Condideratii generale privind raspunderea civila delictuala



Yüklə 1,08 Mb.
səhifə1/15
tarix31.10.2017
ölçüsü1,08 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   15


Cogito
Revistă de Cercetare Ştiinţifică Pluridisciplinară
Vol. II, nr. 1/martie, 2010

Bucureşti, 2010

ISSN 2066-70-94





CUPRINS




Cogito 1

Revistă de Cercetare Ştiinţifică Pluridisciplinară 1



CUPRINS 4

IN HONOREM 7

DOMNULUI ACAD. PROF. UNIV. DR. ALEXANDRU BOBOC 7



Gabriela Pohoaţǎ 9

ESENŢA CONCEPTULUI 10

DE BUNĂ-GUVERNARE ÎN VIZIUNEA LUI ARISTOTEL 10

PARTEA A II-A 10

Prof. univ. dr. Corina Adriana Dumitrescu, 10

Rectorul Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” 10

CLASIC ŞI MODERN ÎN PERSPECTIVA FILOSOFIEI CULTURII 16

Acad. prof. univ. dr. Alexandru Boboc, 16

Universitatea Bucureşti 16

Fără a cuteza să credem că am oferit cea mai bună caracterizare a temei urmărită aici, nutrim speranţa că am dat cel puţin un îndemn la cunoaşterea unui moment de împlinire valorică din istoria cugetării, împlinire ce constituie totodată o afirmare a şcolii filosofice româneşti. „Dosis d'olige te phile te" (Homer, Odiseea, VI, 208: „Darul e plăcut, oricât ar fi de mic"). 23

INTERPRETATION OF THE FIRST TWO CHAPTERS FROM ARISTOTLE’S CATEGORIAE 24

Alexandru Surdu, 24

Member of the Romanian Academy 24

33



IDEOLOGIA FEMINISTĂ ŞI EPISTEMOLOGIA CONTEMPORANĂ 34

Acad. prof. univ. dr. Teodor Dima, 34

Universitatea I. Cuza, Iaşi 34

ONTOLOGIE ŞI FUNCŢIONALISM ÎN FENOMENOLOGIA SPIRITULUI A LUI HEGEL 41

Dr. Claudiu Baciu, 41

IFP ,,Constantin Rădulescu Motru”, Bucureşti 41

[5] Taylor, Ch., (1975), Hegel, Cambridge University Press, Cambridge, London, Melbourne. 48

MAX SCHELER’S PHENOMENOLOGY OF MORAL ACTION 49

Eugene Kelly, 49

New York Institute of Technology, 49

Department of Social Science 49



In our moral assessment of a person we normally ask ourselves: What values are present in her action? What situation is she attempting to bring about? Is his action free and purposive? And the judgment we make will note that we experienced upon her person determination, skill, and fortitude, and a basic moral tenor that made it possible for her to discern in acts of feeling the positive values that she willed to realize. We sense the moral worthiness of this rescuer as he carries out his deed; we look upon what he accomplished by the deed, even if its outcome is failure. In sum then, the agent seeking to rescue the trapped driver does not will that she be saved, for that is impossible. Rather he wills to perform an action aimed at saving her, whose values, purpose, and technique he grasps and visualizes before or as he moves towards the driver. His moral merit or demerit lies in the values functional in his person that condition his moral attitudes, his fortitude of will, and his response to the outcome of his action. 53

CONFUCIUS ŞI KANT SAU ETICA DATORIEI 54

Conf. univ. dr. Gabriela Pohoaţă, 54

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” 54

[9] Wewrytko, Sandra, A., (1982), ,,Confucius and Kant: the Ethics of Respect; Philosophy East & West”, vol. 32. 60

ARGUMENTE PATRISTICE ALE EXISTENŢEI LUI DUMNEZEU ÎN METAFIZICA LUI IMMANUEL KANT 61

Dr. Mihai D. Vasile, 61



Relaţia de condescendenţă dintre Dumnezeu şi om este o consecinţă a facerii omului după chipul lui Dumnezeu. Potrivit lui Kant, subiectul cunoscător ca intellectus ectypus („intelect-copie”, „intelect-imagine”), chiar şi atunci când pune pe Dumnezeu în paranteze, în scopul unei cunoaşteri obiective, ajunge în cele din urmă să vadă universul ca şi cum (în conformitate cu „mecanica” raţionamentului de tip „als...ob”) ar fi fost creat şi pus în ordine de către un intelect divin, intellectus arhetypus. Şi acesta este sfârşitul arhitectonicii raţiunii pure. 66

VIAŢA RELIGIOASĂ ŞI COMPORTAMENUL ECONOMIC 67

Dr. Sergiu Bălan, 67



În concluzie, arată McCleary, dacă ne interesează efectele religiozităţii asupra creşterii economice, cercetările contemporane arată că un nivel ridicat al conştiinţei religioase (indicat de participarea lunară la cel puţin un serviciu religios) este corelat cu un efect negativ asupra creşterii economice. De asemenea, dacă avem în vedere conţinutul anumitor credinţe religioase, cum ar fi aceea în existenţa vieţii de după moarte, a paradisului şi a infernului, vom constata că un nivel al religiozităţii mai ridicat este corelat cu o tendinţă de reducere a creşterii economice. 75

MODELE DE DECIZIE RAŢIONALĂ: CRITERII FORMALE ŞI NORME 76

Asist. dr. Florin Popa, 76

A.S.E., Bucureşti 76

ROMÂNIA ŞI PUTERILE CENTRALE 86

(AUGUST 1913-IUNIE 1914) 86

Lect. univ. dr. Nicu Pohoaţă, 86

Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti 86

MODELE ALE DEZVOLTĂRII INOVATOARE PRIN ŞTIINŢĂ 101

Conf. univ. dr. Gabriel I. Năstase, 101

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” 101

Dr. ing. Dan C. Badea, 101

Ing. Dragoş I., G. Năstase 101

THE GLOBAL FINANCIAL CRISIS: EMERGING MARKETS' PROSPECTS FOR ECONOMIC RECOVERY AND DEMOCRATIC TRANSFORMATIONS 131

(THE CASE OF THE REPUBLIC OF M0LDOVA) 131

Professor Ceslav Ciobanu Ph.D, 131

Virginia State University 131

ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE ALE MECANISMUL CONSTITUIRII OFERTEI DE BANI ÎN REPUBLICA MOLDOVA. 149

Cociug Victoria, dr., ASEM, 149

Timofei Olga, drd., ASEM 149



IN HONOREM
DOMNULUI ACAD. PROF. UNIV. DR. ALEXANDRU BOBOC

Vreau să fie clar de la început că această prezentare nu este un elogiu. În viziunea mea un elogiu este o încercare de a prezenta viaţa persoanei în cauză astfel încât să arate mai bine decât chiar este. În cazul de faţă însă nu numai că acest lucru nu este necesar, dar este de fapt imposibil.

Domnul Alexandru Boboc este un prototip de profesor şi de gânditor la care gândul se împleteşte strâns cu fapta. Fiecare gest, fiecare reacţie îi exprimă întreaga personalitate.

Profesorul Alexandru Boboc întruchipează cele mai frumoase calităţi omeneşti: bunătate, blândeţe, înţelepciune, generozitate, modestie, simplitate, onestitate, elocinţă, hărnicie.

Există o voluptate a culturii care, odată descoperită, te ajută să te împlineşti ca om. Dar trebuie să existe cineva care să te înveţe această voluptate. Pentru noi, acel ,,cineva” este Domnul Alexandru Boboc, ,,profesorul profesorilor”, un megaprofesor.

Am învăţat de la Domnul Profesor că filosofia înseamnă, înainte de toate, arta de a trăi, iar fericirea înseamnă dăruire, puterea şi bucuria de a împărtăşi şi celorlalţi tainele filosofiei. Putem spune că Domnul Profesor, asemenea lui Titu Maiorescu, a făcut atâţia profesori de filosofie încât filosofia a pătruns în căminele şi sufletele românilor.

Profesorul Boboc a contribuit esenţial la formarea culturii filosofice româneşti. Este un model autentic de slujire cu pasiune a învăţământului filosofic românesc, de cercetător veritabil pe tărâmul filosofiei, participând, prin arta scrisului, la răspândirea valorilor perene ale culturii occidentale.

S-a născut la 20 februarie 1930, la Dumbrava, judeţul Mehedinţi. După absolvirea cursurilor liceale, a urmat Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, obţinând în 1957 licenţa cu o lucrare despre Apriorismul kantian. Din 1957 a îndeplinit succesiv funcţiile didactice de preparator, asistent, lector, conferenţiar, profesor (din 1972); în 1964 a obţinut titlul de doctor în filosofie cu teza E. Cassirer şi teoria cunoaşterii a neokantianismului.

În lucrările sale (peste 30 cărţi de autor şi în colaborare; peste 300 studii şi articole), este abordată o arie tematică largă: istoria filosofiei occidentale, filosofia valorilor şi a culturii, filosofia istoriei, semantica, filosofia limbajului, istoria şi filosofia ştiinţei. Merită să amintim următoarele lucrări: Kant şi neokantianismul (1968), Etică şi axiologie în opera lui Max Scheler (1971), Nicolae Hartmann şi realismul contemporan (1973), Istoria filosofiei contemporane (1976), Filosofie contemporană (1980, 1982), ultima dintre ele fiind distinsǎ cu premiul Academiei Române. De asemenea, a publicat mai multe sinteze, precum: Neopozitivismul şi ştiinţa contemporană (1973), Fenomenologia şi ştiinţele umane (1979), Adevăr şi conştiinţa istorică (1988).

După 1990, opera Profesorului nostru s-a îmbogăţit cu lucrări, pe care le considerăm unice în peisajul filosofic românesc: Filosofia contemporană. Orientări şi stiluri de gândire (1995), Limbaj şi ontologie. Semiotica şi filosofia modernă a limbajului (1997), Semiotică şi filosofie. Cu texte de referinţă (1998), Hermeneutică şi ontologie. Prolegomene la o reconstrucţie modernă în filosofia culturii (1999), Zugänge zum Seim. Aufsätze zur Philosophie ihrer Geschichte in vergleichender Sicht (1999), Cunoaştere şi comprehensiune (2001), Nietzsche - filosof al ,,reevaluărilor” (2003), Creaţia şi opera în perspective filosofiei culturii (2003).

Domnul Profesor Alexandru Boboc este un excepţional hermeneut, probând o capacitate de comprehensiune a textului filosofic inegalabilă. Dincolo de puterea de pătrundere ontologică, măiestria mentorului nostru se sprijină pe stăpânirea impecabilă a limbilor străine, ceea ce i-a oferit posibilitatea să ne traducă lucrări de referinţă pentru filosofia universală, precum: Filosofia contemporană în texte alese şi adnotate (2 vol., 1985, 1990); Edmund Husserl, Scrieri filosofice alese (cea dintâi traducere în limba română a unor lucrări principale ale întemeietorului fenomenologiei moderne) şi Filosofia ca ştiinţă riguroasă (1994); R. Descartes, Discurs despre metodă; Hegel, Scrieri de tinereţe (1995); N.Hartmann, Vechea şi noua ontologie şi alte scrieri (1997); Edmund Husserl, Conferinţe pariziene şi alte scrieri filosofice (1999); Max Scheler, Concepţia filosofică despre lume (1999); Edmund Husserl, Ideea de fenomenologie şi alte scrieri filosofice (2002); G.W.Leibniz, Noi eseuri asupra intelectului uman (2003).

Este relevant faptul că o parte a cercetării desfăşurate de către Alexandru Boboc este consacrată studiului limbajului (semiotica şi filosofia limbajului), în strânsă legătură cu studiul valorilor şi al problematicii ontologiei şi metodologiei. Aceste teme sunt dezvoltate în lucrări precum: Confruntări de idei în filosofia contemporană (1983); Adevăr şi conştiinţă istorică (1988); Cartesian şi neocartesian în studiul modern al limbajului (1990); Semantică şi ontologie. Interpretare şi ,,lumi posibile” (1991); Demersuri moderne asupra paradigmei ,,stil” (1995); Obiect şi obiectualitate (2001); Conceptul de gramatică. Modele şi teorii ale gramaticii (2001); Tridimensionalitatea ca exigenţă logico-metodologică (2001).

Alexandru Boboc a devenit membru al Academiei Române la 18 decembrie 1991; el este, de asemenea, membru al Societăţii de Studii Clasice din Bucureşti, al Asociaţiei Germaniştilor din România, al Asociaţiei Române de Semiotică, al Societăţii ,,Kant” din Bonn/Mainz, al Societăţii ,,Leibniz” din Hanovra.

La toate acestea, se adaugă prestigioasa activitate de îndrumare a doctoranzilor, participarea la congrese şi conferinţe naţionale şi internaţionale, disponibilitatea infinită a Domnului Profesor de a face parte din comisii de concursuri, de a îndruma pe cei care redactează reviste de specialitate. Nu cred ca există în România profesor de filosofie, mai tânăr sau mai în vârstă, care să nu fi auzit de domnul Alexandru Boboc. Personal, consider că întâlnirea şi colaborarea cu Domnul Profesor, care m-a stimulat enorm in activitatea de cercetare filosofică, reprezintă o şansă a destinului. Mă simt onorată că am prilejul de a-i transmite, şi pe această cale, la aniversarea celor 80 de ani de viaţă şi trăire filosofică, sincere felicitări şi cele mai frumoase gânduri de sănătate şi spor intelectual.


Gabriela Pohoaţǎ
ESENŢA CONCEPTULUI

DE BUNĂ-GUVERNARE ÎN VIZIUNEA LUI ARISTOTEL

PARTEA A II-A
Prof. univ. dr. Corina Adriana Dumitrescu,

Rectorul Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”



Abstract: Because the man met his sociability, eventually, in a politically organized community. Once they realized that association that is required to demonstrate its superiority; this can devote its ability to perform the functions for which he was "invented." Aristotle based both theory and good governance on its ways. The purpose of a regime that is based on good governance should be happy members of the political community.
Keywords: citizen, civil service, community, socialization, combination, lawmaker, democracy, middle class, demagoguery, freedom, happiness.

Dimensiunea practică

Stagiritul nu s-a limitat doar la analiza regimurilor politice anterioare sau contemporane cu sine atunci când şi-a formulat teoria politică, centrată pe identificarea celei mai bune formule de guvernare. Mai mult decât atât, a cuprins aproape genial, pentru epoca în care a trăit, „viaţa cetăţii”, în toate dimensiunile sale, „trăirea” acesteia funcţie de natura guvernării. Actorul principal al acestei „piese”, de altfel principală în jocul umanităţii, era fără îndoială cetăţeanul cetăţii, acel formidabil zoon politikon contemporan lui Aristotel. Pornind de la premiza că cetatea reprezintă o mulţime formată din cetăţeni, aflăm că nu tuturor li se atribuia această calitate, până la urmă similară unui titlu de nobleţe.

Existau deci „cetăţeni relativi” precum copii încă neînscrişi şi bătrânii eliberaţi de servicii, după cum existau cetăţenii degradaţi civic, dar şi cetăţenii în înţelesul absolut al termenului. Aceştia din urmă au contat în evaluarea făcută în „Politica”, iar consemnarea lor ca atare era dată de participarea la decizia judecătorească şi la funcţia publică. Interesantă această delimitare între cele două activităţi, cea judecătorească – posibil de exercitat pe termen nelimitat şi cealaltă, considerată în sine publică, dar limitată în timp şi, de asemenea, irepetabilă ca exerciţiu al unui asemenea mandat.

Desigur că o asemenea definiţie a cetăţeanului cunoştea şi necesitatea legitimităţii sale dată de părinţii celui în cauză, care trebuiau să fie ambii cetăţeni, dar depindea de o anumită relativizare, în funcţie de natura regimului politic, diferit de cel democratic căreia îi aparţinea.

Dintre aceşti cetăţeni, locuitori ei înşişi ai cetăţii, dar oarecum primum intre pares, apărea cel care va fi recunoscut drept conducătorul lor, care însă era bine dacă înainte de a fi legitimat ca atare, ar fi fost la rândul său condus, desigur pentru a-i putea înţelege pe cei pe care urma să-i conducă şi pentru a le cunoaşte aspiraţiile: „Cel condus este precum meşterul de flaute, iar conducătorul este flautistul care se foloseşte de ele” – ne spunea Aristotel în sensul mai sus-invocat.

Interesantă şi mai ales perenă definiţia pe care Aristotel o dă regimului politic: „organizarea cetăţii în raport cu diversele funcţii şi în special în raport cu cea suverană în toate”. Există aşadar dintotdeauna o funcţie „mai presus” decât celelalte ale statului care îi definesc, până la urmă esenţa, iar filozoful cel mai prolific al culturii occidentale oferă un exemplu clar: „în democraţie, suveran este poporul şi dimpotrivă o minoritate este suverană în oligarhii”.

Motivaţia care determină asocierea omului în comunitate – în cetate – este şi aceasta complicată şi complexă. Astfel, în primul rând, omul are o natură socială, sociabilitatea din el îi generează primul impuls de asociere într-o comunitate. Mai apoi, există în om o tendinţă spre bunăstare care iată şi aceasta îl determină să se asocieze până la urmă, în comunitatea cetăţii. Desigur că până la a ajunge la această formă superioară de asociere, - cetatea - el, omul, a trăit asocierea în familie, în cadrul diferitelor bresle, oportunităţi care l-au convins de beneficiul exerciţiului asocierii. Asemenea asocieri anterioare celei din cadrul cetăţii au fost dominate de atitudinea, celui care vremelnic le conducea, centrată spre binele atât a celui condus cât şi a celui care conduce. Atunci când această regulă fundamentală – regula binelui tuturor – este încălcată, în cercetarea la care ne referim, se afirmă clar că aveau loc derivaţii de la funcţia publică, monedă a cetăţii, spre regimuri defectuoase, străine de interesul cetăţii, care prin însăşi natura sa ”este o comunitate de oameni liberi”.

Discuţia legată de locul şi rolul legiuitorului în cetatea bunăstării teoretizată de către Aristotel este deosebit de importantă, deoarece ne spune acesta că judecătorul trebuie să stabilească cele mai corecte legi pentru realizarea binelui comunităţii, ocupând astfel o poziţie de prim rang în interiorul comunităţii statale.

Caracterul practic al celor cuprinse în această monumentală lucrare “Politica”, se fundamentează pe doi piloni extraordinari: pe de-o parte s-au avut în vedere guvernări care au existat înainte de viaţa autorului şi guvernări contemporane sieşi, iar pe de altă parte, s-a creat o adevărată “tehnologie” de atingere a celei mai bune guvernări, plecând de la datele realităţii. Autorul a apreciat că au existat trei regimuri demne de evaluat şi anume, regalitatea, aristocraţia şi republica menţionând totodată şi deviaţiile acestora, respectiv tirania, oligarhia şi democraţia.

Democraţia la rândul ei comportă diferite forme de manifestare: uneori ea îngăduia participarea tuturor cetăţenilor la conducerea cetăţii alteori participarea era îngăduită numai celor care erau liberi şi, în fine o altă formă era aceea în care treburile cetăţii erau guvernate de către aceea care erau lipsiţi de surse de venit care însă erau plătiţi pentru această activitatea.

Oligarhia cunoştea, la rândul ei mai multe forme: Aristotel se referă la situaţia în care exista o aşa-zisă "clasă de mijloc" bazată pe domnia legii, mai apoi este descrisă acea oligarhie dominată de influenţa unei categorii mai puţin numeroasă dar mai bogată şi, în fine oligarhia celor foarte puţini dar extrem de bogaţi care cunoştea succesiunea în sfera puterii.

Desigur că analiza profundă, în enunţul tuturor elementelor componente atât a democraţiei cât şi a oligarhiei i-a permis marelui gânditor să reliefeze atât aspectele pozitive cât şi pe cele pe care le-a considerat negative, în ambele cazuri.

Aceeaşi evaluare comparativă, până la urmă, i-a îngăduit să poată "modela" un anumit mod ideal poate de buna-guvernare. Categoric, în finalul acestui demers, Aristotel a conchis că "cea mai bună comunitate politică este cea alcătuită din cei de mijloc, iar în al doilea rând buna guvernare este posibilă, de bună seamă în acele cetăţi în care elementul mediu este numeros şi puternic, pe cât posibil, decât celelalte două la un loc sau cel puţin decât una dintre cele două părţi".

Experienţa şi cunoştinţele sale în materia teoriei statului i-au îngăduit lui Aristotel sa afirme supremaţia acestui tip de comunitate politică însoţit de buna sa guvernare al căror fundament de natură pur economică îl reprezintă "averea mijlocie şi suficientă" a majorităţii populaţiei. Spre deosebire de această comunitate, atât democraţia cât şi oligarhia prezentau deviaţii, stări de conflict şi, în fine, dominaţia unei categorii asupra celeilalte, exercitată strict în interes propriu. Solon şi epoca Atenei guvernată de Solon reprezenta un argument în plus atât pentru susţinerea teoriei potrivit căreia cel mai bun conducător poate fii acela care provenea din clasa de mijloc cât şi pentru modelul de societate şi de buna-guvernare care, iată, uneori, e drept, vremelnic, chiar a existat.

Cetatea este studiată atât din punct de vedere al calităţii sale compusă din bogăţie, educaţie, obârşia nobilă, dar şi al laturii sale cantitative care presupunea "superioritatea mulţimii". Aceste trăsături aparţin deci tuturor cetăţenilor indiferent de natura regimului instituit după cum tot o caracteristică comună era şi aceea a prezenţei unei categorii de mijloc între celelalte categorii sociale ale comunităţii politice.

Regimurile politice, indiferent de natura lor, fiind alcătuite de către oameni şi pentru oameni, desigur, că aveau ca şi acum, de altfel, în primul rând trăsături fundamentale comune.

La originea articulării acestor caracteristici, Aristotel considera că s-ar afla aşa numitele de către el însuşi "trucuri" utilizate pentru diversificarea "jocului politic" dar şi pentru aplicabilitatea lui, cum erau adunarea, funcţiile şi tribunalele. Epoca medie, modernă şi contemporană a denumit această prezentare a acestor însuşiri comune regimurilor politice drept "separaţia puterilor în stat" dar iată ca aceasta exista şi se practica cu multe secole înaintea erei noastre în cadrul acelor regimuri politice care toate cunoşteau existenţa celor trei "corpuri": deliberativ, acel corp care se ocupă de funcţii şi, în fine, cel judecătoresc. Similitudinea între diversele regimuri politice mergea mai departe de prezenţa comună a acestor "corpuri" adică adesea până la competenţe identice atribuite acestora. Desigur că, la un moment dat, se crea şi diferenţa între diferitele tipuri de regimuri politice, iar specificul era dat de modalitatea concretă de exercitare a acestor competenţe, de existenţa sau de inexistenţa unui echilibru între acestea şi, nu în ultimul rând de accesul unora, sau al tuturora la ocuparea poziţiilor în cadrul acestor "corpuri".

Specificitatea fiecărui regim se adânceşte mai apoi, prin durata funcţiilor în cadrul fiecărui "corp", de asemenea din numărul de mandate, prin modalităţile de investitură în funcţie şi nu în ultimul rând, prin căile de accedere la diversele funcţii.

Controverse puteau să apară şi la momentul studiului realizat de către Aristotel în legătură cu elementele definitorii ale aşa-zisei funcţii publice până la urma precum şi la necesitatea şi utilitatea acestora. O altă problemă legată tot de teoria funcţiei a fost şi a rămas aceea privitoare la cumulul de funcţii adesea reclamat ca fiind obiectiv de îndeplinit. Desigur "peisajul funcţiilor" era adesea asemănător în diferitele regimuri însă pe lângă funcţiile comune, de bază, necesare cetăţii fiecare regim avea grijă să-şi creeze şi funcţii şi funcţiuni specifice. Diferenţele apăreau de la nivelul celor care erau îndrituiţi să desemneze funcţiile, mai apoi de unde erau selectaţi viitorii ocupanţi ai acestor funcţii şi nu în ultimul rând modalitatea concretă a realizării acestei proceduri.

O atenţie deosebită s-a acordat cercetării corpului judecătoresc care, la rândul său, putea să fie diferit în funcţie competentă, mod de construcţie şi de competenţă.

Remarcăm organizarea riguroasă, specializată, în medie opt la număr a tribunalelor determinată firesc de natura diferită a conflictelor pe care erau chemate să le supună judecăţii lor. Interesant de remarcat existenţa tribunalelor politice despre care Aristotel aprecia că erau într-atât de importante încât determinau chiar "schimbările regimurilor politice". După elementele definitorii ale regimurilor cărora le aparţineau se configura până la urmă şi "corpul judecătoresc", ajungând astfel, la rândul lor să fie apreciate drept democratice, oligarhice sau aristocratice.

Stabilitatea regimurilor se poate datora unor elemente comune dar, de asemenea şi schimbările acestora pot avea cauze comune. Una dintre acestea, apreciată drept majoră rezultă din lipsa, adesea, a clasei de mijloc, menită, atunci când există sau ar exista să "arbitreze" conflictele dintre categoriile sociale dominante.

Factorul uman individual, la rândul său, poate determina binele sau răul cetăţii, consolidarea unui regim sau, dimpotrivă chiar şi dispariţia acestuia. Acest tip de factor uman special este şi acela al demagogului (demagogilor), care în numele unor aşa-zise idealuri, la care majoritatea poate adera vremelnic, incită adesea la schimbări ale regimurilor. Adesea însă, la rândul lor, asemenea personaje apucă să cunoască efectul-bumerang al acţiunilor lor subversive prin revenirea la putere a celor pe care i-au izgonit.

Demagogul a fost şi rămâne însă o figură a tuturor regimurilor chiar dacă vehemenţa sa şi direct proporţional "succesul" său diferă de la o epocă la alta, de la o comunitate umană la alta.

Aristotel aprecia ca esenţială pentru o bună guvernare efemeritatea exercitării diferitelor mandate în cadrul puterii, considerând acest lucru drept o bună pavăză împotriva apariţiei tiraniei.

Totodată el a remarcat şi modalităţile concrete de manipulare ale populaţiei de către aceia care se ocupau de consolidarea şi menţinerea unui regim sau al altuia prin exagerarea temerilor din cadrul comunităţii, prin descrierea unor pericole depărtate ca fiind iminente şi nu în ultimul rând prin monitorizarea strictă a conflictelor sau a potenţialului de conflicte dintre diversele categorii sociale.

Regimurile mai aveau în comun şi pericolele care le ameninţau integritatea, printre acestea, la loc de frunte fiind corupţia acelor care ocupau diferite funcţii, adesea suspectaţi de fraudarea fondurilor comune. Soluţia preconizată la această maladie de către Aristotel era aceea potrivit căreia funcţiile trebuiau ocupate de acei înstăriţi şi nu îngăduiau nicio sursă de câştig pentru aceasta.

Deşi a remarcat, într-o mai mare măsură, elementele comune ale diferitelor regimuri politice, Aristotel a considerat necesar să definească, drept model pentru buna-guvernare regimul democratic, "aşezat", în viziunea sa pe principiul fundamental al libertăţii.

Manifestarea conceptului de libertate consta, după filozof, în posibilitatea de a conduce şi, în egală măsură de a fii condus, proprie fiecărui membru al comunităţii care a ales pentru existenţa sa regimul democratic.

Suntem aproape în prezenţa, teoretică, a unei libertăţi individuale absolute deoarece conţinutul conceptului cuprindea trăirea după propria voinţă.

O dată această premiză consacrată drept principiu definitoriu pentru democraţie toate celelalte apar drept consecinţe fireşti ale acesteia: toţi îi conduc ţi sunt conduşi de către toţi, accesul neîngrădit la orice funcţie, mandate limitate pentru a le veni tuturor-teoretic rândul şi, de ce nu, plata acestor dregătorii etc. Sistemul de drept care organiza şi plătea o asemenea comunitate neîndoielnic asigura şi egalitatea totală a membrilor acestei cetăţi.

După prezentarea şi analizarea echilibrată a diferitelor tipuri de regimuri cu guvernarea lor cu tot, Aristotel revine la lait-motivul operei sale: care este cea mai buna-guvernare, capabilă deci să asigure fericirea cetăţii?

Nimic mai simplu: aceea care îşi propune drept scop asigurarea fericirii cetăţii şi este capabilă să aibă ca rezultat al activităţii sale atingerea acestui ideal.



Yüklə 1,08 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   15




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə