Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə10/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   60

În 1939 această aprobare generală largă a fost anulată, din nou se cereau îndeplinite nişte formalităţi birocratice pentru tortură (de fapt, ameninţările simple, şantajul, înşelăciunea, epuizarea prin insomnie şi carceră nu au fost interzise niciodată). Dar începând de la sfârşitul războiului şi în anii postbelici au fost stabilite prin decret anumite categorii de arestaţi faţă de care se aproba dinainte o gamă largă de torturi. Aici intrau naţionaliştii, mai ales ucrainenii şi lituanienii, şi mai ales în acele cazuri când exista sau se presupunea că există o structură clandestină şi trebuia extirpată pe de-a-ntregul, trebuiau obţinute toate numele de la cei care fuseseră deja arestaţi. De pildă, grupul lui Romualdas Prano Skirius era alcătuit din aproximativ cincizeci de lituanieni. Ei au fost învinuiţi în 1945 că au lipit manifeste antisovietice. Şi cum pe atunci Lituania ducea lipsă de închisori, au fost trimişi într-un lagăr de lângă Velsk în regiunea Arhanghelsk. Unii au fost torturaţi, alţii n-au suportat dublul regim de anchetă şi muncă de lagăr, însă rezultatul a fost următorul: cei cincizeci de oameni au mărturisit toţi, fără excepţie. A trecut o vreme, şi din Lituania s-a comunicat că au fost găsiţi adevăraţii vinovaţi ai manifestelor, iar aceştia n-au nici un amestesc! În 1950 am întâlnit în închisoarea de tranzit din Kuibâşev un ucrainean din Dnepropetrovsk, pe care, pentru a -l face să dezvăluie persoanele cu care avea legături, l-au torturat în fel şi chip, inclusiv carcera „în poziţie verticală”, în care, pentru patru ore pe zi, introduceau o bară de sprijin (ca să poată adormi). Tot după război l-au schingiuit şi pe Levin, membru corespondent al Academiei.

Şi, de asemenea, n-ar fi fost just să se atribuie anului 1937 „descoperirea” că mărturisirea personală a inculpatului este mai importantă decât orice dovezi şi fapte. Acest lucru se cunoaştea încă din anii ’20. Iar în jurul anului 1937 a apărut doar teoria strălucitoare a lui Vâşinski. De fapt, atunci, ea a fost comunicată doar anchetatorilor şi procurorilor pentru susţinerea tăriei lor morale, pe când noi, toţi ceilalţi, am aflat de ea cu douăzeci de ani mai târziu, am aflat când a început să fie ponegrită în propoziţiile subordonate şi paragrafele secundare ale articolelor de ziar ca şi cum era de mult şi tuturor cunoscută.

Se pare că în acel an de năprasnică amintire, în raportul său devenit celebru în cercurile speciale, Andrei lanuarievici (îmi stă pe limbă să-i spun Jaguarievici) Vâşinski, în spiritul celei mai suple dialectici (pe care noi nu o îngăduim nici supuşilor de stat, nici – în prezent – maşinilor electronice, fiindcă şi colo, şi colo da este da, şi nu este nu), a reamintit că omenirea nu va putea niciodată să stabilească adevărul absolut, ci doar pe cel relativ. Şi de aici, el a făcut un pas pe care juriştii n-au îndrăznit să -l facă timp de două mii de ani: că, prin urmare, nici adevărul stabilit de anchetă şi de tribunal nu Poate fi absolut, ci doar relativ. Iată de ce, semnând o condamnare la moarte, oricum nu vom putea fi niciodată absolut siguri că pedepsim un vinovat, ci doar cu un anumit grad de aproximare, în anumite presupuneri, într-un anumit sens. (Poate că Vâşinski însuşi, nu mai puţin decât ascultătorii lui, avea atunci nevoie de această consolare dialectică. Strigând de la tribuna procurorului: „Să fie împuşcaţi cu toţii, precum câinii turbaţi!”,. El, cu răutatea şi inteligenţa lui, înţelegea că acuzaţii nu sunt vinovaţi. Probabil că el şi Buharin, 10 o somitate a dialecticii marxiste, erau mai mult decât pasionaţi să înveşmânteze minciuna judiciară în zorzoane dialectice. Pentru Buharin era prea stupid şi demoralizant să pieri absolut nevinovat, el chiar simţea nevoia de a-şi găsi vina! În schimb, pentru Vâşinski era mult mai plăcut să se simtă un logician, decât un ticălos evident.

De aici decurge concluzia cea mai practică: încercarea de a căuta probe absolute (probele sunt întotdeauna relative), martori absolut convingători (ei pot spune lucruri contradictorii) ar fi o pierdere zadarnică de timp. Cât despre dovezile vinovăţiei, relative şi aproximative, anchetatorul le poate găsi şi fără probe, şi fără martori, fără să iasă din cabinetul său, sprijinindu-se nu doar pe inteligenţa sa, ci şi pe simţul său partinic, pe forţele lui morale (adică pe superioritatea omului care a dormit şi a mâncat bine, şi nu a fost maltratat de nimeni) „şi pe caracterul său” (adică voinţa de a-şi manifesta cruzimea)!

Fireşte, această formulare era mult mai elegantă decât instrucţiunile lui Laţis. Esenţa însă este aceeaşi.

Doar într-un singur punct Vâşinski n-a mers până la capăt, s-a abătut de la logica dialectică: nu ştiu de ge a lăsat el doar glonţul absolut…

Astfel, dezvoltându-se în spirală, concluziile jurisprudenţei noastre înaintate s-au întors la concepţiile preantice şi medievale. Şi precum călăii medievali, anchetatorii, procurorii şi judecătorii noştri au convenit să vadă dovada principală a vinovăţiei în recunoşterea ei de către inculpat*.

Totuşi naivul Ev Mediu, ca să smulgă mărturisirea dorită, recurgea la metode dramatice, spectaculoase: scaunul de tortură, roata, grătarul cu cărbuni aprinşi, tragerea în ţeapă etc. În secolul al Douăzecilea însă, folosind şi medicina avansată, şi experienţa penitenciară considerabilă (cineva a susţinut foarte serios o teză de doctorat pe această temă), au socotit că o asemenea concentrare de mijloace straşnice este inutilă, folosirea lor masivă ar fi greoaie, în afară de aceasta…

Şi, în afară de aceasta, mai există probabil o circumstanţă: ca întotdeauna, Stalin nu rostea ultimul cuvânt, subordonaţii trebuiau să -l ghicească singuri, iar el îşi rezerva portiţa de scăpare a şacalului, ca să se retragă şi să scrie Beţie de pe urma succesului11. Schingiuirea planificată a milioane de oameni se întreprindea totuşi pentru prima oară în istoria omenirii, şi Stalin, în pofida puterii sale nemărginite, nu putea fi absolut sigur de succes. Efectuată pe un material vast, experienţa putea să decurgă altfel decât pe unul de mai mici proporţii, în toate cazurile, Stalin trebuia să rămână imaculat, de o puritate

*Compară anexa a 5-a la constituţia SUA: „Nimeni nu poate fi obligat să depună mărturie împotriva sa într-un proces penal”.

angelică. (Dar indicaţia privind „influenţarea fizică” exista în circularele Comitetului Central din anii 1937 şi 1939.)

Iată de ce, poate, nu exista o listă cu torturi şi batjocuri tipărită, care să fie înmânată anchetatorilor. Se cerea pur şi simplu ca fiecare secţie de anchetă într-un termen dat să livreze tribunalului un anumit număr de victime care au mărturisit totul. Se vorbea pur şi simplu (oral, dar foarte des) că toate măsurile şi mijloacele sunt bune, fiind îndreptate spre un scop înalt; că nimeni nu -l va trage la răspundere pe anchetator pentru moartea unui inculpat; că medicul închisorii trebuie să se amestece cât mai puţin posibil în mersul anchetei. De bună seamă se organizau schimburi de experienţe tovărăşeşti, „învăţau de la cei mai buni”; şi apoi mai era şi „cointeresarea materială: remuneraţie mare pentru orele lucrate noaptea, prime pentru reducerea termenului anchetei; şi apoi mai era şi avertismentul că anchetatorii care nu-şi duc misiunea la bun sfârşit… Dacă însă s-ar întâmpla că vreun NKVD regional să înregistreze un eşec, atunci şi şeful lui ar fi curat în faţa lui Stalin: el nu a dat indicaţii directe de aplicare a torturii! Dar în acelaşi timp a asigurat aplicarea ei!

Înţelegând că şefii cei mari îşi iau măsuri de precauţie, o parte dintre anchetatorii de rând (dar nu cei care se delectează frenetic) încercau şi ei să înceapă cu metode mai blânde, apoi, în caz de înăsprire, să evite pe acelea care lasă urme prea evidente: un ochi scos, o ureche smulsă, şira spinării ruptă şi chiar vânătăile pe tot corpul.

Iată de ce în anul 1937 nu se constată – exceptând insomnia – o unitate totală în ceea ce priveşte procedeele de tortură laodiferite direcţii regionale, la diferiţi anchetatori din aceeaşi direcţie. Se spune că au excelat prin cruzimea schingiuirilor oraşele Rostov pe Don şi Krasnodar. În Krasnodar inventaseră o metoda originală: îi sileau pe arestaţi să semneze file^de hârtie albe, apoi ei le umpleau cu minciuni. De fapt, la ce bun torturile? În 1937 nu s-au făcut dezinfecţii, bântuia tifosul exantematic, în înghesuiala în care trăiau oamenii cadavrele zăceau câte cinci zile, cei care înnebuneau în celule erau terminaţi cu bâtele în coridor.

Ceea ce s-ar putea socoti, totuşi comun, era preferinţa pentru mijloacele, ca să zicem aşa, blânde (o să le cunoaştem îndată), şi aceasta era o cale fără greş. Căci limitele adevărate ale echilibrului uman sunt foarte restrânse şi nu sunt deloc necesare scaunul de tortură şi grătarul cu jar pentru a aduce în stare de iresponsabilitate un om de rezistenţă medie.

Vom încerca să enumerăm câteva procedee foarte simple, care f ring voinţa şi personalitatea deţinutului, fără să lase urme pe corpul lui.

Să începem cu metodele psihice. Pentru victimele care niciodată nu s-au pregătit pentru suferinţele închisorii, acestea sunt metode care au o forţă uriaşă, chiar distrugătoare. Oricât de tari ţi-ar fi convingerile, tot nu-ţi va fi uşor.

1. Să începem chiar cu nopţile. Din ce pricină oare numai noaptea se produce în principal frângerea sufletelor? Oare de ce încă din primii lor ani de existenţă Organele au ales noaptea? Pentru că noaptea, smuls din pat în timpul somnului (chiar dacă încă nu este chinuit de insomnie), arestatul nu poate fi echilibrat şi treaz precum în timpul zilei, este mai maleabil.

2. Convingerea în sinceritatea tonului. Este lucrul cel mai simplu. La ce bun jocul de-a şoarecele şi pisica? Atlându-se o vreme printre ceilalţi acuzaţi, arestatul a făcut cunoştinţă cu situaţia generală. Şi anchetatorul îi vorbeşte pe un ton domol, amical: „îţi dai singur seama că oricum o să fii condamnat Dacă însă te vei împotrivi, aici, în închisoare, o să-ţi zdruncini sănătatea, o să te prăpădeşti. Dacă te duci în lagăr – acolo-i aer, lumină… Aşa că e mai bine să semnezi de la început.” Foarte logic. Şi sunt lucizi cei ce consimt şi semnează, doar dacă… Doar dacă e vorba numai de ei! Însă rareori se întâmplă aşa. Şi lupta este inevitabilă.

O altă variantă de convingere este destinată membrilor de partid. „Dacă în ţară sunt neajunsuri şi chiar foamete, dumneata ca bolşevic trebuie să hotărăşti: poţi oare să admiţi că vinovat de asta este partidul? Ori puterea sovietică?” „Nu, desigur!” se grăbeşte să răspundă directorul Centralei inului. „Atunci ai curajul şi ia vina asupra dumitale!” Şi el o ia!

3. Injuria grosolană. Un procedeu simplu, dar asupra oamenilor cu educaţie, cu structuri delicate, rafinaţi, poate să acţioneze excelent. Cunosc două cazuri cu preoţi, care cedau la cea mai nevinovată înjurătură. Unul dintre ei (Butârki, 1944) era anchetat de o femeie. La început, în celulă, nu mai găsea cuvinte pentru a-i lăuda politeţea. Dar într-o zi s-a întors abătut şi multă vreme n-a consimţit să repete cu cât rafinament a început ea să înjure, punând picior peste picior. (Regret că nu pot să reproduc aici una din drăguţele ei fraze.)

4. Atacul prin contrast psihologic. Schimbări neaşteptate: tot interogatoriul sau numai o parte a lui să fie extrem de amabil, să te adresezi inculpatului cu numele mic şi cu patronimicul, să făgăduieşti marea cu sarea. Apoi, brusc, să arunci cu prespapierul: „Canalie! Nouă grame de plumb în ceafă! Şi, întinzând mâinile ca pentru a i le înfige în păr, de parcă unghiile s-ar termina cu nişte ace, să te apropii de acuzat (procedeul este foarte bun pentru femei).

Ca variantă: se schimbă doi anchetatori, unul rupe şi sfâşie, altul este simpatic, aproape cordial. Ori de câte ori intră în birou, inculpatul tremură: oare pe cine o să vadă? Şi prin contrast vrea să-i mărturisească şi să-i semneze celui de al doilea totul, chiar şi ce n-a fost.

5. Umilirea prealabilă, în faimoasele subsoluri ale GPU-ului din Rostov (de la „Numărul treizeci şi trei”) sub dalele de sticlă groasă ale trotuarului (un fost depozit), în aşteptarea interogatoriului i-au aşezat pe arestaţi cu faţa la duşumea într-un coridor, interzicându-le să ridice capul ori să scoată vreun sunet. Şedeau aşa, ca nişte mahomedani care se roagă, până ce gardianul îi bătea pe umăr şi îi ducea la interogatoriu.

— Alexandra O-va n-a făcut la Lubianka mărturisirile aşteptate. A fost transferată la închisoarea Lefortovo. Acolo, la recepţie, gardiană i-a poruncit să se dezbrace şi, chipurile invocând procedura, i-a luat hainele şi a încuiat-o goală într-o boxă. Numaidecât şi-au făcut apariţia nişte gardieni-bărbaţi, care au început să se uite prin vizor, să râdă şi să-i aprecieze formele. Şi, probabil, întrebând, aş mai aduna încă multe exemple. Scopul era unul singur: să creeze o stare deprimantă.

6. Orice procedeu capabil să aducă arestatul în stare de tulburare. Iată cum a fost anchetat F. I. V. Din Krasnogorsk, regiunea Moscova (după comunicarea făcută de LA. P-ev). Anchetatoarea, în cursul interogatoriului, s-a dezbrăcat în faţa lui în câteva etape (strip-tease!), însă tot timpul a continuat interogatoriul, ca şi când nu s-a întâmplat nimic, se plimba prin cameră, se apropia de el, încercând astfel să -l facă să mărturisească. Poate era necesitatea ei personală, dar poate era şi o socoteală rece: inculpatului i se tulbură mintea şi semnează! Iar ea. Nu avea de ce să se teamă: avea pistol, sonerie…

7. Intimidarea. Metoda cea mai aplicată şi foarte variată. Este folosită adesea în combinaţie cu ispitirea şi promisiunea (bineînţeles falsă). Anul 1924: „Nu mărturiseşti? Va trebui să faci o plimbare până la Solovki. Cine mărturiseşte totul este eliberat”. Anul 1944: „Depinde numai de mine în ce lagăr o să fii trimis. Există lagăre şi lagăre. Acum avem şi lagăre cu muncă silnică. Ocne. Dacă vei fi sincer, vei ajunge într-un loc mai comod, dacă vei refuza să mărturiseşti – douăzeci şi cinci de ani de muncă în subterană!” Intimidare cu altă închisoare mai drastică: „Dacă refuzi să mărturiseşti, te vom transfera la Lefortovo (dacă eşti la Lubianka), la Suhanovka (dacă eşti la Lefortovo), acolo vor discuta altfel cu tine”. Iar tu de acum te-ai obişnuit aici: în închisoarea asta regimul pare a fi acceptabil, dar nu ştii ce torturi te aşteaptă dincolo. Apoi mutarea… Să cedez oare…?

Intimidarea acţionează excelent asupra celor care încă n-au fost arestaţi, ci au fost convocaţi în Casa cea Mare prin citaţie. El (ea) are încă multe de pierdut, el (ea) se teme de orice: se teme că astăzi n-o să-i mai dea drumul, se teme că o să i se confişte lucrurile, apartamentul. El este gata să facă multe depoziţii şi multe concesii pentru a evita aceste pericole. Ea, de bună seamă, nu cunoaşte codul penal, şi ca lucrul cel mai puţin important la începutul interogatoriului i se strecoară o foaie de hârtie cu un extras falsificat din cod: „Sunt avertizată că pentru furnizare de mărturii false… 5 (cinci) ani de închisoare” (în realitate, articolul 95 – până la doi ani)… Pentru refuzul de a face depoziţii – 5 (cinci) ani (în realitate, articolul 92 – până la trei luni, ba şi acelea de muncă corecţională, nu de închisoare). Aici a intrat deja şi mereu o să intre în acţiune încă o metodă de anchetă:

8. Minciuna. Noi, victimele, nu putem să minţim, în schimb anchetatorul minte tot timpul, toate aceste articole nu se refera la el. Nouă nici măcar nu ne trece prin minte să întrebăm: el ce pedeapsă primeşte pentru minciună? El poate să pună dinaintea noastră grămezi de procese-verbale cu semnăturile celor dragi ori ale prietenilor noştri: acesta nu e decât un procedeu de anchetă elegant Intimidarea cu ispitire şi minciună este procedeul principal de influenţare a rudelor arestatului, chemate să depună mărturie. „Dacă nu faceţi aceste depoziţii (care vi se cer), îi agravaţi situaţia… Îl nenorociţi definitiv. (vă închipuiţi ce simte o mamă când aude aşa ceva?). Numai dacă semnaţi această hârtie (care vi se pune dinainte) puteţi să -l salvaţi” (nenorociţi) „.

9. Jocul cu ataşamentul fa {a de cei dragi şi apropiaţi acţionează perfect şi asupra inculpatului. Aceasta este cea mai eficientă dintre intimidări, cu

*Conform legilor nemiloase ale Imperiului rus. Rudele apropiate puteau în general să refuze sa depună mărturie. Şi dacă făceau depoziţii la ancheta preliminară, puteau, dacă voiau, să şi le retragă, ca să nu ajungă la tribunal. În mod ciudat, pe vremea aceea, a fi cunoştinţa sau ruda criminalului nu era considerată dovadă de vinovăţie…!

Ataşamentul faţă de cei dragi poţi frânge pe omul cel mai neînfricat (O, câtă profeţie în dictonul: „Duşmanul omului este familia lui”!). Vă amintiţi de acel tătar care a rezistat şi la chinurile lui, şi la chinurile soţiei, dar n-a mai rezistat la ale fiicei?… În 1930, anchetatoarea Rimalis făcea următoarea ameninţare: „O s-o arestăm pe fiica dumneavoastră şi o s-o băgăm în celulă cu sifiliticele!”

Vă ameninţă că-i vor aresta pe toţi cei dragi dumneavoastră. Uneori cu acompaniament sonor: soţia ta este deja arestată, dar soarta ei viitoare depinde doar de sinceritatea ta. Uite, este interogată în camera de alături, ascultă! Şi, într-adevăr, dincolo de perete răsună plâns şi ţipete de femei (dar ele seamănă toate între ele, şi mai ales prin perete, în plus tu eşti surescitat, nu eşti în starea de spirit a expertului; uneori pun pur şi simplu un disc cu vocea unei „femei tip” – soprană ori contraltă – o propunere de raţionalizare!). Iată însă că – acum de-adevăratelea – ţi-o arată printr-o uşa de sticlă cum merge tăcută, cu capul aplecat de tristeţe. Da! Este soţia ta! Pe coridoarele securităţii de stat. Ai nenorocit-o cu încăpăţânarea ta. E arestată. (Ei o chemaseră prin citaţie pentru un fleac de procedură, iar la momentul convenit au scos-o pe coridor, dar i-au poruncit: să nu ridicaţi capul, altfel nu mai ieşiţi de aici!) Ori îţi dau să citeşti o scrisoare de la ea, într-adevăr, e scrisul ei: Mă lepăd de tine! După ticăloşiile pe care mi le-au povestit despre tine, nu mai am nevoie de tine! (Şi întrucât în ţara noastră există şi asemenea femei, de ce n-ar fi posibile şi astfel de scrisori? Nu-ţi rămâne decât să te consulţi cu propriul suflet: oare aşa să fie soţia ta?)

Anchetatorul Goldmann a încercat (în 1944) să obţină de la V. A. Korneeva depoziţii împotriva altor oameni prin ameninţări: „O să-ţi confiscăm casa, iar pe bătrânele tale le vom arunca în stradă”. Convinsă şi fermă în credinţa ei, Korneeva nu se temea câtuşi de puţin pentru sine, era pregătită să sufere. Dar ameninţările lui Goldmann erau absolut reale pentru legile noastre, şi ea era îngrijorată de soarta alor săi. Când spre dimineaţă, după o noapte de procese-verbale refuzate şi rupte, Goldmann s-a apucat să scrie poate a patra variantă, unde era acuzată doar ea, Korneeva a semnat bucuroasă, având sentimentul că a obţinut o victorie morală. Noi nu conservăm simplul instinct uman de a ne justifica şi de a respinge falsele acuzaţii, nici vorbă! Suntem fericiţi când izbutim să luăm întreaga vină asupra noastră”’.

Aşa cum nici o clasificare în natură nu are pereţi despărţitori rigizi, tot astfel sj aici noi nu vom izbuti să separăm distinct metodele psihice de cele fizice. În ce categorie, de pildă, să încadrăm următorul amuzament:

10. Metoda sonoră. Să aşezi inculpatul la vreo şase-opt metri depărtare şi să -l pui să spună totul cu glas tare şi să repete. Pentru un om vlăguit nu-i un

*Iată ce spune ea acum: După unsprezece ani, când am fost reabilitată, mi-au dat să recitesc aceste procese-verbale şi am fost cuprinsă de un sentiment de greaţă. Despre ce mândrie putea fi vorba aici?! Şi eu. La reabilitare, am simţit acelaşi lucru, ascultând extrase din vechile procese-verbale semnate de mine. Nu mă recunosc: oare cum am putut să semnez aşa ceva, ba încă să şi consider că am scăpat binişor şi chiar că am obţinut o victorie?

Lucru uşor. Ori să faci din carton două pâlnii de megafon şi împreună cu un alt tovarăş anchetator să vii cât mai aproape de arestat şi să-i strigaţi în amândouă urechile: „Mărturiseşte, canalie!” Arestatul este asurzit, uneori îşi pierde auzul, însă acesta nu este un procedeu economic, pur şi simplu, în munca lor plină de monotonie, anchetatorii vor să se amuze şi ei, şi iată că inventează fiecare ce poate.

11. Gâdilatul. Este tot un amuzament. Omul este legat ori ţinut de mâini şi de picioare şi gâdilat în nas cu o pană de pasăre. Arestatul sare în sus, are senzaţia că cineva îi sfredeleşte creierul.

12. Stingerea ţigăni pe pielea inculpatului (am pomenit-o mai sus).

13. Procedeul luminos. Lumină electrică orbitoare, timp de douăzeci şi patru de ore, în celula sau în boxa în care se află arestatul, un bec peste măsură de puternic pentru o încăpere mică şi cu pereţi albi (electricitatea economisită de şcolari şi de gospodine!). Se inflamează pleoapele, este foarte dureros. Iar în cabinetul de anchetă din nou îndreaptă asupra lui reflectoarele din cameră.

14. Altă invenţie, în noaptea de l mai 1933, la GPU-ul din Habarovsk, pe Cebotariov timp de douăsprezce ore l-au – nu, nu l-au interogat – l-au târât la interogatoriu! Cutare, mâinile la spate! Îl scoteau din celulă, repede pe scară în sus în biroul anchetatorului. Gardianul ieşea. Anchetatorul, fără să-i pună nici o întrebare, uneori fără să -l lase să se aşeze, ridica receptorul: „Veniţi să luaţi inculpatul de Ia 107!” Era luat şi dus în celulă. De-abia se aşeza pe priciul de scânduri, că din nou răsuna zăngănitul zăvorului: Cebotariov! La interogatoriu! Mâinile la spate! Iar acolo: Veniţi sa luaţi inculpatul de la 107!

Însă, în general, metodele de influenţare pot să înceapă cu mult înainte de cabinetul de anchetă.

15. Închisoarea începe din boxă, care, de fapt, este o ladă ori un dulap. Omul, abia smuls din libertate, aflat încă în vârtejul zbuciumului său interior, pregătit să lămurească, să discute, să lupte, îndată ce a făcut primul pas în temniţă, l-au şi înghesuit într-o cutie, uneori cu bec şi cu ceva pe care se poate aşeza, alteori întunecată şi unde nu se poate sta decât în picioare şi presat de uşă. Şi îl ţin aici câteva ceasuri, o zi, o zi şi o noapte. Ceasuri de totală incertitudine! Poate a fost zidit aici pentru tot restul zilelor? Niciodată în viaţă n-a mai întâlnit ceva asemănător, nu poate să-şi dea seama. Aceste prime ore trec în timp ce în el continuă să ardă neostoitul zbucium sufletesc. Unii îşi pierd curajul, şi acesta este momentul să li se ia cel dintâi interogatoriu! Alţii se înfurie, cu atât mai bine, acum îl vor ofensa pe anchetator, vor comite o greşeală şi va fi mai uşor să-i potcoveşti cu acuzaţii.

16. Când nu aveau boxe de ajuns, procedau şi în felul următor. Pe Elena Strutinskaia, la NKVD-ul din Novocerkassk, au ţinut-o şase zile şi şase nopţi în coridor pe un taburet fără să se sprijine de ceva, fără să doarmă, fără să cadă ori să se ridice. Şase zile şi şase nopţi! Încercaţi şi dumneavoastră să staţi şase ore!

Şi din nou, ca o variantă, deţinutul poate fi aşezat pe un scaun înalt cum sunt scaunele de laborator, astfel încât picioarele să nu-i ajungă la duşumea, pentru că atunci îi vor amorţi bine. Şi să fie lăsat să stea aşa vreo opt-zece ore.

Iar în timpul interogatoriului, când deţinutul este la vedere, să -l aşezi pe un scaun obişnuit, dar iată cum: chiar pe margine, chiar pe muchia scaunului (mai în lată! Şi mai în faţă!), să nu se prăbuşească, dar muchia să -l înţepe şi să -l jeneze tot timpul interogatoriului. Şi să nu-i îngădui să se mişte câteva ore. Doar atât? Da, doar atât. Încercaţi.

17. În funcţie de condiţiile locale, boxa poate fi înlocuită cu groapa diviziei, cum se folosea în lagărele militare din Gorohoveţ în timpul celui de al doilea război mondial. Arestatul era îmbrâncit într-o astfel de groapă, adâncă de trei metri, cu diametrul de vreo doi, care, timp de câteva zile şi nopţi sub cerul liber, deseori şi în ploaie, era pentru el şi celulă, şi closet. Cele trei sute de grame de pâine şi apă i se coborau pe sfoară, închipuiţi-vă în această situaţie, şi încă proaspăt arestat, când totul clocoteşte în tine!

Oare faptul că toate Secţiile Speciale ale Armatei Roşii primeau aceleaşi instrucţiuni ori similitudinea condiţiilor de bivuac să fi dus la răspândirea pe o scară atât de largă a acestui procedeu? Astfel, în divizia a 36-a de infanterie motorizată, care a participat la luptele de la Halhin-Gol şi care, în 1941, se afla în pustiul Mongoliei, unui proaspăt arestat, fără să i se explice nimic, i-au dat (şeful Secţiei Speciale Samuliov) o lopată şi i-au ordonat să sape o groapă având exact dimensiunile unui mormânt (aici se intersectează cu metoda psihologică!). Când arestatul se cufunda până mai sus de brâu, săpatul era oprit, şi i se poruncea să se aşeze pe fundul gropii: arestatului nu i se mai vedea capul. Câteva asemenea gropi erau păzite de o singură santinelă, şi totul în jur părea pustiu*. Sub arşiţa deşertului mongol, arestaţii erau ţinuţi cu capul descoperit, iar în frigul nopţii dezbrăcaţi, fără nici o tortură, de ce să se mai obosească cu torturile? Raţia de mâncare: o sută de grame de pâine şi un pahar cu apă în douăzeci şi patru de ore. Locotenentul Ciulpeniov, un uriaş de douăzeci şi unu de ani, boxer, a petrecut aşa o lună de zile. După zece zile era plin de păduchi. După cincisprezece – l-au chemat pentru prima oară la anchetă.


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə