constituie o combinaţie complexă rezultată din transformarea superficială prin descompunere, a rocii subiacente la contactul atmosferei prin acţiunea microorganismelor. Natura solurilor depinde de roca din substrat şi de condiţiile climatice care determină dezagregarea superficială dar şi de vechimea utilizării antropice - soluri tinere recent intrate în uz ; soluri vechi, erodate adesea, complet transformat ; soluri fosile, acoperite de aluviuni, depuneri, alunecări etc. Acţiunea omului poate conduce aşadar la dispariţia acestei resurse, aparent regenerabilă. Fragilitatea solurilor este inegală, cele din zonele calde cu ploi torenţiale sunt mai expuse degradării, iar în zonele continentale, vânturile constituie un agent distructiv important, desigur în condiţiile lipsei culturilor. Protecţia solurilor prin suplimentarea unor substanţe fertilizante sau prin amenajări specifice (drenaje, terasări) este extrem de necesară.

Factorii climatici care intervin în formarea şi evoluţia solurilor sunt:

- temperatura, element esenţial în procesul de fotosinteză. Durata însoririi, gradul de insolaţie contează mult în funcţie de specie ca şi variaţiile sezoniere sau multianuale - cultura plantelor este permisă continuu la latitudinile intertropicale şi doar sezonier în cele temperate;

- pluviozitatea este fundamentală, interesând atât prin volumul precipitaţiilor cât şi prin regularitatea acestora, variaţiile extreme, regimul lor multianual.

Riscul adversităţilor climatice constituie un factor important în dezvoltarea agriculturii - taifunuri, cicloni tropicali, tornade - cu efecte catastrofale în zonele calde, îngheţuri excesive în zona temperată. Omul a adaptat culturile şi speciile în funcţie de necesităţile sale dar şi de condiţiile prezentate. Ritmul activităţilor agricole diferă de la poli la tropice atât în cultura plantelor cât mai ales în creşterea animalelor. Condiţiile climatice fluctuante au făcut ca tradiţional agricultura să fie policulturală şi complexă, dezvoltându-se în general combinaţii între cultura unor plante alimentare (o cereală, o plantă oleaginoasă, o plantă alimentară şi una textilă) şi zootehnie. Aceasta a necesitat amenajări la fel de complexe specifice fiecărei civilizaţii agricole reieşite din cele trei mari focare de răspândire a acesteia (mediteranean, chinez, centro-american).

I. Cultura plantelor
1.Cultura cerealelor

Cultura cerealelor constituie baza oricărei economii agricole întrucât asigură o serie de produse esenţiale pentru hrana omului ca şi o cantitate importantă de materii prime industriale. Această ramură a agriculturii acoperă cea mai mare parte a suprafeţelor cultivate, în mod diferenţiat de la un stat la altul conform gradului de diversificare şi intensivizare dar şi în funcţie de necesităţile interne.



  1. Cultura grâului

Grâul este principala plantă cerealieră cultivată şi asigură baza alimentaţiei umane fie direct prin prelucrare primară, fie indirect prin utilizarea sa în calitate de furaj pentru creşterea animalelor. Sintetizarea unor produse chimice precum amidonul, glucoza sau alcoolul măreşte valoarea acestei culturi, planta fiind integral utilizată prin folosirea deşeurilor în industria celulozei.

Grâul a fost introdus în cultură în Orientul Apropiat în urmă cu circa 9 000 de ani, sub mai multe forme adaptate unor condiţii climatice variate. Prin selecţie continuă s-au obţinut varietăţi tot mai productive, adaptate unor cerinţe ecologice diverse. Condiţiile cele mai propice sunt regiunea temperată, în special în ariile cu soluri fertile, bogate în humus. Valoarea sa alimentară şi industrială au impus o creştere continuă a suprafeţei cultivate şi a producţiei, paralel cu explozia demografică din ultimul secol (de la 128 milioane ha în 1938 la peste 212 milioane în anul 2000 şi de la 100 milioane tone la 576,3 în acelaşi interval de timp). În ultimul deceniu se observă o relativă stagnare a producţiei de grâu, după maximul înregistrat la începutul acestuia (593 milioane tone).

Principalele arii de cultură şi producţie sunt localizate în zonele temperate, aproximativ între 30-55º latitudine Nord şi 30-40º latitudine Sud:

- nord-vestul Europei, unde principalul producător este Franţa, urmată de Germania şi Maria Britanie. Această regiune se remarcă prin randamentul foarte înalt (peste 7 tone-ha);

- câmpiile din centrul şi estul Europei, cea mai extinsă arie de cultură a grâului, cu condiţii foarte favorabile dar cu un randament mai scăzut. Multă vreme, statele din această zonă au fost exportatori tradiţionali (România, Ucraina etc.);

- nord-estul Chinei, care a devenit în ultimele decenii principala regiune producătoare, cu un randament satifăcător impus de creşterea populaţiei chineze;

- Câmpia Indo-Gangetică, altă regiune cu o producţie dinamică impusă de explozia demografică a statelor suprapuse acesteia (India, Pakistan);

- preeriile nord-americane, principala regiune de cultură a grâului pentru export, Canada şi S.U.A. cultivat pe vaste suprafeţe cu un randament nu prea ridicat dar rentabil în condiţiile aplicării unor tehnologii avansate.



La aceste mari regiuni de cultură se adaugă altele de mai mică întindere, localizate fie în sud-vestul Asiei (Turcia, Iran) fie în statele din emisfera sudică (Argentina, Australia).

Comerţul mondial cu grâu afectează o cincime din producţie şi este dominat de producătorii din America (S.U.A., Canada, Argentina), Australia la care se adaugă Franţa. Mari importatori sunt statele cu populaţie mai numeroasă şi condiţii mai puţin favorabile culturii grâului şi cu un consum ridicat (Federaţia Rusă, Japonia, Brazilia).

  1. Cultura orezului

Orezul este o cereală cultivată cu precădere în zona intertropicală şi asigură baza alimentaţiei unei mari părţi din populaţia Globului, mai ales în Asia de Sud şi de Sud-Est. Ca şi grâul este utilizat masiv şi în scopuri industriale. Originar din sud-estul Asiei, s-a răspândit predilect spre nord şi vest, doar în ultimele secole fiind aclimatizat şi în America, Australia şi unele regiuni ale Africii unde se cultivă şi o varietate locală. Orezul este o plantă iubitoare de căldură şi umiditate adaptându-se bine la diverse tipuri de sol. Aceste cerinţe impun irigaţiile, mai ales prin inundare, arealul său de cultură fiind astfel concentrat în regiunile joase de câmpie (deltele şi văile fluviilor) dar presiunea umană a determinat şi amenajarea versanţilor, mai ales în insulele arhipelagurilor nipon şi indonezian, cu soluri vulcanice, fertile. Producţia mondială de orez se ridica la cifra de 598,9 milioane tone în anul 2000.

Cea mai mare parte a suprafeţelor cultivate sunt concentrate în sudul şi estul Asiei unde se impun de multă vreme prin producţie China şi India. Mari producătoare au devenit şi statele din Peninsula Indochina, Indonezia şi Bangladesh. Dintre acestea se impun cu un mare potenţial de export Thailanda şi Birmania. În afara Asiei singurele producţii notabile sunt cele ale S.U.A., Braziliei şi Egiptului. Încercările de a extinde cultura orezului în statele africane nu au dat până acum rezultate deosebite chiar dacă această plantă găseşte condiţii foarte propice, mai ales în lungul coastelor Gofului Guineei. În Europa, cultura orezului este cu totul secundară, Italia fiind principalul producător cu suprafeţe de mare productivitate amenajate în Câmpia Padului.

Comerţul mondial cu orez este mai limitat fiind concentrat în sud-estul Asiei, mari exportatori fiind statele din zonă cu o presiune demografică mai redusă (Birmania şi Thailanda) la care se adaugă S.U.A.. Mari importatori sunt statele cu o populaţie numeroasă, consumatoare tradiţională de orez şi produse derivate (Vietnam, Malaysia, Sri Lanka) şi în care condiţiile de practicare a acestei culturi sunt mult mai limitate. Statele europene şi Canada cunosc o creştere a importului de orez legată de diversificarea bazei alimentare, consecinţă a mondializării.


  1. Cultura porumbului

Porumbul este o plantă deosebit de importantă prin multiplele întrebuinţări mai ales în sectorul zootehnic. Originară din America Centrală, această plantă s+a extins rapid după Marile Descoperiri Geografice fiind extrem de adaptabilă, atât la condiţiile climatice cât şi la calităţile solului. Totuşi cele mai bune condiţii le găseşte în regiunile cu umiditate medie, relativ constantă şi cu temperaturi ridicate în perioada maturizării. Productivitatea ridicată a impus porumbul în ultimul secol ca una din principalele cereale cultivate, la concurenţă cu grâul şi orezul, paralel cu scăderea utilizării sale ca plantă alimentară. Producţia mondială de porumb este în creştere şi se cifra la 591 milioane tone în anul 2000.

La nivel global se disting patru mari regiuni de cultură şi producţie:

- S.U.A. care concentrează jumătate din producţia mondială, localizată mai ales în câmpiile din partea centrală. Randamentul foarte ridicat şi utilizarea masivă în zootehnie implică o rentabilitate foarte mare în special în Cornbelt, situată la sud-vest de Marile Lacuri;

- America Latină este o regiune tradiţională de cultură dar cu un randament mai redus. În general producţia este destinată alimentaţiei directe, mai ales în America Centrală. Principalul producător este Brazilia, urmată de Argentina, ambele cu un sector zootehnic dezvoltat;

- China a devenit în ultimele decenii un mare cultivator în contextul dezvoltării zootehniei porcine destinată exportului dar şi al creşterii consumului intern de cereale. Aceeaşi cale o urmează în prezent şi alte state asiatice confruntate cu presiunea demografică : India, Filipine, Thailanda, Indonezia etc.;

- Europa are ca principală regiune de cultură bazinul Dunării iar în ultimul timp mai ales Franţa. Prin selectarea unor hibrizi productivi, adaptaţi climatului oceanic cultura porumbului a avansat mult spre nord-vestul continentului considerat mai puţin propice. Se impun prin productivitate statele vest-europene iar prin producţie Franţa, România şi Italia.

În afara acestor patru mari arii de cultură se mai remarcă unele state africane cu suprafeţe extinse dar cu un randament redus, porumbul fiind utilizat aproape exclusiv ca plantă alimentară.

Comercializarea porumbului este foarte intensă fiind dominată net de S.U.A. urmate la distanţă de Franţa, Argentina, Africa de Sud iar în unii ani de statele din bazinul Dunării (Ungaria, România). Importul este asigurat de statele cu condiţii mai puţin favorabile şi cu o zootehnie dezvoltată cum sunt: Japonia, Coreea de Sud, Federaţia Rusă, Marea Britanie, Polonia, Germania, Canada etc.

2. Cultura plantelor oleaginoase

În afara cerealelor, de o mare importanţă pentru agricultura contemporană sunt plantele cultivate pentru conţinutul ridicat în substanţe grase, materie primă pentru extragerea uleiurilor vegetale. Unele din aceste plante au şi alte utilizări, în industria textilă precum bumbacul, cânepa sau inul pentru ulei sau în industria lemnului precum nucul. Plantele dina ceastă categorie sunt foarte variate şi sunt adaptate la condiţii specifice de climă încât se poate face o zonare a lor pe mari regiuni climatice. Astfel, în zona tropicală se cultivă predilect arahidele, bumbacul,palmierul de ulei, cocotierul pentru ca în zona temperată să fie caracteristice floarea soarelui şi rapiţa. În regiunea mediteraneana se cultivă în acest scop mai ales măslinul. Unele din aceste plante sunt utilizate pentru extragerea uleiurilor tehnice (ricinul, inul pentru ulei) altele atât în scopuri industriale cât şi alimentare (bumbacul) iar altele în mod preponderent pentru alimentaţie (soia, floarea soarelui). Prin importanţa deosebită căpătată în perioada contemporană se disting următoarele plante oleaginoase:



a) Floarea soarelui, plantă foarte valoroasă prin conţinutul ridicat în materii grase şi bogăţia în vitamine care o impun în industria uleiurilor vegetale. Valoarea sa creşte prin utilizare a deşeurilor în zootehnie. Originară din America, această plantă s-a impus relativ târziu deşi se poate adapta la cele mai diverse condiţii climatice necesitând totuşi multă căldură în perioada de coacere şi soluri fertile. Aceste caracteristici au impus extinderea arealului de cultură atât în zona tropicală cât şi în regiunile temperate cu veri călduroase. Producţia mondială era de 26,8 milioane tone seminţe în anul 2000. Prin producţie se impune mai ales arealul european, dominat mult timp de Federaţia Rusă, Ucraina, România, Ungaria şi Iugoslavia la care s-au adăugat recent Franţa şi Spania. Cel mai mare producător şi exportator rămâne Argentina, dar cultura florii soarelui progresează în Asia (China, India şi Turcia mai ales) şi în Africa de Sud;

b) Soia este o altă plantă oleaginoasă extrem de rentabilă, originară din estul Asiei şi extinsă la scară planetară abia în ultimul secol pe măsura dezvoltării unei zootehnii intensive. Valoarea sa creşte datorită conţinutului ridicat de proteine care îi asigură o întrebuinţare multiplă în industria alimentară şi în zootehnie. Soia este o plantă leguminoasă extrem de pretenţioasă faţă de luminozitate şi umiditate drept pentru care cunoaşte o extindere mai restrânsă în spaţiu. Suprafeţele cultivate au crescut masiv după 1950 în special în America (S.U.A., Brazilia, Argentina) care a devansat astfel prin producţie China şi ceilalţi producători asiatici. Producţia mondială atingea 162 milioane tone în anul 2000, spre deosebire de 1990 când se cifra la numai 108 milioane tone. Această concentrare a producţiei implică un export masiv controlat în principal de S.U.A. dirijat mai ales spre Europa dar şi spre estul Asiei unde chiar China a devenit un importator constant datorită presiunii pieţei de consum;

c) Arahidele, o leguminoasă originară din Brazilia, extinsă în perioada colonială spre toate regiunile tropicale ale planetei, se impun prin valoarea alimentară deosebită (conţinut ridicat în proteine şi vitamine) fiind consumate şi direct prin prăjire. Arealul de cultură se suprapune regiunilor tropicale însorite, cu un sezon umed destul de lung totuşi putându-se deosebi trei mari areale : unul african, mai difuz, concentrat în vestul continentului, în jurul Golfului Guineei; unul asiatic, dominat de China şi India; unul american cu producţii mai restrânse dar de mare randament şi de bună calitate (S.U.A., Argentina). Producţia mondială depăşea 34 milioane tone în anul 2000. Arahidele sunt intens comercializate sub diverse forme (prăjite, unt de arahide, ulei vegetal, margarine), principala piaţă de desfacere fiind aceea a Europei, Canadei şi Australiei unde au intrat în consumul cotidian. Mari exportatori sunt statele din vestul Africii (Senegal, Nigeria), India, China şi Argentina;

d) Rapiţa este cultivată în primul rând pentru uleiuri tehnice dar şi ca furaj iar în ultima vreme, prin procedee tehnice tot mai elaborate, ca plantă alimentară. Uleiul de rapiţă se remarcă în primul rând prin conţinutul redus de colesterol. Cunoscută din antichitate, această plantă a dobândit o importanţă mai mare abia în ultimul secol prin utilizările industriale multiple (chimie, textile, pielărie). Aria principală de cultură se suprapune Europei Occidentale, unde Germania şi Franţa îi dispută întâietatea dar mari producători mondiali sunt şi Canada, India şi mai ales China. Producţia mondială se ridica la 40 milioane tone în anul 2000. Prin exportul masiv se impune în primul rând Canada, favorizată de vecinătatea pieţei S.U.A.;

e) Palmierul de ulei este un arbore tropical de talie mare originar din vestul Africii şi aclimatizat în perioada colonială în toate regiunile ecuatoriale ale planetei. Productivitatea extrem de ridicată l-au impus în producţia mondială alături de utilizările specifice (cosmetică şi farmaceutică mai ales). Plantaţiile cele mai întinse au fost constituite în sud-estul Asiei (Malaysia, Indonezia) care domină de departe piaţa mondială de profil. Secundar, această plantă se impune şi în aria de origine, mai ales în Nigeria, produsele sale fiind intens comericalizate spre statele dezvoltate. Producţia mondială brută era de 115 milioane tone în anul 2000. Din aceasta se extrage atât uleiul de palmier, comestibil, cât şi uleiul de palmist, utilizat în industria cosmetică;

f) Cocotierul este asemănător palmierului de ulei dar este mai înalt şi preferă insulele calcaroase formate din recife de corali. Astfel, aria sa de extindere se suprapune în primul rând pe regiunile ecuatoriale din Oceanul Pacific, mai ales în partea vestică a acestuia. Uleiul de cocos este obţinut din conţinutul fructelor sale (copra) utilizat şi în alte scopuri alimentare sau în industria cosmetică. Producţia şi comerţul mondial de profil este dominată de Indonezia, Filipine şi India. La nivel mondial s-au produs 46 milioane tone nuci de cocos în anul 2000.
3. Cultura plantelor zaharoase
Această ramură a agriculturii se rezumă în principal la două plante complementare, sfecla de zahăr şi trestia de zahăr, fiecare având propriul areal de cultură.

a) Trestia de zahăr este o graminee perenă specifică regiunilor tropicale, originară din India unde se cultivă încă din antichitate. Randamentul ridicat compensează conţinutul nu prea ridicat în zahăr (13-15 %). Cultura trestiei de zahăr s-a extins treptat spre bazinul mediteranean legată de expansiunea arabă şi a cunoscut o difuziune apreciabilă după punerea la punct a procedeelor de rafinare a zahărului în secolul al XVI-lea. În acest mod, marile puteri coloniale au înfiinţat mari plantaţii, mai ales în Americi, ulterior şi în Asia sau în Africa. Necesarul de forţă de muncă al acestei culturi fiind foarte ridicat a generat comerţul cu sclavi africani spre Americi, cultura trestiei de zahăr devenind astfel una din componentele esenţiale ale economiei de tip colonial.

La nivel global se disting trei mari arii de cultură: zona tropicală a Americii, având în centru Brazilia, cel mai mare producător şi exportator mondial, cu mari plantaţii pe coasta atlantică dar cu vaste suprafeţe în monocultură în insulele Antile, dependente de această cultură (Cuba, Haiti, Jamaica, Guadelupa etc.); zona musonică a Asiei care are în centru alt mare producător, India, orientată spre satisfacerea pieţei interne la care se adaugă unele state orientate spre export (Thailanda, Filipine); continentul african unde această cultură este foarte difuză dar cu un randament redus, impunându-se doar Egiptul şi Africa de Sud. La nivelul anului 2000 producţia mondială de trestie de zahăr depăşea 1240 milioane tone. Comercializarea se efectua altădată sub formă brută, zahărul fiind prelucrat în metropolele europene dar în prezent exportul este dominat de produsele prelucrate (zahăr, melasă) asigurat mai ales de producătorii latino-americani. Japonia şi Europa Occidentală sunt principalele pieţe importatoare;



b) Sfecla de zahăr este o plantă cunoscută din antichitate în sudul Europei dar care a căpătat o importantă economică abia în secolul al XIX-lea după punerea la punct a tehnicilor de extracţie a zahărului în Germania. Mai puţin productivă decât trestia dar cu un conţinut mai ridicat de zahăr, această plantă s-a impus în regiunile temperate ale Europei ajungând să domine piaţa mondială a zahărului după 1900. Preţul de cost mai ridicat au redus acest avânt încât astăzi asigură doar o treime din necesarul mondial. Principala zonă de cultură se suprapune câmpiilor din nord-vestul Europei, din Franţa până în Ucraina şi Federaţia Rusă, cu un randament în general ridicat. Unele regiuni sunt specializate în această cultură care necesită soluri relativ fertile şi o umiditate ridicată. În afara Europei, S.U.A. sunt singurul stat cu o producţie notabilă chiar dacă în ultimul timp se remarcă o creştere a interesului pentru această plantă în unele state asiatice (Japonia, China, India, Iran, Turcia). Producţia de sfeclă de zahăr era de 245 milioane tone în anul 2000. Zahărul din sfeclă este mai puţin comercializat în afara cadrului regional european dar importanţa subproduselor (borhot, melasă) în zootehnie măreşte considerabil valoarea acestei plante.
4. Cultura plantelor tuberculifere

Plantele cu tuberculi constituie o categorie aparte de plante alimentare utilizate în egală măsură şi în industrie mai ales pentru extracţia amidonului şi prepararea unor alcooluri. Variate ca origine şi specii aceste plante s-au impus prin valoarea lor alimentară cunoscând în epoca modernă o extindere apreciabilă. Două dintre aceste plante se impun în mod deosebit în peisajul agrar mondial:



a) Cartoful, originar din regiunea andină a Americii de Sud, răspândit după descoperirea Lumii Noi, mai întâi în Europa apoi şi în restul lumii, a devenit o plantă alimentară indispensabilă. Preferând un climat umed şi răcoros, această plantă s-a aclimatizat perfect la condiţiile climatului temperat dar şi în zona caldă a planetei. Principala arie de cultură se suprapune câmpiilor din nord-vestul şi estul Europei unde se localizează mari producători precum Polonia, Ucraina, Bielorusia şi Germania.

Cele mai vaste suprafeţe corespund însă regiunilor nord-estice ale Chinei, devenită în ultimele decenii cel mai mare producător în scopul satisfacerii necesităţilor alimentare al unei populaţii numeroase. Cultura cartofului avansează spre zona caldă, mai ales în state cu o populaţie densă (cazul Indiei) confirmând valoarea sa alimentară. În America se impune prin producţie S.U.A., celelalte state având producţii modeste, concurate de celelalte plante tuberculifere. Producţia mondială de cartof, în creştere, atingea 313 milioane tone în anul 2000;



b) Maniocul este o plantă arbustivă cultivată pentru rădăcinile sale în zona tropicală, bogate în amidon şi proteine. Originar din America de Sud, maniocul a fost răspândit în perioada colonială în Africa şi sudul Asiei devenind o plantă alimentară esenţială în multe state. Fiecare din aceste trei regiuni de cultură au un producător de prim ordin (Brazilia, Nigeria şi Thailanda) dar producţia este dirijată în general spre consumul intern cu excepţia Thailandei. Această producţie era de 172 milioane tone în anul 2000. Exportul de produse specifice (făină de tapioca) utilizate în patiserie şi panificaţie este stimulat de creşterea cererii în statele dezvoltate.
5. Cultura plantelor tehnice

a) Producţia de cauciuc natural

A constituit obiectul unor intense speculaţii în perioada colonială, în mai mare măsură decât bumbacul. Hevea brasiliensis, este originar din America de Sud, unde se şi exploata la scară redusă până la sfârşitul secolul al XIX-lea. Dezvoltarea automobilismului a impus căutarea unor noi modalităţi de obţinere a cauciucului, cel sintetic fiind relativ scump. Aclimatizarea arborelui de cauciuc de către englezi în Sri Lanka (Ceylon) în 1885 şi de către olandezi în Indonezia (1890) a constituit debutul culturii pe scară largă, în imense plantaţii, în mai multe state din sud-estul Asiei.



Creşterea continuă a cererii a impus o creştere rapidă a producţiei (100 mii tone în 1910, 500 mii tone în 1925, 6,7 milioane tone în 2000). Profitul obţinut a constituit un impuls în extinderea plantaţiilor, piaţa fiind astfel rapid suprasaturată, iar preţul coborând treptat, începând cu 1923-1925, ajungând la un nivel similar cu al cauciucului sintetic a cărui producţie a fost dezvoltată mult în perioada interbelică de către S.U.A. şi Japonia care nu dispuneau de o bază de producţie a cauciucului natural. Concurenţa a determinat renunţarea la unele plantaţii (Sri Lanka, Africa de Vest), şi a impus o concentrare a culturii în sud-estul Asiei, unde se şi situează principalii producători: Thailanda (1,8 milioane tone), Indonezia (1,35 milioane tone), Malaysia (1,1 milioane tone, în restrângere, mult timp fiind cel mai mare producător), urmate la distanţă de India, China, Filipine, Sri Lanka, Nigeria.

Piaţa acestui produs este instabilă, concurenţa cauciucului sintetic devenit mai ieftin după punerea în valoare a giganticelor zăcăminte de petrol din Orientul Mijlociu. Producţia de cauciuc sintetic devansează în prezent pe aceea de cauciuc natural (9 milioane tone), acesta din urmă rezistând doar ca urmare a creşterii continui a cererii în ţările mari consumatoare dar şi în noile state industriale. Astfel, Thailanda, principalul exportator, are o politica de extindere a plantaţiilor, la fel şi Filipine, alţi producători tradiţionali (Malaysia, Indonezia) optând pentru alte culturi mai profitabile. Principalul importator este Japonia, urmată de China şi de unele state vest-europene.
b) Bumbacul

Fibrele de bumbac sunt utilizate din vechime în unele zone tropicale (sudul Asiei, America Centrală). Expansiunea acestei plante a fost facilitată de revoluţia industrială (inventarea maşinii de egrenat) şi de expansiunea colonială europeană. Treptat, fibrele de bumbac ajung să domine net piaţa textilelor, mai ales în domeniul confecţiilor de îmbrăcăminte şi lenjerie (60 % din necesar, faţă de 10 % cât reprezintă fibrele de lâna). Producţia de fibre a crescut constant, situându-se în anul 2000 la circa 17,9 milioane tone (faţă de numai 5 milioane tone în 1940). Simultan, aria de cultură s-a extins considerabil, prin selecţie şi adaptare, mai ales în regiunile temperate (până la 47° latitudine Nord în Ungaria, România sau Ucraina). Extinderea irigaţiilor a permis cultivarea pe scară largă în zonele cu climat subtropical arid (Egipt, Asia Centrală) încât cea mai mare parte a plantaţiilor actuale se situează în afara ariilor geografice în care această plantă se poate dezvolta spontan. Bumbacul a constituit unul din principalele elemente ale speculaţiei coloniale. Succesul său se datorează unei duble serii de circumstanţe: prelucrare uşoară, reducându-se astfel costurile de producţie (mult sub cel al lânii sau inului); producţia materiei prime în cadru colonial, pe terenuri fertile, achiziţionate la preţuri joase, utilizând forţa de muncă locală, ieftină. Bumbacul s-a impus atât prin preţul de cost (de 10 ori mai redus decât al lânii şi de 2 ori decât al fibrelor sintetice) dar şi prin calităţi deosebite (rezistenţă, luciu, prelucrare facilă). Aceasta nu a înlăturat crizele datorate caracterului speculativ al culturii sale. Variaţiile anuale ale producţiei sunt mari, cantitatea de bumbac comercializat pe plan mondial scade (principalele burse sunt cele de la New Orleans, Alexandria şi Bombay) datorită creşterii consumului în ţările producătoare (China şi India) sau cele aflate în dezvoltare rapidă (sud-estul Asiei).



Repartiţia producţiei este relativ stabilă în ultimul deceniu. Asia ocupă primul loc, cu peste 50 % din total. Aici întâlnim patru mari producători: China, unde culturile s-au extins în Marea Câmpie Chineză dar mai ales în Platoul de Loess (la vest de Beijing), India cu arii specializate în nord-vestul Podişului Deccan, Pakistanul care îl cultivă în valea Indusului utilizând masiv irigaţiile şi Turcia. Cu producţii mai modeste se adaugă şi Iranul, Siria sau unele ţări sud-est asiatice. Toţi aceşti producători sunt dinamici, cererea internă fiind tot mai mare.

O a doua arie o formează cele două Americi, în zonele subtropicale ale acestora: S.U.A., mult timp principalul producător, cu mari plantaţii de tip colonial în sud-est; Mexicul, Brazilia, Argentina, Paraguay.

Statele C.S.I. formează o a treia arie, a cărei importanţă a scăzut mult după 1990. Principalul areal se suprapune câmpiilor semi-deşertice ale Asiei Centrale unde irigaţiile sunt obligatorii (Uzbekistan, Turkmenistan etc.).

Africa înregistrează o largă extindere a culturii acestei plante dar productivitatea redusă impune doar câteva ţări în care aceasta datează din perioada colonială, Egiptul în primul rând. Producători importanţi precum Sudanul sau Uganda au intrat în declin dar un interes deosebit se constată în Africa Occidentală (Nigeria, Coasta de Fildeş, Mali, Ciad).

Exportul este asigurat de câţiva mari producători: Pakistan, S.U.A., Turcia, Uzbekistan iar importul este dirijat în special spre consumatorii europeni şi est-asiatici.


c) Alte produse textile, precum inul, cânepa, iuta au o utilizare mai restrânsă în prezent, deşi au constituit baza unor industrii difuze în regiunile rurale din zona temperată a Europei (in, cânepă) sau în sudul Asiei (cazul iutei).

Inul şi cânepa sunt într-o profundă criză, concurenţa bumbacului fiind dublată în ultimul secol de cea a produselor sintetice. Inul mai cunoaşte o oarecare importanţă doar în nordul Franţei şi în Belgia (producătoare tradiţionale de dantele şi pânzeturi din in) la care se adaugă Federaţia Rusă. Inul pentru ulei este preferat tot mai mult, având un debuşeu sigur în industria vopselelor. Cânepa, utilizată aproape exclusiv în industria ambalajelor şi-a restrâns arealul tradiţional din sud-estul Europei, cultivându-se mai ales în subcontinentul indian.

Iuta este singura care cunoaşte un interes constant, utilizată fiind în producţia de covoare şi mochete. Fibrele de iută sunt obţinute aproape exclusiv de către patru producători (India şi Bangladesh -3/4 din total, sudul Chinei şi Thailanda), iar importurile sunt asigurate de statele vest-europene, sub formă brută (Mare Britanie, Belgia, mari producătoare de mochete, şi covoare).
6. Pomicultura

Este o altă ramură importantă a agriculturii, remarcabilă prin randamentul deosebit şi prin caracterul intensiv al sistemului de cultură. Aceasta determină o eficienţă sensibil mai mare decât în cazul altor ramuri agricole mai ales dacă speciile în cauză sunt intens comercializate. Speciile pomicole cultivate se remarcă şi prin marea varietate, fie că este vorba de speciile cultivate în zona temperată fie că este vorba de cele caracteristice zonei calde. Majoritatea speciilor cultivate în regiunile temperate au fost luate în cultură în sud-vestul Asiei de unde s-au răspândit spre Europa. Speciile din zona caldă au ca principal areal de origine, sud-estul Asiei, secundar regiunile tropicale ale Americii şi Africii. Actualele arii de cultură s-au conturat la sfârşitul secolului al XIX-lea prin crearea unor soiuri cu caracteristici alimentare superioare. Creşterea consumului şi mondializarea fluxurilor comerciale au constituit un stimulent important pentru dinamizarea producţiei pomicole, mai ales în cazul produselor tropicale, exportate masiv în stare proaspătă sau sub formă de sucuri în ţările dezvoltate din emisfera nordică. Astfel s-au conturat câteva mari areale de producţie:

- zona mediteraneeană unde se cultivă atât fructe specifice zonei temperate cât şi fructe caracteristice zonei calde. Se impun prin volumul producţiei, care asigură un volum ridicat de exporturi, Italia, Spania, Turcia, Egipt şi Grecia;

- marile state asiatice: India, cel mai mare producător mondial de fructe, China, Japonia, Indonezia, Filipine, Vietnam, Thailanda, Iran, Turcia. Cele mai mari producţii sunt asigurate de speciile tropicale dar în nordul Chinei, Indiei, în Iran şi în Turcia importante sunt şi speciile de tip temperat;

- America Latină, unde Brazilia este al doilea mare producător mondial, dar primul exportator, urmată de Columbia, Mexic, Ecuador, Costa Rica. Fructele tropicale domină net acest areal, adesea obţinute în plantaţii de mari dimensiuni, în sistem de monocultură (cazul “republicilor bananiere”);

- America de Nord unde S.U.A. sunt un mare producător şi consumator;

- zona temperată a Europei cu o producţie mai modestă şi mai puţin diversificată, unde se remarcă Franţa, Româna, Polonia, Federaţia Rusă, Germania etc.

În afara acestor areale producţia pomicolă este secundară, dirijată spre necesităţile locale dar interesul comercial este tot mai mare pentru unele producţii cu mare căutare (citrice, banane, ananas), în special în unele state africane.

Fiecare din speciile majore cultivate şi-a constituit un areal specific.

Mărul este prezent difuz în majoritatea regiunilor temperate, pătrunzând masiv şi în zona subtropicală. Principalul areal este cel european dar producţia cea mai mare este asigurată de China. Producţia de mere era de 61 milioane tone în anul 2000.

Părul este ceva mai puţin difuz, China dominând şi în acest caz producţia mondială, iar în Europa se remarcă localizarea mai sudică a principalilor producători, acest pom fructifer fiind mai sensibil la scăderile de temperatură. Producţia de pere atingea 16,5 milioane tone în anul 2000.

Piersicul, specie care a câştigat mult teren în ultimii 50 de ani este tot mai larg prezent, fiind adaptabil şi în zona subtropicală, dar limitându-se spre nord la regiunile cu climat temperat mai cald. Regiunea mediteraneană şi China constituie şi în acest caz principalele arii producătoare (13,8 milioane tone în anul 2000). Exportul este dirijat la nivel regional spre statele europene mai nordice sau spre Japonia.

Bananierul, asigură în prezent alături de citrice cea mai mare parte a producţiei mondiale de fructe. Originar din sud-estul Asiei acest arbust s-a extins rapid în plantaţii de mare randament, mai ales în America dar şi în Africa, subiect al unor speculaţii comerciale intense. Succesul fructelor sale pe piaţa statelor dezvoltate explică interesul major care i se acordă. Marii producători asiatici se orientează în primul rând spre piaţa internă, exporturile fiind asigurate de micile state latino-americane cu excedente masive (Ecuador, Guatemala, Costa Rica etc.) controlate de firme multinaţionale. În anul 2000, producţia mondială de banane a urcat la 64,5 milioane tone.

Citricele constituie principalul furnizor de săruri minerale sub forma sucurilor. Succesul lor se datorează atât calităţilor alimentare cât şi varietăţii lor la care se adaugă complementaritatea dintre cele două emisfere care asigură fructe proaspete aproape întreg anul. Randamentul este extrem de diferenţiat. Dacă suprafeţele cele mai mari revin Chinei, principalul producător mondial este Brazilia, urmată de S.U.A., continentul american dominând net atât producţia cât şi exportul cu tot consumul ridicat. Producţia mondială de citrice cifrată la 107 milioane tone în anul 2000 este dominată de portocale şi mandarine, urmate la mare distanţă de lămâi şi de grape-fruit.
7. Legumicultura

Este o ramură agricolă a cărei importanţă rezidă nu în dimensiunea suprafeţelor cultivate ci în varietatea şi calitatea produselor obţinute. Suprafaţa consacrată acestor plante nu depăşeşte 2 % din totalul terenurilor arabile dar participarea sa la veniturile realizate depăşeşte 30 %. Acest fapt se datorează câtorva caracteristici:

- are o largă răspândire, sub diverse forme fiind prezentă în toate statele lumii;

- sistemul de producţie este intensiv, cu un ridicat nivel tehnic şi mare capacitate de absorbţie a forţei de muncă;

- valorifică superior terenurile asigurând de regulă pe aceeaşi suprafaţă mai multe recolte anual;

- este concentrată în apropierea marilor zone consumatoare, pentru a avea o desfacere rapidă şi pentru a anula efectele perisabilităţii celor mai multe produse;

- producţia este stimulată de procesul de industrializare şi urbanizare.

Aceste caracteristici generale pot fi nuanţate chiar dacă legumicultura este cea mai orientată spre comercializare dintre ramurile agricole. Se pot deosebi trei tipuri de legumicultură: legumicultura subzistenţială, practicată pe terenuri mici în scopul asigurării necesarului de produse proaspete, specifică mai ales în statele în curs de dezvoltare. Chiar şi aşa rămâne un surplus dirijat spre piaţă, sursă de venituri importante în multe cazuri; legumicultura comercială, orientată exclusiv spre piaţă utilizează suprafeţe mari fiind rezultatul concertat al unor societăţi de producţie şi desfacere. Localizată preponderent în ariile periurbane, mai ales sub forma culturilor protejate (sere, solarii) este rentabilă şi la distanţă de centrele de consum. Culturile forţate s-au extins masiv după 1950, cu un randament net superior culturilor în câmp deschis dar cu o calitate mediocră (tipică este din acest punct de vedere Olanda); legumicultura specializată destinată tot comercializării dar mai puţin intensivă, amplasată la mari distanţe de oraşe, destinată unor producţii mari dirijate spre prelucrarea de tip industrial. Se remarcată din acest punct de vedere unele regiuni precum California şi Florida în S.U.A., sud-estul Angliei, sudul Franţei, centrul şi sudul Italiei, sudul Spaniei, litoralul atlantic al Marocului etc., toate fiind zone de aprovizionare a unor mari aglomerări urbane.

Dintre numeroasele varietăţi de legume se remarcă prin difuziunea extremă tomatele şi ceapa.

Tomatele, plantă originară din America de Sud s-a impus prin calităţile sale deosebite (conţinut ridicat de vitamine şi săruri minerale), devenind indispensabilă civilizaţiei contemporane. Producţia de tomate este astfel strâns legată de distribuţia populaţiei, cel mai mare producător dar şi consumator fiind China. Există totuşi un avantaj net al statelor dezvoltate în privinţa consumului, alimentat atât de producţia internă (Italia, Spania) cât şi de producţia unor state apropiate în curs de dezvoltare (Egipt, Turcia, Mexic). Producţia mondială de tomate atingea 98 milioane tone în anul 2000.

Ceapa cunoaşte o difuziune la fel de mare dar este mai puţin comercializată, corespondenţa cu distribuţia populaţiei fiind chiar mai vizibilă, principalii producători fiind China şi India. Producţia de ceapă depăşea 47,5 milioane tone în anul 2000.

Dintre celelalte legume, prin producţia foarte ridicată şi prin difuziunea spaţială se impune şi varza. Se adaugă castravetele, morcovul, ridichea precum şi o gamă variată de verdeţuri. Tot de legumicultură ţine şi cultura unor plante ale căror fructe sunt apreciate pentru gustul lor deosebit (pepene, căpşun, fragi, coacăz etc.). De multe ori este inclusă în această ramură agricolă şi floricultura, cultura ciupercilor etc.


8. Cultura plantelor stimulative, aromatice şi narcotice

Una din ramurile de mare randament ale agriculturii este şi aceea a cultivării unor plante recunoscute pentru efectele stimulative ale produselor obţinute sau prin calităţile aromatice. Cele mai multe dintre aceste plante fac obiectul unor intense speculaţii comerciale, de multe ori în cadrul economiilor de tip colonial. Produsele realizate au o mare valoare comercială dar sunt în general supuse fluctuaţiilor pieţei (vinuri, cafea, cacao, ceai, tutun etc.). Importanţa lor rezidă şi în utilizarea unei forţe de muncă abundente fiind din acest punct de vedere atractive pentru regiunile cu surplus demografic.



a) Viticultura este una din ramurile de bază ale agriculturii zonelor temperate şi subtropicale atât prin întinderea suprafeţelor afectate cât şi a producţiei obţinute. Cunoscută încă din antichitate, viţa de vie este o plantă iubitoare de căldură, rezistentă la secetă dar care necesită totuşi suficientă umiditate în perioada vegetativă. Condiţiile ideale sunt întâlnite în regiunea mediteraneană şi în regiunile temperate din sud-estul Europei. După descoperirea Lumii Noi, cultura viţei de vie s-a extins şi în Americi, Africa de Sud şi Australia, unde a găsit condiţii ideale în regiuni precum California, piemonturile andine sau sud-vestul Australiei. Totuşi atât sub aspectul suprafeţelor cultivate cât şi al producţiei, regiunile din jurul Mării Mediterane păstrează un avantaj net. Aici se remarcă în primul rând Italia, Franţa şi Spania, urmate de Turcia, Grecia, România etc. Destinată mai ales produselor vinicole, cu excepţia Turciei şi Greciei unde o bună parte din producţie este conservată sub forma stafidelor, acest areal este principalul exportator mondial dar şi principalul consumator. În unele state afro-asiatice extinderea cestei culturi este limitată de unele interdicţii religioase (în statele islamice), producţiile unor state precum Iranul sau China fiind dirijate masiv spre conservare sau spre consumul direct. Statele din Lumea Nouă au devenit concurenţi tot mai serioşi pe piaţa vinurilor, tot mai dinamică mai ales prin interesul acordat de către unele state est-asiatice (Japonia, Coreea de Sud) în care modul de viaţă european este tot mai prezent. Producţia mondială de struguri se cifra la 62,3 milioane tone în anul 2000. Producţia de vin era de 281,6 milioane hl (Italia şi Franţa având fiecare câte 58 milioane hl, urmate de Spania cu 34 milioane hl).

b) Cultura arborelui de cafea destinat producţiei de boabe din care prin măcinare se obţine un produs intrat în uzul cotidian la scară planetară în ultimul secol. Originar din estul Africii, arborele de cafea s-a aclimatizat şi în alte regiuni similare din zona tropicală a Asiei şi Americii, în perioada colonială devenind obiectul unei intense concurenţe şi speculaţii comerciale. Necesitând soluri fertile şi temperaturi relativ constante a găsit condiţii favorabile mai ales în regiunile colinare sau piemontane ale Braziliei, Columbiei, Americii Centrale sau Asiei de Sud-Est. S-au conturat treptat tei mari arii de cultură: cea mai importantă este regiunea latino-americană care are în centru Brazilia şi Columbia, state care domină de departe producţia şi comerţul mondial de profil; aria central-africană, mai difuză, cu producţii mai modeste dar adesea de bună calitate (Ghana, Coasta de Fildeş, Uganda); aria sud-est asiatică, cea mai dinamică în ultimii ani, unde Vietnamul a devenit al doilea mare producător mondial, devansând Indonezia, India, Filipine cu plantaţii mai vechi, din perioada colonială. Producţia mondială de cafea era de 7,3 milioane tone în anul 2000, care este în creştere continuă, stimulată de sporirea consumului.

Cea mai mare parte a acestei producţii de cafea este comercializată în special pe pieţele mari consumatoare ale Europei şi Americii de Nord. Exportul este efectuat în mare parte sub formă brută sau semiprelucrată, marile firme vest-europene şi nord-americane având fiecare propriile reţete de prelucrare finală.



c) Tutunul, este o plantă originară din America Centrală unde era cultivat încă din Antichitate. Difuzat după descoperirea Americii în toată lumea, utilizat în primul rând pentru fabricarea ţigaretelor dar şi pentru extragerea unor substanţe chimice utile în industria farmaceutică şi industria insecticidelor, tutunul este o altă producţie agricolă dirijată masiv spre piaţă. Creşterea populaţiei mondiale a fost un impuls în creşterea producţiei alături de creşterea consumului ca urmare a modernizării comportamentului. Cu toate campaniile antitabagice, consumul produselor derivate stimulează în continuare această cultură speculativă, extrem de difuză în spaţiu, adaptabilă din zona temperată până în cea caldă. Marii producători actuali sunt India şi China, ambele cu o piaţă internă de mari dimensiuni, la care se adaugă şi state dirijate în primul rând spre export. Se includ în această categorie Brazilia, Turcia, Grecia, unele state africane etc. Producţia mondială de tutun brut era de 6,94 milioane tone în anul 2000.

Comercializarea se face mai ales prin intermediul produselor finite, principalii exportatori fiind China, S.U.A., India, Bulgaria, Grecia, India, Brazilia etc.

În această categorie, prin importanţă, se remarcă şi arborele de cacao, arborele de ceai şi arborele de cola. Arborele de cacao este originar din America de Sud şi s-a extins în întreaga zonă tropicală, producţia actuală fiind concentrată în vestul Africii (Coasta de Fildeş, Ghana). Arborele de ceai este originar din sud-estul Asiei, unde se localizează şi principalii producători (India, China, Sri Lanka), dar s-a extins şi spre sud-vestul continentului, spre Africa şi America de Sud. Arborele de cola a intrat recent în uz, fiind originar din centrul Africii şi având ca utilizare principală prepararea băuturilor răcoritoare. Producţia acestor trei plante este masiv exportată spre ţările dezvoltate, unde după 1950 a luat amploare consumul produselor derivate. În cazul ceaiului, consumul din zonele temperate s-a impus mult mai timpuriu, încă din perioada colonială.

De o importanţă locală este şi cultura unor plante narcotice (mac, coca, canabis), de multe ori clandestină, obiect al unui trafic ilegal cu droguri.




Yüklə 158,26 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin