Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə19/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   60

Cred! Fie ca aceste pagini să ajute credinţei lui să se împlinească!

Cele şaisprezece ore ale zilelor celulei noastre sunt sărace în evenimente exterioare, dar sunt atât de interesante, că mie, de exemplu, cele şaisprezece minute de aşteptare a troleibuzului mi se par mult mai plicticoase. Nu există evenimente demne de atenţie, totuşi, spre seară, îţi zici, oftând, că din nou nu ţi-a ajuns timpul, din nou ziua parcă a zburat. Evenimentele sunt mărunte, dar pentru întâia oară în viaţă înveţi să le priveşti prin lupă.

Cele mai grele ore ale zilei sunt primele două: îndată ce auzim zgomotul cheii în broască (la Lubianka nu există ghişee „, iar pentru cuvântul” scularea” trebuie, de asemenea, deschisă uşa), sărim fără zăbavă, facem paturile şi ne aşezăm pe ele fără nici o ţintă şi fără vreo speranţă, cu lumina electrică încă aprinsă. Această înviorare forţată de dimineaţă, începând cu ora şase, când creierul este încă atât de moleşit din pricina somnului, şi toată lumea ţi se pare dezgustătoare, şi viaţa toată distrusă, şi în celulă n-a mai rămas nici o gură de aer – este şi mai absurdă pentru cei care în timpul nopţii au fost la interogatoriu şi care de-abia adormiseră. Dar nu încerca să păcăleşti! Dacă totuşi încerci să picoteşti, rezemându-te uşor de perete ori stând cu coatele pe masă în poziţia jucătorului de şah, ori aplecat deasupra unei cărţi deschise demonstrativ pe genunchi, numaidecât o să auziţi o ciocănitură de avertisment în uşă, cu cheia, sau şi mai rău: uşa cu încuietoare zgomotoasă se deschide brusc neauzită (atât de antrenaţi sunt gardienii de la Lubianka), şi ca o umbră rapidă şi silenţioasă, ca un spirit trecând prin perete, un caporal intră şi face trei paşi în celulă, îţi trânteşte câteva scatoalce să-ţi piară somnul şi, poate, vei fi băgat la carceră ori, poate, vor interzice cărţile şi plimbarea pentru toată celula – pedeapsă crudă şi nedreaptă pentru toţi, dar mai sunt şi altele în cuprinsul negru al regulamentului închisorii – citeşte-l! Este atârnat în fiecare celulă. Iar dacă citeşti cu ochelarii, în aceste două ore epuizante n-o să izbuteşti să citeşti nici măcar sfântul regulament: căci ochelarii îţi sunt luaţi peste noapte, şi este încă periculos să îi ai în primele două ore. În aceste două ore, nimeni nu aduce nimic în celulă, nimeni nu vine, nu întreabă nimic, nimeni nu este chemat – anchetatorii încă dorm în pace, conducerea închisorii de-abia se dezmeticeşte. Doar gardianul poreclit vertuhai, veghează, dând la o parte clipă de clipă căpăcelul vizorului*’*.

Totuşi în aceste două ceasuri o procedură tot are loc: vizita de dimineaţă la closet încă de când a dat deşteptarea, gardianul a făcut un anunţ important: el a desemnat pe cel cărui astăzi i s-a încredinţat sarcina de a căra hârdăul. (în închisorile obişnuite, deţinuţii au atâta libertate a cuvântului şi drept la auto-conducere încât să rezolve singuri această problemă. Dar la închisoarea politică principală, acest eveniment nu poate fi lăsat la voia întâmplării.) Curând sunteţi aliniaţi în şir indian, cu mâinile la spate, în frunte cu purtătorul de serviciu al hârdăului, care strânge la piept o căldare de tablă de opt litri cu capac. Ajunşi la ţintă, sunteţi din nou încuiaţi, dar înainte de asta vi se înmânează, fiecăruia, câte o foicica de hârtie nu’mai mare decât o cutie de chibirituri. (La Lubianka nu este interesant, hârtia este albă. Există însă nişte

* Placă rabatabilă decupată în uşa celulei, care. Coborâtă, formează o măsuţă. Prin deschizătură se vorbeşte, se înmânează mâncarea şi se dau la semnat diferite hârtii din închisoare.

* Când mă aflam la închisoare, acest cuvânt era foarte răspândit. Se spunea că fusese introdus de gardienii de origine ucraineană: „Stoi, ia ne vertuliais’!” (Stai, nu mişca!) Este însă oportun să amintim şi englezescul. Temnicer „– turnkey =. Răsuceşte cheia” (verti kliuci). Poate că şi la noi vertuhai este acela care răsuceşte cheia?

Închisori îmbietoare unde se dau file rupte din cărţi. Ce lectură extraordinară! Să ghiceşti din ce carte este, s-o citeşti pe amândouă părţile, să-i asimilezi conţinutul, să-i apreciezi stilul – şi să vezi cum îl apreciezi când ai atâtea cuvinte trunchiate!

— Să faci schimb cu tovarăşii, în unele închisori se dau bucăţi de hârtie rupte din enciclopedia Granat^, socotită când va progresistă, ba chiar – mi-e şi groază să spun – ba chiar şi din clasici, dar nu din clasicii literaturii, nici vorbă…15 Astfel vizita la closet devine un act de cunoaştere.)

Dar nu-i nimic de râs. Aceasta e acea necesitate ordinară despre care literatura nu obişnuieşte să pomenească (cu toate că şi aici s-a spus cu nemuritoare uşurinţă: „E fericit cel care dis-de-dimineaţă…”). Acest început parcă firesc al unei zile în puşcărie conţine o capcană întinsă deţinutului pentru toată ziua, şi, ceea ce este revoltător – o capcană întinsă spiritului acestuia. Date fiind imobilitatea din închisoare şi hrana mizeră, după o toropeală anemică nu sunteţi câtuşi de puţin capabili să vă puneţi de acord cu natura o dată cu deşteptarea. Şi iată că sunteţi aduşi înapoi şi încuiaţi până la ora şase seara (în unele închisori chiar până în dimineaţa următoare). De-acum n-o să vă mai neliniştească decât apropierea orei interogatoriului diurn şi evenimentele zilei, o să vă îndopaţi cu raţia de pâine, apă şi zămârcă, dar nimeni n-o să vă mai lase să mergeţi în acel loc minunat, căruia oamenii slobozi nu sunt capabili să-i aprecieze comoditatea accesului. Această nevoie trivială este în stare să vă apuce la scurtă vreme după vizita de dimineaţă la closet şi să vă chinuie toată ziua, să vă urgisească, să vă priveze de libertatea de a vorbi, de a citi, de a gândi şi chiar de a ingurgita hrana insuficientă.

Uneori, prin celule se discută despre originea regulamentului de la Lubianka şi în general din orice închisoare: oare această bestialitate este premeditată ori se statorniceşte de la sine? Eu cred că depinde. Scularea, fireşte, se face dintr-un calcul inspirat de răutate, însă multe altele, la început, s-au orânduit absolut mecanic (ca şi multe bestialităţi din viaţă, în general), după care conducerea le-a considerat utile şi le-a aprobat. Gardienii se schimbă la opt dimineaţa şi la opt seara, astfel încât este mai comod să conducă deţinuţii la closet la sfârşitul turei (a-i scoate câte unul pe parcursul zilei înseamnă nişte griji şi precauţii în plus, pentru asta nu sunt plătiţi). La fel şi cu ochelarii: de ce să se îngrijească o dată cu scularea? Îi vor înapoia la sfârşitul turei de noapte.

Iată că au şi început să îi înapoieze – se aude zgomotul uşilor deschise. Poţi să-ţi dai seama dacă cineva din celula vecină poartă ochelari. (Dar tipul acuzat de aceeaşi vină ca şi tine nu poartă ochelari? Însă nu îndrăznim să comunicăm prin ciocănituri în perete, acest lucru este pedepsit cu multă severitate.) Au adus ochelarii şi celor din celula noastră. Fastenko şi-i pune doar când citeşte, însă Susi îi poartă permanent. Iată, şi i-a pus, nu mai stă cu ochii mijiţi. Cu aceşti ochelari în ramă de baga – linie dreaptă deasupra ochilor – faţa lui devine dintr-o dată severă, scrutătoare, aşa cum ne închipuim că este faţa unui om cult din secolul nostru, încă înainte de revoluţie el a studiat la Facultatea de istorie şi filologie din Petrograd şi vreme de douăzeci de ani, răstimpul de independenţă a Estoniei, el a continuat să vorbească aceeaşi limbă rusă curată, fără urmă de accent. Apoi, de data Aceasta la Tartu, a studiat dreptul, în afară de estonă, limba sa maternă, şi rusă, stăpânea deopotrivă engleza şi germana, în toţi aceşti ani, a citit cu regularitate „Economistul” londonez, referate ştiinţifice germane, a studiat constituţiile şi codurile multor ţări, şi, iată, în celula noastră, el reprezintă, cu demnitate şi reţinere, Europa. A fost unul dintre avocaţii remarcabili ai Estoniei, unde era numit „kuldsuu” (gură de aur).

Din nou se aude mişcare pe coridor: un trântor în halat cenuşiu – un flăcău voinic, dar care nu era pe front – ne-a adus pe o tavă cele cinci raţii de pâine şi zece bucăţele de zahăr. Cloşca noastră se agita în jurul lor. Cu toate că, în mod inevitabil, vom trage totul la sorţi: toate au importanţa lor – şi colţul, şi numărul bucăţelelor adăugate, şi cât de lipită este coaja de miez, aşa că soarta să hotărască! (Unde nu s-a întâmplat aşa ceva? Anii lungi de foame ai poporului nostru. Şi la armată, toate împărţelile decurgeau la fel. Nemţii, care ne auzeau din tranşeele lor, ne maimuţăreau: „Cui revine această bucată? Politrucului!”) Totuşi cloşca ar vrea măcar să ţină toate acestea în mână, ca să-i rămână pe palme o depunere fină de molecule de pâine şi zahăr.

Aceste patru sute cincizeci de grame de pâine necoaptă ca lumea şi necrescută, cu miezul îmbibat cu apă şi moale ca o mlaştină, făcută pe jumătate din cartofi, constituie e/r/’a16 noastră şi evenimentul central al zilei. Este începutul vieţii! Începutul zilei, acesta este adevăratul început al zilei! Fiecare deţinut are o mulţime de probleme: oare a folosit corect raţia de ieri? Ar fi mai bine s-o taie cu o aţă? Ori s-o rupă cu lăcomie? Ori s-o ciugulească încet-încet? Să aştepte ceaiul ori să se repeadă chiar acum asupra ei? Să păstreze şi pentru cină sau numai pentru prânz şi cât?

Dar în afară de aceste sărmane ezitări, câte dispute ample (acum ni s-au dezlegat limbile, pâinea a făcut iar oameni din noi!) stârneşte această bucăţică de un funt ce o ţinem în palmă şi care conţine mai multă apă decât făină de grâu. (De altminteri, Fastenko ne lămureşte că şi muncitorii din Moscova mănâncă acum aceeaşi pâine.) Dar există oare făină de grâu în această pâine? Din ce amestecuri este făcută? (în fiecare celulă există un om care se pricepe la amestecuri, fiindcă nu cred că este cineva să nu le fi mâncat în aceste decenii.) încep filosofările şi amintirile. Ce pâine albă coceau chiar şi în deceniul al treilea! Pâine rotundă, mare, pufoasă, spongioasă, cu coaja de deasupra rumenă-maronie, lucioasă, iar cea de dedesubt – cu cenuşă şi bucăţele de cărbuni de la vatră. Pâine care a dispărut pentru totdeauna! Cei care s-au născut în anul 1930 nu vor şti niciodată ce este o pâine adevărată! Dar, prieteni, aceasta este o temă interzisă! Am convenit între noi să nu pomenim nici un cuvânt despre mâncare!

Din nou mişcare pe coridor: se împarte ceaiul. Un alt vlăjgan în halat cenuşiu trece cu găleţile. Noi scoatem ceainicul nostru în condor şi el toarnă din găleata fără cioc în ceainic şi pe de lături. Şi tot condorul străluceşte de curăţenie ca într-un hotel de clasa întâi.

Curând va fi adus aici de la Berlin biologul Timofeev-Ressovski – am mai pomenit de el. Se pare că nimic nu-l mâhnea mai mult la Lubianka decât acest ceai vărsat zilnic pe jos. El vedea în asta semnul frapant al dezinteresului profesional al temnicerilor (ca şi al nostru al tuturor) pentru treaba ce o aveau de făcut. El va înmulţi douăzeci şi şapte de ani – vârsta închisorii Lubianka – cu şapte sute treizeci – de atâtea ori se distribuia ceaiul într-un an – şi cu o sută unsprezece celule şi multă vreme nu se va împăca cu gândul că pentru personalul de la Lubianka a fost de două milioane o sută optzeci şi opt de mii de ori mai uşor să verse ceaiul pe jos şi tot de atâtea ori să vină cu cârpa şi să. Şteargă decât să se îngrijească să facă găleţi cu cioc.

Asta-i toată mâncarea. Bucatele fierte sunt aduse la un interval foarte scurt: la ceasurile unu şi patru din zi, apoi, vreme de douăzeci şi una de ore trăieşti din amintiri. (Şi, la fel, nu din cruzime: lucrătorii de la bucătărie trebuie să gătească foarte repede şi să plece).

Ora nouă. Controlul de dimineaţă. Cu mult timp înainte se aude răsucitul deosebit de tare al cheilor în broscă, trântitul deosebit de precis al uşilor, apoi îşi face apariţia unul dintre locotenenţii de serviciu pe etaj, care, aproape în poziţia de „drepţi”, face doi paşi în celulă şi ne priveşte aspru. Fireşte, noi eram deja în picioare. (Nici măcar nu îndrăznim să ne amintim că deţinuţii politici ar putea să nu se ridice în picioare.) Nu e mare greutate să ne numere, o poate face dintr-o ochire, însă această clipă este o încercare a drepturilor noastre: căci doar avem şi noi nişte drepturi, dar noi nu le ştim, nu le ştim, şi el trebuie să le ascundă de noi. Toată forţa obişnuinţei constă la Lubianka într-un automatism absolut: nici o expresie pe chip, nici o intonaţie în glas, nici un cuvânt de prisos.

Care sunt drepturile pe care le cunoaştem noi? Dreptul de a cere să ni se repare încălţările şi acela de a merge la medic, însă, dacă te cheamă la medic, nu ai de ce să te bucuri, acolo vei fi în special izbit de acel automatism specific închisorii Lubianka. În privinţa medicului nu numai că nu întâlneşti nici urmă de preocupare, dar nici măcar cea mai mică atenţie. El nu te va întreba: „De ce anume vă plângeţi?”, pentru că aici sunt prea multe cuvinte, apoi această propoziţie nu poate fi rostită fără intonaţie, aşa că el îţi trânteşte: „Ce vă doare?” Dacă începi să-i povesteşti prea cu de-amănuntul despre boală, te va întrerupe. Totul este clar şi fără asta. Măseaua? O scoatem Ori îi punem arsenic. Tratament? Aici nu se tratează. (Asta ar spori numărul vizitelor şi ar crea într-un fel o atmosferă ce ar putea fi bănuită de umanitarism.)

Medicul închisorii este ajutorul cel mai bun al anchetatorului şi călăului. Când deţinutul schingiuit se trezeşte întins pe pardoseală, el aude vocea medicului: „Se poate continua, pulsul este normal”. După cinci zile şi cinci nopţi petrecute în carcera îngheţată, medicul priveşte trupul gol înţepenit şi zice: „Se poate continua”. Când un deţinut a fost omorât în bătăi, el scrie în certificatul de deces: ciroză, infarct. Dacă este chemat de urgenţă într-o celulă la căpătâiul unui muribund – el nu se grăbeşte. Cei care se comportă astfel n-au ce căuta în închisoarea noastră. Doctorul F. P. Haas17 nu ar fi făcut mulţi purici la noi.

Însă „cloşca” noastră este mai bine informat în privinţa drepturilor (după spusele lui, se află sub anchetă de unsprezece luni; la interogatorii este luat numai ziua). Iată -l că iese în faţă şi cere să fie înscris pentru întrevedere cu Comandantul închisorii. Cum, cu comandantul a toată Lubianka? Da. Şi este înscris. (Şi seara, după stingere, când anchetatorii sunt deja la posturi, el este chemat, apoi se întoarce cu tutun. Fireşte, procedeul este grosolan, dar deocamdată nu s-a născocit ceva mai bun. Iar trecerea în totalitate la sistemul de ascultare prin microfoane este foarte costisitoare: nu e cu putinţă să asculţi zile întregi toate cele o sută unsprezece celule Cine să facă asta? „Cloştile” sunt mai bune, şi vor fi utilizate încă multă vreme. Lui Kramarenko însă îi este greu cu noi. Uneori, încordarea cu care ascultă convorbirea îl face să asude, dar pe chipul lui citeşti că nu pricepe nimic.)

Iată încă unul dintre drepturile noastre: libertatea de a depune memorii (în schimbul dreptului la presă, la întrunire şi la vot pe care le-am pierdut o dată cu pierderea libertăţii)! De două ori pe lună, dimineaţa, ofiţerul de serviciu întreabă: „Cine vrea să scrie memoriu?” Şi îi notează, fără excepţie, pe toţi cei care doresc. Pe la amiază eşti dus într-o boxă separată şi încuiat acolo. Poţi să scrii cui pofteşti: Tatălui Popoarelor, Comitetului Central, Sovietului Suprem, ministrului Beria, ministrului Abakumov, la Procuratura generală, la Procuratura militară, la Direcţia penitenciarelor, la Secţia de anchetă, poţi să te plângi de arestare, de anchetator, de şeful închisorii! Dar în toate cazurile memoriul tău nu va avea nici un succes, nu va fi ataşat la nici un dosar, şi cel mai mare dintre superiorii care îl va citi este anchetatorul tău, însă nu ai cum să dovedeşti asta. Este însă mult mai sigur că nu îl va citi, deoarece, în general, nimeni nu va putea să -l citească; pe această bucăţică de hârtie de 7 X 10 cm, puţin mai mare decât cea pe care o primiţi dimineaţa pentru closet, vei izbuti, cu o peniţă despicată ori cu vârful încovoiat, înmuiată într-o călimară cu scame ori plină cu apă, vei izbuti, deci, doar să mâzgăleşti „Memo…” şi literele se umflă şi se întind pe hârtia mizerabilă, încât „. Râu” nu mai încape în rând; cât despre verso – este plin cu ce a fost scris pe faţă.

Şi poate că mai aveţi multe alte drepturi, însă ofiţerul de serviciu tace. Dar s-ar putea să nu pierdeţi prea mult neaflându-le.

Controlul a trecut, ziua începe. Ici-coio apar anchetatorii. Vertuhaiul te cheamă într-un mod foarte misterios: rosteşte doar prima literă (în felul următor: „Cine-i cu Şi?” „Cine-i cu Fe?” Ba chiar şi „Cine-i cu A?). Tu trebuie să dai dovadă de perspicacitate şi să te oferi ca jertfă. Această regulă a fost introdusă pentru evitarea erorilor ce puteau fi săvârşite de temniceri: strigă un nume dintr-o altă celulă şi astfel noi aflăm cine se mai află în închisoare, însă şi izolaţi de toată închisoarea, nu suntem lipsiţi de ştirile care circulă între celule: din cauză că vor să înghesuie cât mai mulţi deţinuţi într-o celulă, aceştia sunt amestecaţi precum cărţile de joc, şi fiecare dintre cei mutaţi aduce în celula nouă toată experienţa acumultă în cea veche. Astfel, deşi stăm doar la etajul trei, noi ştim şi despre existenţa celulelor de la subsol, a boxelor de la parter, despre întunericul de la etajul întâi, unde sunt adunate femeile, despre faptul că la etajul al patrulea există două galerii şi despre ultima celulă de aici – o sută unsprezece, în celula noastră, vizavi de mine stătea scriitorul pentru copii Bondarin, care mai înainte stătuse la etajul femeilor, împreună cu un corespondent polonez, iar corespondentul polonez Mai înainte stătuse cu feldmareşalul Paulus, şi astfel cunoaştem şi noi toate amănuntele despre Paulus.

A trecut răstimpul chemărilor la interogatoriu, şi pentru cei rămaşi în celulă începe o zi lungă şi plăcută, înfrumuseţată de posibilităţi şi nu prea umbrită de obligaţii. Dintre obligaţii ne poate cădea de două ori pe lună să pârlim paturile cu lampa de sudură (la Lubianka, chibriturile sunt strict interzise, ca să ne aprindem o ţigară trebuie să ridicăm răbdători un deget când se deschide vizorul şi să cerem un foc gardianului, dar lămpile de sudură ni le încredinţează liniştiţi). Ne mai poate cădea ceva care parcă ar fi un drept, dar înclină puternic înspre obligaţii: o dată pe săptămână ne cheamă pe rând în coridor, unde ne tund barba cu o maşină neascuţită. Apoi, o altă obligaţie poate fi lustruirea parchetului din celulă (Z-v evită întotdeauna această muncă, ea îl înjoseşte, ca şi oricare alta). Din pricină că suntem nemâncaţi, ne apucă repede gâfâitul, altfel probabil, această obligaţie o puteam trece în categoria drepturilor, căci este o treabă sănătoasă şi veselă: cu piciorul gol împingi peria înainte, iar corpul înapoi şi invers, înainte şi-napoi, înainte şi-napoi, şi nu te doare capul de nimic! Un parchet ca oglinda! O închisoare ca palatul lui Potiomkin!

În plus, acum nu mai suntem înghesuiţi cum eram înainte în celula 67. La mijlocul lui martie ne-au introdus pe cel de al şaselea, şi cum aici nu sunt folosite paturile de lemn comune – priclurile, şi nu se obişnuieşte să se doarmă pe jos, ne-au mutat în formaţie completă în frumuseţea de celulă 53. (O recomand călduros, cine n-a fost în ea – să meargă!) Asta nu e celulă! E o cameră dintr-un palat transformată în dormitor pentru călători de vază! Societatea de asigurări „Rusia” f, fără să-i pese de costul construcţiei, a ridicat, în această aripă, înălţimea etajului la cinci metri. (Ah, ce mai paturi suprapuse cu patru niveluri ar fi trântit aici şeful contrainformaţiilor de la grupul de armate şi ar fi instalat aici o sută de oameni garantat.!) Şi fereastra! Este atât de mare, încât gardianul, urcându-se pe pervaz, abia ajunge la oberliht, un singur ochi al unei asemenea ferestre poate să ţină foarte bine loc de fereastră întreagă la o cameră de locuit. Şi numai foile de oţel nituite ale botniţei, care acoperă patru cincimi din această fereastră, ne aduc aminte că nu ne aflăm într-un palat Totuşi, în zilele senine, şi pe deasupra botniţei, din puţul curţii de la Lubianka, la noi ajunge reflexul palid, indirect, al unui geam de la etajul al cincilea sau al şaselea. Pentru noi acest joc de lumină este ca o fiinţă, o fiinţă vie şi dragă! Îi urmărim cu duioşie zigzagurile alunecând pe perete, fiecare pas al lui este plin de tâlc, ne vesteşte că a venit vremea plimbării, că mai avem câteva jumătăţi de oră până la prânz şi exact înaintea prânzului dispare.

*Această societate a obţinut un crâmpei din pământul Moscovei, care nu era deloc indiferent la sânge: traversând stradela Furkasovski. Lângă casa lui RostopcinlS, a fost sfâşiat, în 1812, nevinovatul Vereşceaghin. Pe partea opusă a străzii Bolşaia Lubianka locuia (şi îşi ucidea iobagii) nelegiuita Saltâcihal^. (Po Moskve – Coiindând prin Moscova, sub redacţia lui N. A. Heinike ş.a. Editura Sabaşnikov, Moscova, 1917, p. 231.

Aşadar, iată care sunt posibilităţile noastre: să ieşim la plimbare, să citim cărţi, să ne povestim unul celuilalt trecutul propriu, să ascultăm şi să învăţăm, să discutăm şi să ne educăm! Şi drept răsplată – un prânz din două feluri de mâncare! Incredibil!

Plimbarea nu constituie o plăcere pentru deţinuţii de la parter şi primele două etaje: ei sunt scoşi în curtea inferioară, întotdeauna umedă – fundul puţului strâmt format între clădirile închisorii, în schimb, arestaţii de la etajele al treilea şi al patrulea sunt scoşi pe terasa vulturilor: acoperişul etajului al patrulea. Este adevărat că şi aici avem pardoseală de beton, ziduri de beton înalte de trei staturi de om, că lingă noi se află gardianul fără armă şi, în plus, o santinelă cu automat în foişorul de pază, dar aici se respiră aer adevărat şi se vede cerul adevărat! „Mâinile la spate! În şir câte doi – alinierea! N-aveţi voie să vorbiţi! N-aveţi voie să vă opriţi!” Dar ei uită să interzică să-ţi laşi capul pe spate! Şi tu, bineînţeles, îţi laşi capul pe spate. Aici vezi Soarele adevărat, nu reflexul lui indirect. Soarele veşnic şi viu! Ori razele lui aurii printre norii de primăvară.

Primăvara făgăduieşte bucurie tuturor, dar deţinutului – înzecit O, cer de aprilie! Nu are importanţă că eu mă aflu în puşcărie. Probabil că n-o să fiu împuşcat, în schimb, aici voi deveni mai inteligent. Voi înţelege multe lucruri, cerule! Eu o să mai pot să-mi îndrept greşelile, nu faţă de ei, ci faţă de tine, Cerule! Aici le-am înţeles şi o să le corectez!

Ca dintr-o groapă adâncă, dintr-un hău îndepărtat, din piaţa Dzerjinski răzbate spre noi cântecul teluric neîntrerupt şi răguşit al claxoanelor. Celor ce gonesc în acopaniamentul acestor claxoane li se pare că acestea sunt nişte surle triumfale, însă de aici este atât de evidentă nimicnicia lor…

Plimbarea nu durează decât douăzeci de minute, dar câte griji în jurul ei, câte jucruri de făcut!

În primul rând, este foarte interesant la ducere şi la întoarcere să studiezi alcătuirea închisorii şi amplasamentul acestor curţi suspendate, pentru ca, într-o zi, aflându-te în libertate, să le recunoşti când vei trece prin piaţă, în drum o cotim de multe ori, şi eu am născocit următorul sistem: plecând de la celulă pentru fiecare cotitură la dreapta socotesc plus una, pentru fiecare cotitură la stânga – minus una. Şi oricât de repede ne-ar învârti, nu e nevoie să-mi reprezint în grabă unde mă aflu, ci doar să izbutesc să calculez rezultatul. Dacă în drum, printr-o ferestruică a scării, vei vedea spatele naiadelor de la Lubianka, aplecate spre micul turn cu coloane chiar deasupra pieţei, şi dacă ţii minte numărul rezultat, pe urmă, în celulă, vei putea să te orientezi şi vei şti încotro dă fereastra voastră.

Apoi, în timpul plimbării, trebuie pur şi simplu să respiri, să respiri concentrându-te cât mai mult cu putinţă.

Dar şi acolo, în singurătate, sub cerul senin, trebuie să-ţi imaginezi viaţa viitoare, luminoasă, fără cusur şi fără prihană.

Şi tot acolo este cel mai comod să discuţi temele cele mai arzătoare. Cu toate că este interzis să vorbeşti în timpul plimbării, asta nu are importanţă, trebuie să ştii să te descurci, căci tocmai aici, cu siguranţă, nu te aude nici „cloşca”, nu te aud nici microfoanele.



Când ieşim la plimbare, eu şi Susi, ne străduim să nimerim unul lângă altul. Discutăm amândoi şi în celulă, însă esenţialul discuţiilor noastre ne place să -l exprimăm aici. Nu ne-am înţeles dintr-o dată, acest lucru s-a realizat încetul cu încetul, dar în acest răstimp el a izbutit să-mi povestească multe. De la el am deprins o virtute nouă: aceea de a percepe cu răbdare şi în mod consecvent lucruri care nu au intrat niciodată în vederile mele şi care parcă nu aveau nici o legătură cu linia vieţii mele foarte clar conturată, încă din copilărie, n-am idee de unde, ştiu că ţelul meu este istoria revoluţiei ruse, iar restul nu mă priveşte câtuşi de puţin. Pentru a înţelege revoluţia de mult nu-mi mai trebuie nimic în afară de marxism; toate celelalte care se lipeau de mine eu le retezam şi mă întorceam cu spatele. Iată însă că destinul a făcut să mă înţeleg cu Susi, care avea o altă arie de respiraţie. Acum îmi povesteşte cu pasiune totul despre problemele sale, iar problemele sale sunt Estonia şi democraţia. Şi cu toate că niciodată înainte nu-mi trecuse prin cap să mă interesez de Estonia, cu atât mai mult de democraţia burgheză, nu mă mai satur ascultând povestirile lui captivante despre cei douăzeci de ani de libertate ai acestui popor mic, liniştit şi harnic, cu bărbaţi viguroşi, caracterizaţi prin firea lor înceată şi serioasă; îl ascult expunându-mi principiile constituţiei estoniene, inspirate din cea mai bună experienţă europeană, şi cum au fost elaborate de parlamentul unicameral, alcătuit dintr-o sută de membri; şi nu ştiu de ce, dar toate acestea încep să-mi placă, toate acestea încep să se întipărească şi în experienţa mea. (Mai târziu, Susi va spune despre mine că eram un amestec bizar de marxist şi democrat. Da, pe atunci eram o combinaţie destul de primitivă.) Pătrund cu dragă inimă în istoria lor tragică: micuţa nicovală estoniană aruncată din timpuri străvechi între barosul teuton şi barosul slav. Rând pe rând, asupra ei cădeau lovituri de la răsărit şi de la apus, şi nu se vedea sfârşitul acestei succesiuni, şi nu se vede nici astăzi. Iată, de pildă, povestea cunoscută (cu totul necunoscută…) cum am vrut noi să-i luăm, în 1918, pe nepregătite, dar ei nu s-au predat Cum, pe urmă, au avut de suportat dispreţul lui ludenici, care îi considera nişte baltici împuţiţi, iar noi i-am poreclit bandiţi albi, în vreme ce liceenii estonieni se înscriau voluntari. Şi Estonia a mai fost lovită şi în 1940, şi în 1941; băieţii dintr-o familie erau luaţi unul de armata sovietică, altul de armata germană, iar cel de al treilea fugea în pădure. Intelectualii în vârstă din Tallin discutau între ei ca trebuie să se smulgă din acest cerc vrăjit, să se desprindă într-un fel sau altul şi să trăiască de-sine-stătător (şi, probabil, prim-ministru va fi, să zicem, Tiif, iar ministru al învăţământului public, să zicem Susi). Însă nici lui Churchill, nici lui Roosevelt nu le păsa de ei, în schimb îi păsa de ci „unchiul Jo” (losif). Şi îndată ce trupele noastre au intrat în Estonia, chiar din primele nopţi, toţi aceşti visători au fost arestaţi în apartamentele lor din Tallin. Acum, vreo cincisprezece dintre ei erau închişi la Lubianka, în celule diferite, acuzaţi, în virtutea articolului 58-2, pentru aspiraţia la autodeterminare.

Întoarcerea de la plimbare în celulă constituie de fiecare dată o mică arestare. Chiar şi în celula noastră maiestuoasă, aerul pare închis după plimbare. După plimbare ar fi bine să iei o mică gustare, dar să nu te gândeşti la asta, nu! E rău dacă vreunuia care a primit pachet îi lipseşte tactul şi, Întinzându-şi rezervele, începe să mănânce. Dar nu-i nimic, ne fortificăm stăpânirea de sine! Este rău dacă autorul unei cărţi te trage pe sfoară, descriind cu delectare tot felul de mâncăruri! La naiba cu o astfel de carte! La naiba cu Gogol! Chiar şi cu Cehov – la naiba! Prea multă mâncare! „N-avea poftă de mâncare, totuşi el a mâncat (porcul!) o friptură de viţel şi a băut bere.” Trebuie să citeşti ceva _care se adresează spiritului! Dostoievski, iată ce trebuie să citească deţinuţii! Însă, daţi-mi voie, oare nu la el întâlnim: „Copiii erau morţi de foame, de câteva zile nu văzuseră nimic altceva decât pâine şi cârnaţi”?


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə