Ce este etica



Yüklə 48,49 Kb.
tarix31.10.2017
ölçüsü48,49 Kb.



CAPITOLUL I

CE ESTE ETICA. CE ESTE BIOETICA

Etica este o amenajarea a lumii



în vederea locuirii ei, o întemeierea unui spaţiu

în care sufletul să se poată simţi ca şi cum ar fi acasă

(Andrei Pleşu, Minima Moralia)




Ce este etica

Se spune că putem trăi destul de bine fără a şti ce este astrofizica, nanotehnologiile, ingineria genetică sau informatizarea (chiar dacă reprezentanţii acestor „compartimente” s-ar arăta poate indignaţi sau frustraţi de aparenta noastră ignoranţă). Putem să ne trezim liniştiţi chiar dacă soarele nu s-a arătat de câteva zile, şi chiar fără să ne întrebăm de ce, şi fără să ne punem problema cum ar influenţa razele de soare relaţiile noastre profesionale sau personale. Se pare însă că traiul nostru ar fi cel puţin dificil, incomod, sau chiar nesuferit dacă nu am şti cum să trăim, ce anume ne schimbă viaţa atât de mult încât să ne considerăm fericiţi, mulţumiţi, împliniţi sau din contra ghinionişti, frustraţi sau rataţi, deci... nefericiţi.

Există o axiomă a traiului comun potrivit căreia nimeni nu este în stare să le ştie pe toate, ceea ce implicit înseamnă să ne acceptăm limitele (dar nu şi ignoranţa); putem însă să încercăm să ne cunoaştem pe noi (chiar dacă uneori pare a fi mai greu decât astrofizica), pentru că de noi depinde viaţa noastră. Evident că nu la modul absolut. Iar aceasta este o pledoarie pentru rolul esenţial al valorilor proprii în determinarea calităţii vieţii. Mulţi consideră că anumite lucruri trebuie ştiute pentru că de ele depinde viaţa noastră. Pe de altă parte cei care cunosc bine greutatea cuvântului „trebuie” ar înţelege consecinţele acestei impuneri şi responsabilitatea derivată din orice ...impunere. Ar fi bine însă (în loc de „trebuie”) să ne cunoaştem pe noi şi pe cei din spaţiul imediat adiacent pentru a şti ce este bine şi ce este rău, ce este acceptabil sau inacceptabil, de către noi şi de către societate (uneori s-ar putea să întâlnim diferenţe radicale între viziunea proprie şi cea a societăţii, adică a ...majorităţii). Să deosebim binele de rău este o ştiinţă pe care toţi încercăm să o dobândim, în primul rând pe baza experienţei proprii sau prin orice altă metodă (reflecţie, rugăciune, lectură, cercetare etc) care te duce spre împlinirea personală: „Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă. Şi puţini sunt cei care o află” (Matei 7, 14).

Pe lângă faptul că omul ca fiinţă umană este limitată, el se află mereu într-o confruntare cu relativul. De exemplu, minciuna este în majoritate considerată ceva rău pentru că distruge încrederea (atribut esenţial al supravieţuirii în societate). Cu toate acestea să nu uităm că medicii mint zilnic nu pentru o ocolire voită a adevărului ci pentru aşa zisul confort psihologic al pacienţilor: fie pentru a explica în cuvinte simple, dar nicidecum sinonime cu adevărul medical o problemă complexă, fie pentru amâna sau chiar a minimaliza expunerea unui prognostic nefast. Cu toţii spunem minciuni la tot pasul: putem minţi din prea multă pudoare (să refuzăm o expunere la soare în public invocând un motiv aleator, pentru a ne ascunde imperfecţiunile corpului) sau putem minţi pentru a creşte stima de sine a copilului (când supraestimăm voit anumite calităţi sau neglijăm anumite defecte pentru a orienta comportamentul spre un succes ulterior). Nu pledez pentru puterea minciunii şi nici supremaţia adevărului, ci pentru acceptabilitatea lor diferită funcţie de situaţie. Admit că ar fi periculos să cădem în „relativism”. Dar trebuie să recunoaştem individualismul în aproape orice împrejurare.

Ne educăm copiii într-un dopaj insistent de informaţii (şi mai ales de natură tehnică) în detrimentul utilizării lor spre a-şi maximiza starea de bine. Avem un bagaj complet „full option” de pregătire, dar fără instrucţiuni de folosire. Aşadar, dacă experţii ştiinţelor fundamentale pot ajunge destul de uşor la un acord în domeniul lor, în „arta de a trăi” părerile nu sunt nici pe de parte unanime. Unanimă este părerea că nu vom ajunge niciodată la consens asupra valorilor vieţii, şi poate nici măcar asupra ierarhizării lor. Ar fi totuşi un enorm câştig pentru fiecare să conştientizăm şi să acceptăm diferenţele dintre noi. Este destul de uşor să acceptăm să mâncăm sau să ne îmbrăcăm prost, să rămânem ignoranţi, să ne considerăm ghinionişti, dar cu mult mai greu să admitem diferenţele de opinie, de comportament, discrepanţele culturale dintre societăţile contemporane şi amprenta pe care acestea o pun asupra vieţii cotidiene şi asupra deciziilor zilnice. Din acest punct de vedere etica reprezintă un instrument cu ajutorul căruia ne vom adapta în societate, o punte de legătură între individ şi comunitatea din care se desprinde, iar în extremis, o modalitate de supravieţuire într-o lume mult desfigurată de avalanşe tehnice, economice, populaţionale sau chiar religioase.

Există totuşi un punct comun între multiplele dezacorduri (la nivel universal): ceea ce viaţa noastră ajunge să fie este cel puţin în parte rezultatul a ceea ce vrea fiecare dintre noi. Aceasta este o altă valenţă a eticii: posibilitatea de a alege, de a distinge între bine şi rău, între ceea ce ne convine şi ceea ce ne repugnă.

Astfel ajungem la centrul procesului decizional: libertatea. Exceptând sclavagismul, cât de liberi suntem? Să facem o paralelă între libertate şi religie. Cât de mult primim de la Dumnezeu? Atât cât credem în El, adică primim ce merităm, şi proporţional cu credinţa noastră. Ca urmare, suntem atât de liberi pe cât credem că suntem. Deşi de multe ori tânjim după libertatea animalelor, omul este cel cu adevărat liber şi nu animalul. Explicaţia are la baza un simplu principiu Kantian, cel care diferenţează regnul animal de cel vegetal: raţiunea. Suntem liberi pentru că putem alege, omul bucurându-se de libertatea spaţiului psihic în timp ce animalul beneficiază doar de largheţea spaţiului fizic. Animalele sunt programate în mod natural să trăiască între nişte „şabloane” şi cicluri biologice bine stabilite. Ele nu ştiu să se comporte altfel, iar deprinderile dobândite ale animalelor domestice sunt rezultanta unor reflexe bazate pe sistemul de recompensă şi pedeapsă. Desigur că un contra-argument forte ar fi: dacă animalele nu au raţiune, ce sens are să mai vorbim de libertatea lor? Ele nu pot percepe libertatea! Nu pot percepe decât durerea şi plăcerea. Este adevărat, dar am folosit comparaţia dintre om şi animal cu privire la gradele de libertate ale fiecăruia pentru a accentua calitatea vieţii umane, deseori neglijată, desconsiderată şi chiar neînţeleasă.

Omul este „programat” social şi cultural la grade diferite de libertate, dar totuşi noi oamenii putem opta întotdeauna pentru ceva ce nu era în program, putem spune „da” sau „nu”, „vreau” sau „nu vreau”, şi cel mai important, oricât de zdrobiţi am fi de împrejurări, oricât de obtuză ar fi calea pe care am urmat-o, niciodată nu avem un singur drum, ci mai multe, întotdeauna avem ...de ales. „Libertatea nu e o filosofie, şi nici măcar nu e o idee: e o mişcare a conşţiinţei care ne determină în anumite momente să pronunţăm două monosilabe: Da sau Nu” (1). Etica nu e altceva decât „pelerinajul sufletului între polul plus şi polul minus al alegerii” (2).

Din perspectivă filosofică, etica este „ştiinţa” moralei. Pentru practicianul sau exponentul domeniului medical, diferenţierea semantică între etică şi moralitate are puţină importanţă. Mult mai relevant este să înţelegem că moralitatea reprezintă standarde de comportament, care includ principii morale, reguli, drepturi şi virtuţi. În plus, pentru a înţelege moralitatea ca şi componentă a unei instituţii sociale într-o societate liberală ea trebuie să cuprindă norme asupra comportamentului bun sau rău (corect sau incorect), care să fie împărtăşite la o scală atât de largă încât să formeze un consens social stabil (chiar dacă uneori/de obicei incomplet). În această definire riscam să transformăm moralitatea într-o chestiune statistică, la fel ca şi „normalul”, sau la fel ca şi definirea vieţii: „in momentul în care ai găsit o definiţie pentru viaţă ea s-a schimbat deja” (3).

De aceea s-a simţit nevoia unei diferenţieri între moralitatea generală, care uneşte toate persoanele, şi normele morale sau moralitatea comună care aliază doar membrii unor grupări speciale, persoane „mature moral”, ex: medici, asistente, membrii ai comunităţii medicale (4). O altă împărţire semantică a conceptului de moralitate se referă la disjuncţia între moralitatea universală şi moralitatea specific comunitară. Aceasta din urmă include norme morale derivate din contextul particular cultural, religios, instituţional (5).

Definirea “eticii” va ţine întotdeauna cont de pluralismul societăţii în care trăim, multitudinea de opinii şi varietatea de norme morale, legale, culturale şi sociale pe care acest concept le include. La prima vedere, etica e o sumă de precepte care reglează întâlnirea cu celălalt: ea este de nedespărţit în acest caz, de sociologie pe de o parte, de ştiinţele juridice pe de alta. Chiar daca standardele etice se creează şi respectă la nivel personal, ele au impact asupra întregii societăţi, ale cărei atribute şi tradiţii pot diferi de cele individuale. Valorile personale nu coincid întotdeauna cu codul de conduită profesională şi/sau cu valorile sociale, după cum dreptatea socială nu este echivalentă întotdeauna cu cea legală. Există însă şi situaţii cînd o persoană cu integritate morală, sau cel puţin acceptabilă social nu are motivaţia sau nu deţine valoarea care să motiveze o acţiune morală. Societatea de exemplu manifestă ostilitate vizibilă faţă de omucidere sau încarcerare, dar justificarea lor drept autoapărare aparţine sistemului legal. Principiile şi teoriile etice însă vor ajuta la elaborarea unei decizii morale atunci când situaţia este dilematică, iar valorile controversate (6).

Într-un mod reducţionist, etica s-ar rezuma în a determina dacă o acţiune sau un comportament se derulează în concordanţă cu preceptele morale. O acţiune poate fi corectă sau nu, daca este acceptată legal, comunitar sau religios. Atunci când ceea ce ar trebui făcut se suprapune peste ceea ce trebuie făcut şi peste ceea ce se poate face atunci dilema etică este rezolvată. Până a ajunge însă la aceasta concordanţă perfectă, aplicarea principiilor etice urmează un drum sinuos, dominat de tradiţii, controverse şi de prejudecăţi.

În concluzie, etica este o problemă a libertăţii individului, a determinării şi alegerii valorilor în care crede, atât individuale cât şi comunitare, valori care odată stabilite, îi facilitează socializarea şi credinţa în propria putere de decizie. Etica dă semnificaţie existenţei, deoarece nu există copil care să creadă în ceva, înainte de a se încrede în cineva (7).
Ce este bioetica

Bioetica a fost considerată drept cea mai revelatoare manifestare a vieţii morale şi sociale a finalului secolului XX. În 1969 s-a deschis la New York celebrul centru „Hasting Center” fondat de filosoful Daniel Callahan şi psihiatrul Willard Gaylin, a căror preocupare era de a studia şi formula norme mai ales în domeniul cercetării biomedicale. La vremea respectivă, nu se folosea încă termenul de bioetică dar discuţiile privind problemele etice legate de experimentarea pe om erau deja aprinse, înainte chiar de denunţurile şi procesele legate de unele abuzuri răsunătoare din cercetarea medicală (8). Dar chiar şi înainte de avântul tehnologic medical, să nu uităm de abuzurile cercetării pe oameni în cel de al doilea război mondial, care au dus la genocid în numele raţiunii umane şi a unei „mai mari fericiri pentru oameni”, chiar cu ajutorul oamenilor de ştiinţă. Acest lucru a făcut pe Gr.T.Popa să afirme că „Hitler este fiul sufletesc al lui Nietzche şi Hegel, care, în efortul de a deveni supraom, a ajuns să fie bestie” (7).

Denumirea „bioetică” a fost însă introdusă în 1970 în SUA de oncologul Van Rensselaer Potter (în locul celui de morală medicală), cu rolul de a defini „o nouă disciplină care să combine cunoaşterea biologică cu cea a sistemului valorilor umane”. „Am ales – scria el – rădăcina bio pentru a reprezenta cunoaşterea biologică, ştiinţa sistemelor fiinţelor; şi etica pentru a reprezenta cunoaşterea sistemului valorilor umane (9).

În concepţia potteriană, bioetica porneşte de la o situaţie alarmantă determinată de progresul ştiinţei şi al societăţii, exprimând îndoiala privind capacitatea de supravieţuire a umanităţii, în mod paradoxal tocmai ca efect al dezvoltării ştiinţifice. Potter specificase într-adevăr pericolul ce-l reprezenta pentru întregul sistem o ruptură între două domenii ale cunoaşterii: cel ştiinţific şi cel umanist (10). În viziunea lui, distincţia netă între valorile culturii umaniste şi biologia evoluţionistă ar putea constitui baza unui proces ce va pune în pericol omenirea şi însăşi menţinerea vieţii pe pământ. Din acest motiv el va numi bioetica „ştiinţa supravieţuirii” (11), considerându-l un instrument menit să indice felul în care ştiinţa trebuie să fie utilizată cu precauţie, astfel încât să asigure nu doar dăinuirea speciei umane, ci să ridice calitatea vieţii. Singura cale în faţa unei catastrofe iminente era crearea unei „punţi” între cele două culturi, cea ştiinţifică şi cea umanistico-morală. În plus bioetica nu trebuia să se focalizeze numai asupra omului, ci trebuia să cuprindă şi biosfera în întregul ei, orice intervenţie ştiinţifică a omului asupra vieţii în general.

Ulterior, Andre Hellegers, fondator al Kennedy Institute of Ethics a fost primul care a introdus termenul de bioetică în lumea universitară - structurând în mod academic aceasta disciplină - şi apoi a inserat-o în domeniul ştiinţelor biomedicale, politice şi în mass-media (10). Concepţia lui despre bioetica este cea care va prevala: bioetica va fi considerata de majoritatea oamenilor de ştiinţă ca o disciplina specifică, o sinteză a cunoştinţelor medicale şi etice. Trebuie să i se recunoască lui Hellegers şi meritul de a fi indicat o metodologie particulară a acestei discipline noi, cea interdisciplinară, ataşând specialistului în bioetică o importanţă mai mare decât moralistului tradiţional. Din aceasta perspectiva, noul termen de bioetica este adoptat în locul celui de "morala medicala", chiar şi pentru a o diferenţia de aceasta.

Rigoarea istorica ne obligă să afirmăm ca deja cu câţiva ani înaintea lui Potter şi a lui Hellegers, în 1969, apăruse faimosul Hastings Center, datorat filozofului Daniel Callahan şi psihiatrului Willard Gaylin, a căror preocupare era de a studia şi formula norme mai ales în domeniul cercetării şi experimentării biomedicale, fără însă a se folosi termenul de bioetica. În Statele Unite discuţia privind problemele etice ale experimentării era deja acutizată, înainte chiar de anunţarea descoperirilor din sfera geneticii, de denunţurile şi procesele legate de unele abuzuri răsunătoare care se refereau la experimente făcute pe om (10).

În consecinţă, etica biomedicală s-a născut ca o reacţie la intersecţia a trei câmpuri fundamentale: medicina clinică şi cercetarea medicală, filozofia şi disciplinele umaniste, sistemul de sănătate publică şi puterea politicii sanitare. Aceste trei sfere sunt într-o permanentă interdependenţă, indiferent dacă problema etică derivă din utilizarea celulelor stem embrionare sau din luarea deciziilor terapeutice la finalul vieţii. Bioetica este aşadar un studiu interdisciplinar dinamic al unor probleme create de menţinerea valorilor medicale în contextul dezvoltării ştiinţifice, un forum în ansamblul căruia interrelaţia dintre cercetare, discurs şi practică au ca obiect clarificarea controverselor etice născute din dezvoltarea tehnologică medicală.

Ultimii patruzeci de ani au fost dominaţi de schimbări şi progrese majore în domeniul medical. A apărut o explozie de cunoştinţe medicale care a condus la o mai bună înţelegere a mecanismelor bolilor şi un salt masiv al tehnologiei medicale. Concomitent s-au schimbat şi aspectele morale şi atitudinile societăţii. Un val recent de scepticism vis-à-vis de sistemul sanitar, dorinţa de întărire a relaţiei medic-pacient, devierea tot mai accentuată de la “medicina acută” la medicina bolilor cronice precum şi reducerea discrepanţei dintre competenţa medicului şi cunoştinţele pacientului au contribuit la o acceptare sporită a rolului esenţial al pacientului în îngrijirile medicale, mai ales în hotaririle terapeutice (11).

Până azi percepţia asupra tehnologiilor medicale a fost şi este influenţată de oportunitate, dar şi de interesele statului, şi a companiilor private (12). La problemele legitime legate de ştiinţă se grăbesc să răspundă mai multe discipline. Să luăm de exemplu cercetarea pe embrion, subiect care a atras mai multe domenii: economic, politic, filosofic, teologic, juridic etc. Din punct de vedere economic, se investesc sume fabuloase pentru proiectele de inginerie genetică; politic, Consiliul Europei încearcă să facă recomandări legislative statelor europene, cu scopul de a asigura obligativitatea unui minim de control asupra acestei tehnologii; teologic, bisericile ortodoxe, catolice şi protestante au respins acest tip de cercetare; juridic, în ultimii ani a apărut o nouă ramură a dreptului, numită biodrept.

Astfel, deşi naşterea bioeticii este legată de etică, bioetica este mai mult un simptom al timpului nostru, poate chiar o consecinţă a postmodernismului, decât o etică aplicată, sau o ramură a eticii. După cum menţionează Eve Marie Engels, bioetica a apărut ca disciplină datorită heterogenităţii reprezentărilor noastre despre om şi natură. În prezent nu mai putem face apel la o teorie etică singulară, tocmai pentru că aplicarea unui imperativ etic unic nu poate răspunde la întrebările multiple. Să luam de exemplu Kantianismul, al cărui precept de bază este „Acţionează astfel încât să tratezi umanitatea, atât în persoana ta cât şi în persoana altcuiva, în acelaşi timp ca scop şi niciodată ca mijloc”. De aici vor deriva întrebările contemporane: ce înseamnă umanitate? Ce înseamnă persoană? Se suprapune termenul de persoană peste cel de om? Ce înseamnă să consideri pe cineva ca „mijloc” sau ca „scop”? (13). În aceste condiţii ce se aşteaptă de la bioetică? În mod simplist, pedagogic, răspunsul ar fi: un îndreptar de norme şi principii ale acţiunii asupra naturii vii şi asupra omului.

Dacă în trecut etica era percepută ca un fundament al oricărei practici profesionale, în prezent asistăm la o particularizare a ei, la o abordare de tip cazuistic, individualist, în care ceea ce se ştie, ceea ce este şi ceea ce poate deveni sunt pilonii analizei morale a oricărei acţiuni. Fiecare temă de cercetare, fiecare practică medicală implică aspecte etice unice, diferenţiate în funcţie de valorile celor implicaţi (cercetători sau subiecţi umani), de rolul calităţii vieţii sau de cadrul de analiză (sisteme de de sănătate, asigurări medicale etc).

Răspunsul la întrebarea „interesul cui serveşte o anumită procedură (medicală sau de cercetare) crează tensiuni între etica universalistă şi cea utilitaristă, cea din urmă valorizând acţiunile pe caza utilităţii lor maxime. Când această balanţă se va înclina de partea greutăţii consecinţelor, se va crea o nouă tensiune: între îndoială şi raţiune, sau, cu alte cuvinte, între nesiguranţă şi argument. După Spinoza, „începem să moralizăm atunci când nu mai înţelegem”. Această maximă nu trebuie înţeleasă ca un abandon al valorilor şi o pledoarie pentru raţiune, ci o atenţionare faţă de argumentare, ca şi metodă utilizată în procesul de decizie (14).

Analizând tematica, conceptele la care se face apel şi metodele de studiu, bioetica trebuie să fie într-un triplu sens globală (15):



  1. bioetica trebuie să fie o etică globală a supravieţuirii şi a bunăstării umanităţii, în concordanţă cu mediul natural;

  2. bioetica trebuie să cuprindă toate temele etic relevante ale bioştiinţelor şi ale medicinii

  3. bioetica trebuie să trateze problemele interdisciplinar şi cu metodologie pluralistă, adică utilizând metode care ţin atât de ştiinţele naturii cât şi ale ştiinţelor spiritului (trebuie depăşită ruptura între cele două blocuri de ştiinţe).

Din punct de vedere spiritual, primele opinii au fost formulate de Biserica romano-catolică precum şi de către unele religii protestante. La începutul secolului XXI, realitatea în care trăim este confruntarea dintre Bioetica universală şi Bioetica religioasă. Argumentul Bioeticii universale este că ea singură poate să primească o acceptare totală, deoarece se află deasupra religiilor şi a obiceiurilor diferitelor popoare (16). De fapt nu este chiar aşa. Bioetica universală are propria ideologie bazată pe materialism, relativism, iar toţi cei care exclud Biserica din zona de interes a bioeticii, susţin că ei consacră puterile de stat ca valori. În această situaţie apare următoarea întrebare: cine acirdă aceste puteri şi pe ce bază morală? (4).

Bioetica cu caracter ecumenic se sprijină pe dragoste creştină şi respect pentru aproapele tău, ca imagine a lui Dumnezeu. Dragostea creştină îl priveşte pe om de la momentul conceperii şi până la moartea sa. Biserica salută succesele tehnologiei medicale, ale ingineriei genetice, tehnicilor de reproducere etc, dar precizează că toate marile probleme din viaţa omului de la începutul secolului XXI provin din faptul că societatea tinde să înlocuiască omul cu aparetele. Încă din 1974 Biserica ortodoxa a atras atenţia asupra faptului că umanitatea se îndreaptă spre o societate dură, inumană, fără compasiune.Consecinţa firească a egoismului uman, a creării de speranţe ireale şi a ispitei tehnologice este încercarea firească de a te substitui lui Dumnezeu, de a acţiona nu numai asupra mediului şi lucrurilor neînsufleţite, dar şi asupra celulei vii, embrionului viu, a genei, a bătrânului invalid sau a copilului handicapat. Frica teologiei actuale este că omul tinde să se dezvolte fără dragoste, fără aspiraţie, fără perspectivă, fără independenţă, fără libertate. Cei puternici din lume tind să normeze restul vieţii, adică să reglemteze cum ne vom naşte, cum vom evolua în societate şi cum vom muri. Succesele declarate ale unor laboratoare ştiinţifice, presiunile care au loc în anumite state privind acceptarea eutanasiei (în Olanda este deja acceptată), clonarea terapeutică, inovaţiile din domeniul fecundaţiei artificiale, de pe urma cărora copilul care se naşte nu îşi va cunoaşte adevăraţii părinţi sau fraţi, toate acestea constituie o realitate unidimensională, adică a unui om fără Dumnezeu. Religia dă sens ştiinţei şi o umanizează, aducând ştiinţei înţelepciunea interpretării dogmelor. Atât prin ştiinţă cât şi prin religie se realizează bnele uman, ce are sursă în binele divin. Bioetica devine astfel puntea de legătură, între etica laică a ştiinţei şi etica teologică a fiinţei, devine aspiraţia către sensul spiritual al ştiinţei (17).



Omul occidental materialist încearcă să demitizeze viaţa, idealurile, şi câştigă câteva senzaţii fără conţinut, pierzând însă din esenţa şi practica vieţii (16). Acesta reprezintă coşmarul secolului XXI.


Bibliografie

  1. Savater F., Despre ce e vorba în etica, în Etica pentru fiul meu Amador, Ed Arc, 17-26, 2004

  2. Plesu A., Minima Moralia – elemente pentru o etică a intervalului, Ed. Humanitas, 2004

  3. Ionaşcu II., Îngrijirea vieţii umane – principiu fundamental în bioetică, Rev Rom de bioetică, 3 (3), 5-8, 2005

  4. Engelhardt T., Fundamentele bioeticii creştine, perspectiva ortodoxă., Ed. Deisis, 2005

  5. Beachamp TL., Childress JF., Morality and the common morality, In Principles of biomedical ethics, fith ed., Oxford University Press, 2-5, 2001.

  6. Gavrilovici C., Introducere în bioetică, Rev Rom de Bioetică, 2 (5), 3 - 6, 2004

  7. Scripcaru Gh., Bioetica între ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Rev Rom de Bioetică, 1 (2), 4-12, 2003

  8. Jonsen AR., Jameton AL., Lynch A., Medical ethics, history of North America in the twentieth century, In Reicht WT., Encyclopedia of Bioethics, New York, 992-1001, 1978

  9. Potter R., Bioethics: bridge to the future, 1, 1971

  10. Sgreccia E., Tambone V., Bioetica: origini, răspândire şi definiţii, În „Manual de bioetică”, 5-19, 1998

  11. Potter R., Bioethics: the science of survival, Perspectives in biology and medicine, 14:1, 127-153, 1970

  12. De Marco P., Fox RM., New directions in ethics, Ed Routledge and Kegan Paul, New York and London, 1986

  13. Manea T., Revizuirea reprezentărilor despre om şi natură în bioetica actuală, Rev Rom de bioetică, 1(4), 68-80, 2003

  14. Gavrilovici C. Ioan B., Factori de influenţă şi evoluţie a bioeticii, 2 (4), 3-5, 2004

  15. Engels EM., Natur und Menschenbilder in der Bioethik, 23-24, 2000

  16. Prea Fericitul Christodoulos, Arhiepiscop al Atenei şi al Întregii Elade, Problemele bioeticii la începutul secolului XXI, Rev. Rom de Bioetică, 1 (3), 3-5, 2003

  17. Scripcaru Gh., Astărăstoae V., Grămadă S., Ştiinţă şi religie, complementaritate întru transcendenţă, 2 (4), 5-13, 2004



 De elecţie folosesc acest cuvânt în educaţia copilului meu, când fac uz de puterea parentală pentru a impune anumite norme, reamintindu-mi însă de fiecare de dată să-i explic mai târziu motivaţia folosirii acestui termen. Pentru cei dinafara familiei însă, recomand cuvântul „trebuie” în două scopuri: pentru cunoaşterea de sine şi pentru cunoaşterea normelor societăţii în care trăieşte individul respectiv

Kataloq: Rezidenti -> suporturidecurs -> Facultatea%20de%20Medicina -> Bioetica
Facultatea%20de%20Medicina -> Cancerul bronho-pulmonar
Facultatea%20de%20Medicina -> Paroxism de dispnee expiratorie,reversibilă spontan sau la bronhodilatatoare ↓ ira majoră
Facultatea%20de%20Medicina -> Resuscitarea
Facultatea%20de%20Medicina -> Hemoragia: generalităŢI, clasificare, aspecte chiurgicale
Facultatea%20de%20Medicina -> Conf. Dr. Eugen cardeiu clinica III pediatrie – prof. Dr. Dan moraru
Facultatea%20de%20Medicina -> Afecţiune inflamatorie cronică a căilor aeriene, în care intervin numeroase celule, în special mastocite, eozinofile, limfocite T
Facultatea%20de%20Medicina -> Fiziologia renala normala. Fiziologia renala normala
Facultatea%20de%20Medicina -> Stopul cardiorespirator si resuscitarea
Facultatea%20de%20Medicina -> A: mucopolizaharidozele(mpz): A: mucopolizaharidozele(mpz)
Bioetica -> Relaţia medic – pacient

Yüklə 48,49 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə