Condideratii generale privind raspunderea civila delictuala

DEZVOLTARE ŞI PROGRES PRIN PROTECŢIA ŞI VALORIFICAREA PROPRIETĂŢII INTELECTUALE
Conf. univ. dr. Gabriel I. NĂSTASE,

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti

Ing. Dragoş Ionuţ G. NĂSTASE,

Regia Autonomă Pentru Activităţi Nucleare,

Sucursala de Cercetări Nucleare, Piteşti
[e-mail]
Abstract: Worldwide, every year, cultural, scientific and technical dimensions increases its value as a result of spiritual and creative members of society. Since surplus value and prosperity is a consequence of the act of creation, protection of creators and their creations to be one of the main factors that we must take into consideration and those involved in national security system structures.

Basically, protection creators respectively Patent, design and trademark licenses, the designs, is made by a legal institution of intellectual property, which is the State Office for Inventions and Trademarks (OSIM) - government organ specialty, with unique authority in Romania, acting in accordance with law and the provisions of international conventions to which the Romanian State is party.
Keywords: research, development, innovation, intellectual property, patent progress.

Activitatea de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, generatoare de creaţii noi (brevete de invenţii, inovaţiile, desenele şi modelele industriale, precum şi de semne distinctive pentru întreprinderile industriale sau zonele teritoriale, mărci, semne comerciale, nume de origine) are un rol major în tehnologizarea, restructurarea şi modernizarea tuturor ramurilor economiei naţionale. Ca urmare, se impune elaborarea unei politici coerente şi responsabile pentru apărarea şi promovarea drepturilor de proprietate intelectuală.

Protecţia creatorilor, alţii decât cei de proprietate industrială, se face de către Oficiul Român pentru Protecţia Drepturilor de Autor (ORDA).

În principal, protecţia creatorilor se face cu ajutorul instituţiei juridice a proprietăţii intelectuale. Proprietatea intelectuală se referă la creaţii ale minţii: invenţii, opere literare şi artistice şi simboluri, nume şi imagini utilizate în comerţ. În România sunt protejate următoarele obiecte ale proprietăţii intelectuale, astfel:

1. 
   proprietatea industrială, care include la rândul ei: invenţiile, mărcile, desenele şi modelele industriale, noile soiuri de plante, indicaţiile geografice, topografii ale circuitelor integrate;
   
2. 
   dreptul de autor şi drepturile conexe. Dreptul de autor se referă la: operele literare şi ştiinţifice, lucrări muzicale şi artistice şi design-ul arhitectonic. Sunt recunoscuţi şi protejaţi ca titulari de drepturi conexe: artiştii interpreţi sau executanţi, pentru propriile interpretări sau execuţii, producătorii de înregistrări sonore, pentru propriile înregistrări, şi organismele de radiodifuziune şi televiziune, pentru propriile emisiuni.
   

Ideile inovative şi creative sunt „motorul” afacerilor de succes. Ideile în sine nu au, totuşi, o valoare comercială, dacă nu sunt dezvoltate şi transpuse în produse şi servicii noi, care să permită firmei dumneavoastră să obţină beneficii ca rezultat al spiritului inovator. Proprietatea intelectuală, în special brevetele de invenţie, poate juca un rol determinant pentru transformarea ideilor inovative şi a invenţiilor în produse competitive, care să permită creşterea semnificativă a marjei de profit.

De asemenea, brevetele de invenţie se pot folosi pentru a obţine venit din licenţierea acestora către alte firme, care au capacitatea adecvată de a le comercializa. Acest lucru nu numai că economiseşte banii firmei, dar, în acelaşi timp, produce un venit sigur şi stabil, ca rezultat al invenţiilor angajaţilor, fără a face niciun fel de cheltuieli de comercializare.

Drepturile de proprietate intelectuală sunt drepturi de proprietate ca toate celelalte – ele permit creatorului sau proprietarului unui brevet de invenţie, al unei mărci sau al unei opere protejate prin drept de autor să beneficieze de pe urma muncii sau a investiţiei sale. Aceste drepturi sunt evidenţiate în articolul 27 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care stipulează faptul că fiecare om trebuie să beneficieze de protecţia drepturilor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.

Importanţa proprietăţii intelectuale a fost recunoscută, pentru prima dată, de Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883 şi de Convenţia de la Berna pentru protecţia lucrărilor artistice şi literare din 1886. Ambele tratate sunt administrate de către Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI). Proprietatea industrială a început să aibă suport legislativ, începând cu anul 1879, când a apărut prima lege română privind mărcile (a 7-a în lume în acel moment). În anul 1906 a fost iniţiată prima Lege română asupra invenţiilor, când se înfiinţează Serviciul Industriei şi Brevetelor, în cadrul Ministerului Industriei şi Comerţului.

În perioada interbelică a funcţionat Oficiul de Proprietate Industrială, iar în perioada 1975-1990, instituţia a funcţionat ca organism de stat în coordonarea Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie (CNST). Începând cu anul 1990, funcţionarea OSIM s-a făcut în baza HG 374/1990, HG 62/1991, completate cu prevederile art. 3 din HG 506/1992 ş.a.m.d.

În temeiul unei hotărâri de guvern, OSIM a revizuit întreaga legislaţie în domeniu, în scopul armonizării acesteia cu prevederile legislaţiei europene şi ale Acordului privind aspectele dreptului de proprietate intelectuală legate de comerţ (TRIPS). Competenţa OSIM constă în înregistrarea, examinarea şi acordarea brevetelor de invenţie şi a brevetelor pentru soiuri de plante, a certificatelor de înregistrare a mărcilor şi a indicaţiilor geografice, a desenelor şi modelelor industriale şi a topografilor de circuite integrate şi pentru administrarea acestor drepturi de protecţie, până la decăderea lor.

Brevetele se acordă numai invenţiilor care: - sunt noi, - se bazează pe o activitate inventivă, - au aplicabilitate industrială. În sensul legii, nu sunt considerate invenţii: ideile; descoperirile; teoriile ştiinţifice; metodele matematice; programele de calculator în sine; soluţiile cu caracter economic sau de organizare; diagramele; metodele de învăţământ; regulile de joc; planurile şi metodele de sistematizare; fenomenele fizice în sine; reţetele culinare; realizările cu caracter estetic. În România, procedeele de tratament chirurgical sau terapeutic efectuate la om sau la animale şi metodele corespunzătoare de diagnostic pot fi considerate invenţii aplicabile industrial.

Durata brevetului şi implicit a protecţiei este de 20 de ani începând cu data depozitului naţional reglementar. Pentru menţinerea în vigoare a brevetului se plăteşte o taxă anuală, calculată de la data înregistrării.

Brevetul de invenţie conferă titularului dreptul de a interzice terţilor să efectueze, fără autorizarea sa, pentru produse, fabricarea; comercializarea; oferirea spre vânzare; folosirea; importul sau stocarea în vederea comercializării, a oferirii spre vânzare sau a folosirii; pentru procedee sau metode; folosirea acestora.

Conform principiului teritorialităţii, dreptul prin brevet şi efectele sale se limitează la România; prin efectul brevetului acordat, sfera sa de întindere este dată de conţinutul revendicărilor, descrierea şi desenele fiind de interes în redactarea acestora.

În prezent, există în ţară 14 centre regionale pentru promovarea proprietăţii industriale, coordonate de OSIM, care funcţionează pe lângă camerele de comerţ şi industrie ale judeţelor Bacău, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Brăila, Constanţa, Suceava şi Timiş; pe lângă universităţile tehnice din Braşov, Craiova, şi Iaşi; pe lângă fundaţiile pentru dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii din judeţele Covasna, Galaţi şi Maramureş; la Centrul de implementare a invenţiilor din Târgu Mureş.

În asigurarea protecţiei juridice a desenelor şi a modelelor industriale, un rol important îl are identificarea creaţiilor de design industrial, realizată de serviciul de resort al OSIM în colecţiile depuse la oficiu, înregistrate între 1993-1999, în depozitele constituite conform Angajamentului de la Haga, ca şi în colecţiile din Franţa, Australia, Finlanda, Norvegia, Suedia, Statele Unite, Japonia şi Ungaria. De asemenea, OSIM operează investigaţii în vederea evitării contrafacerii în România. Cercetările documentare pentru mărci sunt realizate atât în baza naţională de date, cât şi în baza internaţională, ce are România ca ţară desemnată pentru protecţie.

Cu toate acestea, România deţine un trist record în privinţa produselor contrafăcute, deoarece nu există o armonie funcţională între legile ce guvernează proprietatea industrială în ţara noastră. Lipsa de coordonare a demersurilor întreprinse de structurile funcţionale abilitate şi/sau interesate, din spectrul guvernamental sau privat, în scopul prevenirii fenomenului contrafacerii, ca şi întârzierea elaborării unor norme speciale, absolut necesare, pentru întregirea unui sistem coerent de apărare efectivă a drepturilor de proprietate industrială sunt principalele cauze ale decalajului ce ne desparte de comunitatea europeană, într-un domeniu de vârf al creativităţii moderne.

Efectul nemijlocit al acestor carenţe este insecuritatea titularilor de drepturi de proprietate industrială legal dobândite pe teritoriul României. Dintre structurile statului cu abilităţi legale în domeniul controlului – Vama, Poliţia, Procuratura, instanţele judecătoreşti, Autoritatea pentru protecţia consumatorilor, etc. – doar organele vamale au făcut progrese în ultimii ani, mai ales după adoptarea Legii 203/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire. Se consideră că singura modalitate prin care factorii responsabili vor reuşi să asigure respectarea acestor drepturi este acţiunea lor conjugată şi susţinută pe baza unei strategii comune. Constituirea unui organism interministerial, învestit cu iniţiativă legislativă, exclusiv în domeniul protecţiei proprietăţii industriale, ar avea ca efect major diminuarea cazurilor de încălcare a dreptului de proprietate intelectuală, ca şi a volumului de contrafaceri de tot felul, necesitatea consultanţei în protecţie industrială la nivelul întreprinderilor care aplică investiţii şi mărci în vederea testării lor autorizate. Prezenţa acestor consilieri în toate fazele omologării şi serializării prototipurilor ar preîntâmpina contrafacerea, sporind valoarea de piaţă a mărcii respective şi, prin aceasta, consolidându-i prestigiul pe plan naţional şi internaţional.

Există mai multe motive care fac ca protecţia proprietăţii intelectuale să fie imperios necesară. În primul rând, progresul şi prosperitatea umanităţii depind de creativitatea ei, în domeniile tehnic şi cultural, în al doilea rând, protecţia juridică a creaţiilor noi încurajează investiţiile şi conduc la alte inovaţii, în al treilea rând, promovarea şi protecţia proprietăţii intelectuale stimulează creşterea economică, duc la crearea de noi locuri de muncă şi noi ramuri de activitate şi la îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Un sistem de proprietate intelectuală eficient şi echitabil poate fi de ajutor tuturor ţărilor în exploatarea potenţialului de proprietate intelectuală, care este un instrument puternic de dezvoltare economică şi de progres social şi cultural. Acest sistem contribuie la instaurarea unui echilibru între interesele inovatorului şi interesul public, asigurând un mediu propice creativităţii şi invenţiei, în beneficiul tuturor.

Avantajele de care poate beneficia fiecare dintre noi se referă la:

Drepturile de proprietate intelectuală care recompensează creativitatea şi efortul uman şi care reprezintă motorul progresului umanităţii. Iată câteva exemple:

• 
  industria cinematografică, industria înregistrărilor audio şi video, activitatea editorială şi industria software-ului, care investesc miliarde de dolari pentru amuzamentul milioanelor de oameni din toate colţurile lumii, nu ar exista fără protecţia dreptului de autor;
  
• 
  consumatorii n-ar putea achiziţiona cu încredere produsele sau serviciile, fără o protecţie internaţională eficientă a mărcii, în măsură să descurajeze contrafacerea şi pirateria;
  
• 
  fără avantajele pe care le oferă sistemul de brevete, cercetătorii şi inventatorii ar fi prea puţin stimulaţi pentru a continua să caute să îşi amelioreze produsele, sub aspectul calităţii şi al eficienţei în interesul consumatorilor din lumea întreagă.
  

În domeniul proprietăţii industriale, România este integrată în circuitul internaţional prin tratatele la care este parte. Proprietatea industrială este reprezentată prin Brevetul de invenţie.

Brevetul conferă dreptul exclusiv asupra unei invenţii, care poate fi un produs sau un procedeu ce oferă un nou mod de a face ceva sau aduce o nouă soluţie tehnică pentru rezolvarea unei probleme.

Brevetul garantează titularului protecţia invenţiei. Această protecţie este acordată pentru o perioadă limitată, care poate fi în general de 20 de ani.


Fig. 1. Componentele proprietăţii intelectuale
Protecţia prin brevet înseamnă că invenţia nu poate fi realizată, utilizată, distribuită sau vândută fără consimţământul titularului de brevet.

Drepturile care decurg dintr-un brevet pot fi apărate în mod normal prin introducerea unei acţiuni în faţa unui tribunal care, în cea mai mare parte a sistemelor, are autoritatea de a face să înceteze orice încălcare a drepturilor ce decurg din brevet. În acelaşi timp, tribunalul poate şi să declare nul un brevet contestat de un terţ.

Titularul unui brevet are dreptul de a decide cine poate şi cine nu poate să folosească invenţia brevetată pe durata protecţiei. El poate, pe baza unei licenţe, să permită terţilor să utilizeze invenţia pe baza unor condiţii convenite de comun acord. El poate, de asemenea, să vândă dreptul asupra invenţiei unui terţ, care devine, în felul acesta, titularul brevetului. La expirarea brevetului, protecţia ia sfârşit şi invenţia intră în domeniul public, adică titularul pierde drepturile exclusive asupra invenţiei şi aceasta poate fi exploatată liber, din punct de vedere comercial, de către terţi.

Brevetele au o funcţie stimulatoare, căci ele oferă indivizilor atât recunoaşterea creativităţii lor, cât şi recompense materiale pentru invenţiile care se pot comercializa. Ele încurajează astfel inovaţia, datorită căreia calitatea vieţii oamenilor se îmbunătăţeşte în mod constant.

Invenţiile brevetate au invadat, de fapt, toate aspectele vieţii cotidiene, de la iluminarea electrică (brevete deţinute de Edison şi Swan) şi plastic (brevetele lui Bae Keland) până la pixuri (brevetele lui Biro) şi microprocesoare (brevetele Intel, de exemplu).

Toţi titularii de brevete sunt obligaţi, în schimbul protecţiei brevetului, să facă publice informaţii despre invenţiile lor, în scopul îmbogăţirii fondului de cunoştinţe tehnice din întreaga lume, acest lucru încurajând creativitatea şi inovaţia. Astfel, nu numai că brevetul îi oferă protecţie titularului invenţiei, dar furnizează şi informaţii preţioase şi constituie o sursă de inspiraţie pentru viitoarele generaţii de cercetători şi inventatori.

Primul pas în obţinerea unui brevet constă în depunerea unei cereri de brevet. Aceasta conţine, în general, titlul invenţiei, precum şi indicarea domeniului tehnic căruia îi aparţine; cererea trebuie să mai conţină o descriere a invenţiei, redactată în mod clar şi suficient de detaliat, astfel încât o persoană cu nivel mediu de cunoştinţe în domeniu să poată utiliza sau reproduce invenţia. Descrierea este, de obicei, însoţită de ilustraţii – desene, scheme, sau grafice – permiţând o mai bună înţelegere a invenţiei. Cererea conţine şi mai multe „revendicări”, adică informaţii pe baza cărora se poate stabili întinderea protecţiei acordate de brevet.

Pentru a beneficia de protecţie prin brevet, o invenţie trebuie să îndeplinească, în general, următoarele condiţii: trebuie să aibă utilitate practică, să prezinte un element de noutate, adică o caracteristică nouă, care să nu facă parte din fondul cunoştinţelor existente în domeniul tehnic. Acest fond al cunoştinţelor existente se numeşte „stadiul tehnicii”. Invenţia trebuie să implice şi o activitate inventivă, adică să nu fie evidentă pentru o persoană cu un nivel de cunoştinţe medii în domeniul tehnic respectiv, în fine, obiectul său trebuie să fie „brevetabil” conform legii. În multe ţări, teoriile ştiinţifice, metodele matematice, speciile de plante sau animale, descoperiri de substanţe naturale, metodele comerciale sau metodele de tratament (prin opoziţie cu produsele medicale) sunt excluse de la protecţia prin brevet.

Brevetele sunt acordate de oficiile naţionale de brevete sau de oficii regionale care deservesc mai multe ţări, cum ar fi Oficiul European de Brevete (OEB) şi Organizaţia Africană a Proprietăţii Intelectuale (OAPI). În cadrul acestor sisteme regionale, un solicitant cere protecţie pentru invenţia sa în una sau mai multe ţări şi fiecare ţară decide să acorde sau nu această protecţie pe teritoriul său. Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor (PCT) administrat de OMPI, prevede depunerea unei cereri internaţionale unice care are acelaşi efect ca şi cererile naţionale, depuse în ţările desemnate. Depunând o cerere, un solicitant poate să ceară protecţie în oricâte state semnatare doreşte.

După 1990, printr-un pachet legislativ specific proprietăţii industriale, România dispune de un sistem inovator de protecţie în acest domeniu şi de mijloace necesare pentru apărarea drepturilor de proprietate industrială. Obiectivele proprietăţii industriale protejate prin legislaţia română sunt: invenţiile, desenele şi modelele industriale, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu.

În domeniul invenţiilor au intrat în vigoare:

• 
  Legea 64/91 privind brevetele de invenţii;
  
• 
  Regulamentul de aplicare a legii 64/91;
  
• 
  Legea 120/92 privind taxele pentru cererile de brevet de invenţie şi pentru brevetele de invenţie.
  

În domeniul desenelor şi modelelor industriale a intrat în vigoare legea 129/1992, privind protecţia desenelor şi modelelor industriale cu o anexă privind „Cuantumul şi termenele privind plata taxelor pentru desenele şi modelele industriale în lei şi valută”.

• 
  Pentru protecţia mărcilor şi indicaţiilor geografice există Legea 84/1998.
  

Principiul fundamental al legii invenţiilor constă în aceea că „dreptul la brevetul de invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său de drepturi” (art. 3). Legea cuprinde şi prevederi pentru cazurile referitoare la inventatorul salariat.

Legea este generoasă în ceea ce priveşte obiectul protecţiei, protejându-se, fără restricţii, produse, procedee, metode, dar şi noi soiuri de plante, hibrizi sau noi rase de animale, fiind excluse de la brevetare doar elementele ce contravin ordinei publice şi bunelor moravuri.

O întărire a drepturilor de proprietate industrială este realizată prin art. 35 din lege, prin care se asigură „protecţia provizorie a cererilor de brevet de invenţie publicate”, protecţie care conferă practic aceleaşi drepturi ca şi brevetul eliberat.

Protecţia programelor pentru calculator include orice expresie a unui program, programele de aplicaţie şi sistemele de operare, exprimate în orice fel de limbaj, fie în cod-sursă sau cod-obiect, materialul de concepţie pregătitor, precum şi „manualele”, prevede protecţia prin drept de autor.

Protecţia prin brevet de invenţie – limitată (sistemul european) preconizează: „Programele de calculator în sine nu sunt considerate invenţii”. „Sunt brevetabile însă invenţiile din domeniul programelor de calculator, respectiv invenţiile (I) a căror realizare implică utilizarea unui calculator, a unei reţele de calculatoare sau a altor aparate programabile, (...) şi (II) care sunt realizate, în tot sau în parte, cu ajutorul unuia sau mai multor programe de calculator”.

Chiar şi în cazul programelor utilizate pentru realizarea de invenţii, considerate a fi „invenţii în domeniul programelor de calculator”, programul în sine, privit separat, va fi protejat tot prin drept de autor, nu prin brevet de invenţie.

Obţinerea protecţiei prin drept de autor este automată, fără formalităţi suplimentare.

În Registrul Naţional al Programelor pentru Calculator este obligatoriu să se înregistreze: persoanele fizice sau juridice care produc, în vederea comercializării, reproduc, distribuie, comercializează sau închiriază programe pentru calculator pe teritoriul României. Înregistrarea este facultativă pentru: producătorii de programe pentru calculator, titulari ai drepturilor de autor asupra acestor programe, în cazul în care ei înşişi produc, distribuie, comercializează, reproduc sau închiriază programele pentru calculator asupra cărora deţin drepturile de autor.

În Registrul Naţional de Opere, înregistrarea se face în scopul preconstituirii unui mijloc de probă; ea este facultativă şi contra-cost.

Obţinerea protecţiei prin brevet de invenţie (valabil numai pentru „invenţiile din domeniul programelor de calculator”) presupune parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii de obţinere a brevetului de invenţie.

Semnele sub care este produs şi comercializat un program pentru calculator pot fi înregistrate ca mărci (exemplu; Windows este marcă a companiei Microsoft Corporation). Aspectul exterior poate fi protejat prin DMI – coperta ambalajului sub care se comercializează software-ul, interfeţele grafice.

Titularul drepturilor de autor asupra programelor pentru calculator poate fi: persoană juridică – în cazul în care programul este operă colectivă – drepturi morale şi patrimoniale; persoană fizică (autorul programului) – când programul pentru calculator nu constituie operă colectivă – drepturi morale şi, în principiu, şi patrimoniale; angajatorul, persoană fizică sau juridică, al autorului e titular al drepturilor patrimoniale de autor, dacă: programul a fost creat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau după instrucţiunile angajatorului sau dacă nu există prevedere contractuală contrară.

Drepturile morale se referă la divulgare, paternitate, denumire, integritate, nu şi retractare. Drepturile patrimoniale înseamnă a autoriza sau a interzice: reproducerea integrală sau parţială, directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace şi sub orice formă, a unui program inclusiv în cazul în care reproducerea este determinată de instalarea, stocarea, rularea sau executarea, afişarea sau transmiterea în reţea; traducerea, adaptarea, aranjarea şi orice alte transformări aduse unui program pentru calculator, precum şi reproducerea rezultatului acestor operaţiuni, fără a prejudicia drepturile persoanei care transformă programul pentru calculator; distribuirea originalului sau a copiilor unui program pentru calculator, sub orice formă; importul, în vederea comercializării pe piaţa internă; închirierea; împrumutul.

În materialul programelor pentru calculator nu se aplică limitările generale ale drepturilor de autor. Bunăoară, nu este permisă reproducerea fără consimţământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii (aşa-numita copie privată).

Cât priveşte dreptul la copia de arhivă sau de siguranţă: „Utilizatorul autorizat al unui program pentru calculator poate face, fără autorizarea titularului dreptului de autor, o copie de arhivă sau de siguranţă, în măsura în care aceasta este necesară pentru asigurarea utilizării programului”.

Încălcarea dreptului de autor asupra programelor pentru calculator atrage, după caz: răspunderea civilă (despăgubiri plătite titularilor de drepturi) – persoana fizică şi persoana juridică: răspunderea penală (infracţiuni de piraterie, de reproducere neautorizată de software, de operaţiuni neautorizate cu software original) – persoana fizică şi, din iunie 2005, şi persoana juridică; răspunderea contravenţională (atât în legea dreptului de autor, cât şi în alte legi) – persoana fizică şi persoana juridică.

Legea protejează şi măsurile tehnice de protecţie a programelor pentru calculator, precum şi informaţiile privind regimul drepturilor.

Asocierea noţiunii de „globalizare” cu sintagma „tehnologia informaţiei şi comunicaţii” a pătruns în conştiinţa epocii noastre ca un binom indestructibil: abrevierea „IT&C” demonstrează interconectarea şi interdependenţa unui compact, ce constituie forţa motrice a economiei globale. Analiştii au formulat şi un paradox al globalizării: cu cât economia devine universală, cu atât actorii ei devin mai mici, mai mulţi şi mai puternici. Paradoxul se regăseşte în reducerea dimensiunii companiilor (externalizarea, delocalizarea sunt incluse în strategiile marilor companii naţionale şi internaţionale), ca şi în creşterea numărului şi a importanţei întreprinderilor mici şi mijlocii, mai ales a microîntreprinderilor. Întreprinzătorul a devenit elementul central al creşterii economice, iar resursele umane alcătuiesc activul intangibil cel mai valoros pentru întreprindere. În această mişcare planetară de la mare spre mic, companiile cooperează prin alianţe strategice, evitând astfel creşterea dimensională. Tehnologiile noi şi, mai ales, telecomunicaţiile accentuează acest proces. Astfel, la INTERNET nu sunt conectate statele, ci indivizii; iar numărul acestora creşte continuu, cifra exactă a conectărilor nefiind cunoscută cu precizie. Cooperarea, în plan virtual, a luat forma reţelelor de calculatoare interconectate, asigurând o acoperire globală, care oferă utilizatorilor locali, individuali, schimbul de informaţii prin poşta electronică; grupuri sau forumuri de dezbateri, nu numai economice. Dezvoltarea comunicaţiilor se desfăşoară paralel cu miniaturizarea şi ieftinirea echipamentelor. Evoluţiile din ultimul deceniu, în plan economic, social, politic şi tehnologic, au avut un puternic impact asupra modului în care proprietatea intelectuală este creată, protejată şi comercializată. INTERNETUL a introdus noi forme de proprietate intelectuală. Personalizarea utilizatorilor pe INTERNET şi atribuirea unor adrese unice, uşor de reţinut, s-au realizat prin numele de domeniu. Spre deosebire de mărcile de comerţ şi de servicii, care sunt protejate teritorial, numele de domenii au protecţie globală, fără însă a asigura o diferenţiere între bunuri şi servicii. Datorită vizibilităţii globale a unui site pe INTERNET şi a rolului acestuia în publicitatea comercială, numele de domeniu este utilizat, în anumite situaţii, ca instrument de concurenţă neloială, fie prin preluarea unor mărci notorii (fără drept de proprietate), fie prin folosirea unor nume apropiate mărcilor notorii sau prin utilizarea unor metode informatice care să-l ducă pe utilizator spre un anumit site. Lipsa unor reglementări clare în perioada de început a înregistrării numelui de domeniu, aplicarea principiului „primul venit, primul servit” au generat numeroase conflicte între sistemul teritorial al mărcilor şi sistemul global al numelui de domeniu. Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale şi ICANN au elaborat, în 1999, o procedură pentru protecţia mărcilor notorii la rezervarea numelui de domeniu, care însă nu este aplicată la nivel naţional.
Într-adevăr, societatea informaţională şi tehnologiile noi au lărgit enorm aria creaţiei intelectuale şi, implicit, au impus abordări juridice pentru înregistrarea şi protecţia drepturilor de proprietate intelectuală, în domenii precum: produsele de informare (baze de date); programe de calculator; web-site-uri; spaţiul aerian; genomul uman. INTERNETUL a deschis era autoreglementărilor, determinând crearea unui cadru de organizare şi funcţionare bazat pe sistemul democratic al reglementărilor convenite, făcând transparente caracterul şi natura acestui proces, monitorizat. INTERNETUL permite şi încurajează cooperarea la nivel planetar. Societatea informaţională a generat un cadru legislativ propriu, structurat de organismele internaţionale. Astfel, Legea-cadru pentru semnătura digitală a fost elaborată de UNCITRAL şi adoptată de ONU. În spaţiul Uniunii Europene, aspectele specifice societăţii informaţionale au fost reglementate prin Directive şi transpuse în legislaţii naţionale.

Prin obligaţiile însuşirii acquisului comunitar, România a adoptat pachetul de legi pentru societatea informaţională: legea semnăturii digitale; legea comerţului electronic; legea protecţiei datelor private; legea furnizării informaţiilor şi serviciilor publice prin mijloace electronice; instrumente de plată cu acces la distanţă; legea accesului la serviciul universal; legea mărcii temporale. Această marcă e definită ca un set de tehnici prin care se permite oricărei persoane să constate în ce moment a fost semnat un document electronic.

Legislaţia drepturilor de autor, datând din 1886, când a fost semnată la Berna, Convenţia pentru Protecţia Creaţiilor Artistice şi Literare, a fost modernizată şi extinsă în anii noştri, prin reglementări în domeniul protecţiei programelor de calculator, al transmiterii prin satelit şi al retransmiterii prin cablu, al protecţiei bazelor de date ca efect al apariţiei noilor domenii de creaţie intelectuală. Cadrul juridic din România s-a dezvoltat prin transpunerea Directivelor europene (bunăoară, Directiva privind dreptul de autor în societatea informaţională), precum şi prin completarea cu norme metodologice şi măsuri pentru combaterea pirateriei în domeniul audio, video şi al programelor de calculator, pentru asigurarea drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire. De asemenea, au fost introduse noi registre: Registrul Naţional al Fonogramelor, Registrul Programelor pentru Calculator şi Registrul Video (timbre holografice), administrate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.

Unul dintre cele mai eficiente este trasabilitatea produselor şi a animalelor. Introducerea unui microprocesor în organismul unui animal permite localizarea permanentă a acestuia, program declanşat şi în România. Un procedeu similar poate fi aplicat şi pentru a se localiza produsele, implicit pentru a urmări deplasarea acestora în lanţurile de aprovizionare şi de distribuţie. Sistemul este cunoscut sub denumirea de cod EPC (Electronic Product Code) şi se bazează pe utilizarea undelor radio: un mic emiţător conţinând codul numeric unic este introdus în produs; informaţia de identificare unică este receptată de un scaner, fără intervenţia umană Codul electronic de produs, succesor evoluat al codului de bare, devine astfel un mijloc eficient pentru identificarea produselor contrafăcute.

Apariţia unor noi forme de piraterie în era INTERNETULUI este consecinţa accesului liber la informaţia multilaterală, facilitat de tehnologia electronică. Apar domenii noi de creaţie intelectuală, dar şi noi oportunităţi pentru furt şi plagiat de produse digitale (software, jocuri electronice, informaţii, muzică, etc.). Software-ul Microsoft, cel mai mult utilizat, a oferit şi instrumentele principale ale pirateriei pe INTERNET, prin cele două comenzi utilizate asociat: copy şi paste. Copierea de muzică şi software de pe INTERNET, reproducerea şi distribuirea acestora au cunoscut evoluţii periculoase. Potrivit raportului BSA (Business Software Alliance), rata anuală a pirateriei software în România a atins, la sfârşitul lui 2003, nivelul de 73%, iar valoarea programelor utilizate ilegal a depăşit 49 de milioane de dolari. Niveluri înalte ale pirateriei s-au înregistrat în toate ţările Europei Centrale şi de Est; în Uniunea Europeană, se piratează 37% din software-ul utilizat, costurile fiind de peste opt miliarde de euro.

Noile tehnologii au creat premise pentru modificări esenţiale în managementul proprietăţii intelectuale, cu efecte benefice la nivel macroeconomic şi microeconomic. INTERNETUL şi produsele software permit accesul uşor la informaţia publică. Bazele de date cu brevete, mărci şi alte forme de proprietate industrială constituie o sursă bogată de informaţii capabile să faciliteze dezvoltarea economică, prin transfer tehnologic şi prin investiţii. Modernizarea procedurilor de înregistrare a formelor de proprietate intelectuală prin tehnica on-line are efecte pozitive asupra duratei şi costurilor operaţiunii. Cadrul legislativ existent (semnătura digitală, marca temporală), infrastructura de comunicaţii, plăţile electronice sunt factori favorizanţi pentru efectuarea înregistrărilor on-line, procedură deja aplicabilă în cadrul înregistrării numelui de domeniu la RNC. Managerii întreprinderilor devin din ce în ce mai preocupaţi de acumularea de brevete şi mărci, pe care să le folosească în strategiile de dezvoltare prin fuziuni sau achiziţii ori în tranzacţii comerciale. Datorită valorii sale, proprietatea intelectuală constituie un element major în managementul firmelor mari, care dispun şi de resursele necesare pentru crearea oportunităţilor de afaceri, pentru sporirea locurilor de muncă şi instruirea resurselor umane.

Dacă ne referim numai la muzică, INTERNETUL face disponibilă, la scară mondială, imensa moştenire a compozitorilor şi a interpreţilor din patrimonial artistic universal: iubitorii artei sunetelor au posibilitatea, cvasinelimitată, de a se bucura de piesele preferate, la preţuri accesibile, în condiţii stabilite de ei înşişi. În acelaşi timp, INTERNETUL oferă o „armă” nouă pentru piraţi spre a „ucide” drepturile de autor şi drepturile conexe: utilizarea neautorizată a muzicii. Furtul acestui tip de proprietate intelectuală a crescut în ultimii ani în progresie geometrică. Compozitorii, interpreţii şi executanţii, industria muzicală în ansamblu, sunt cele mai mari victime. Site-urile cu arhive musicale neautorizate pe INTERNET, care utilizează formate multiple, precum was-files sau fişiere MP3, furnizează ilegal fonograme „on-line” oricărui deţinător al unui computer personal conectat la INTERNET. Muzica de pe aceste site-uri poate fi copiată (descărcată-downloaded) şi/sau ascultată la nesfârşit, fără autorizarea şi fără compensarea compozitorilor, a interpreţilor ori a producătorilor de fonograme, a celor care au investit creativ sau financiar în realizarea producţiilor respective. Dată fiind natura specifică a acestui furt, prejudiciile sunt greu de calculate, dar nu imposibil.

Doctrina dă dreptul cumpărătorului legal să-şi vândă (să înstrăineze, în orice mod) copia pe care a cumpărat-o legal, dar nu-i conferă dreptul de a distribui copii ale acelei muzici prin punerea ei la dispoziţia publicului pe un site INTERNET, spre a putea fi descărcată şi nici dreptul de a trimite fişiere digitale prietenilor. Altfel spus: dacă cineva a cumpărat un CD, poate să decidă să-l vândă sau să-l ofere unui prieten, dar nu poate să ofere un număr practic nelimitat de copii ale acelui CD pe un site, în timp ce el îşi păstrează copia cumpărată pentru el. Este o încălcare a legii copierea în întregime a unui CD, fără autorizarea titularilor.

Formatul MP3 este o modalitate de prezentare a unui număr foarte mare de piese muzicale într-un spaţiu foarte redus, folosindu-se o tehnologie specială de comprimare, aplicată începând din 1992. Utilizarea sa a avut un impact pozitiv asupra industriei muzicale, permiţându-i să intensifice interesul consumatorilor faţă de muzica „on-line”. Totuşi, industria muzicală are cel puţin un motiv de îngrijorare, deoarece această tehnologie poate, la fel de uşor, să fie utilizată şi pentru distribuirea copiilor pirate, nu numai pentru promovarea celor legale.

Folosind INTERNETUL şi mediile optice, copierea digitală subminează, din ce în ce mai mult, protecţia dreptului de autor. Copierea digitală pe scară largă este ieftină şi uşoară, copiile perfecte sunt nelimitate, dar şi greu de detectat (invizibilitate, dotare tehnică greu de infiltrat). Arestările nu închid reţeaua de distribuţie. În aceste condiţii, criminalitatea organizată este implicată în producerea şi distribuirea de piese piratate. Numai prin investigaţii penale şi urmăriri judiciare se pot desfiinţa reţelele infractoare. Ţările lumii trebuie să-şi întărească legislaţia specifică acestui gen de criminalitate. Legislaţia din Hong Kong bunăoară, prevede confiscarea produselor fabricilor cu activităţi de tip criminal.

Legea nr. 285/2004 prevede măsuri tehnice de protecţie a drepturilor de autor şi conexe. Adică, utilizarea oricărei tehnologii care să prevină sau să împiedice actele ce nu sunt autorizate de titularii drepturilor recunoscute prin lege. Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la trei la cinci ani realizarea, în scopuri comerciale, cu orice mijloace şi în orice mod, de mărfuri pirat sau de dispozitive pirat de control al accesului, precum şi importul, tranzitul sau orice altă modalitate de introducere a acestora pe piaţa internă. De asemenea, închirierea de mărfuri pirat sau de dispozitive pirat de control al accesului, precum şi oferirea spre vânzare sau spre închiriere a acestora, prin anunţuri publice sau prin mijloace electronice de comunicare, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la şase luni la trei ani sau cu amendă de la 50 de milioane la trei sute de milioane de lei.

Prin „importuri paralele” înţelegem importuri de produse purtătoare ale unor drepturi de proprietate intelectuală, realizate fără autorizarea titularului de drept, dacă anterior importului produsele au fost puse pe piaţă chiar de titularul dreptului sau cu acordul limpede exprimat al acestuia. În termeni comerciali, conceptul are în vedere exclusiv comerţul cu produse originale şi nu se referă la cele contrafăcute. În mod uzual, importurile paralele alcătuiesc „piaţa gri” (sau cenuşie), iar comerţul cu produse contrafăcute intră în sfera „pieţei negre”.

În contextul globalizării pieţei şi al uniformizării ofertei de bunuri şi servicii, companiile multinaţionale îşi concentrează tot mai mult atenţia asupra distribuţiei produselor şi a serviciilor, căutând realizarea unui control tot mai strict pe lanţul distribuţiei. Pentru industriile producătoare, a apărut o problemă acută: lipsa controlului riguros asupra circulaţiei transnaţionale a produselor, după punerea lor pe piaţă de către titularul mărcii în cauză. Interesul pentru fenomenul „importuri paralele” este imens pe plan mondial. În România, acest interes este mult mai puternic decât în alte zone, el fiind potenţat de mişcările specifice pieţei în formare. Este perioada când, la noi, se pun bazele unor raporturi de distribuţie stabile pentru importul mărcilor renumite; pătrund pe piaţa românească din ce în ce mai mult marii actori ai comerţului mondial. Formarea şi dezvoltarea unei pieţe noi presupun acţiuni de promovare şi de susţinere a mărcii ce nu se pot realiza decât în cadrul unei distribuţii organizate şi în mare măsură controlate de producători. Pe de altă parte, se face simţită, în ţara noastră, capacitatea firmelor mici şi mijlocii de a se adapta cerinţelor pieţei libere, flexibilitatea lor în a găsi noi surse de aprovizionare a pieţei autohtone, căutându-se mereu exportatori capabili să le ofere produse de calitate la preţul cel mai bun. Aceşti comercianţi exercită o presiune continuă spre eliminarea oricărei îngrădiri a importurilor paralele.

Acest comerţ pare absolut cinstit dacă importatorul respectă obligaţiile fiscale şi comerciale legate de comerţul cu produse originale. Principalul factor afectat în mod direct de „importurile paralele” este importatorul autorizat, integrat canalelor de distribuţie agreate de titularul mărcii. El este angajat, faţă de titular, printr-o serie de obligaţii ce privesc promovarea mărcii şi efectuarea unor investiţii, menite să susţină imaginea comerţului său la un nivel compatibil cu cel al mărcii pe care o reprezintă. Legislaţia concurenţei a acceptat impunerea acestor limitări şi standarde, ca factori favorabili protejării mărcii şi stimulării creşterii calităţii produselor şi a serviciilor oferite. Dar comercianţii „importurilor paralele” nu au nicio obligaţie contractuală, realizând astfel un avantaj concurenţial, prin posibilitatea de a oferi aceleaşi produse la preţuri mai mici.

Titularul mărcii este pus de „importurile paralele” în imposibilitatea de a controla distribuţia produselor sale până la consumatorul final; el nu va fi în stare să controleze calitatea serviciilor de distribuţie şi de comerţ, riscând ca imaginea şi prestigiul mărcii să fie afectate de calitatea proastă a acestora.

Recentele dezvoltări teoretice şi jurisprudenţiale au definit noţiunea de marcă, asociind-o nu numai cu produsele sau serviciile oferite sub imaginea ei, ci şi cu serviciile de comerţ şi distribuţie prin care acestea ajung la consumatorul final. Numai aşa, marca îşi va putea îndeplini cu succes funcţia sa esenţială, de a indica originea comercială a produselor şi a serviciilor. Distinctivitatea mărcii se realizează nu numai în raport de produsele sau serviciile pe care este aplicată, ci şi în raport de modul unitar şi specific în care acestea sunt comercializate. Spre a da un exemplu: nu ne putem aştepta ca produsele Mc Donald`s să fie revândute cu succes la un chioşc de stradă.

Prin achiziţionarea de produse din „importuri paralele”, consumatorii sunt induşi în eroare asupra originii comerciale a bunurilor, existând o ruptură între produsele de marcă şi serviciile asociate acestora în mod obişnuit. Cele mai dese prejudicii sunt lipsirea de garanţie şi de service de calitate, deficienţe ale materialelor de utilizare în limba română, sau chiar lipsa lor, neconcordanţa calităţii produselor cu normele locale privind protecţia consumatorului, disfuncţionalităţi ale produselor neadaptate parametrilor surselor de energie sau furnizorilor de servicii în comunicaţii.

Se poate susţine că interzicerea lor, în temeiul dreptului la marcă, ar fi o extindere excesivă a monopolului conferit de aceasta, o îngrădire nejustificată a liberei concurenţe, o barieră în calea liberei circulaţii a produselor şi a serviciilor. Permisivitatea legislativă faţă de importurile paralele ar crea climatul concurenţial necesar împiedicării creşterii artificiale a preţurilor, rezultând, în acest fel, un beneficiu direct pentru consumatorii care vor putea achiziţiona produse de calitate la preţuri mai mici.

Aspectele negative şi cele pozitive ale importurilor paralele au reprezentat fundamentul pe care legislaţiile naţionale au adoptat o politică de încurajare sau de restricţionare a acestui tip de comerţ, soluţiile adoptate fiind diferite de la o epocă la alta, de la un stat la altul. Modalitatea juridică prin care se poate promova o politică sau alta faţă de importurile paralele se realizează prin definirea diferită a noţiunii de epuizare a dreptului la marcă. În funcţie de cum a înţeles legiuitorul naţional sau cel comunitar să reglementeze noţiunea de epuizare a dreptului, vom distinge între sisteme permisive faţă de importurile paralele (epuizare internaţională) şi sisteme prohibitive (epuizare naţională sau regională).

Legiuitorul român nu a înţeles ca, prin Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, să adopte o soluţie tranşantă şi explicită. Articolul 37 stipulează că „Titularul unei mărci înregistrate nu poate cere să se interzică altor persoane deţinerea, oferirea spre vânzare sau comercializarea produselor care poartă această marcă, pentru produsele care nu au fost puse în comerţ de însuşi titularul sau cu consimţământul acestuia”.

Prevederea a stârnit dezbaterea noţiunii „în comerţ”, care suportă ambele interpretări: atât în sensul unei epuizări naţionale, dacă prin noţiunea „în comerţ” se consideră piaţa naţională, cât şi în sensul unei epuizări internaţionale, dacă se are în vedere piaţa internaţională. Ca argument pentru epuizarea naţională: dreptul la marcă nu poate fi dislocat de caracterul ei teritorial, astfel încât nu pot fi avute în vedere la epuizarea mărcii decât acele acte de comerţ care au avut loc în teritoriul de protecţie. Argumentul pentru epuizarea internaţională: România a dorit ca multe alte state, să încurajeze circulaţia liberă a produselor într-o perioadă în care are multă nevoie de dezvoltare economică. Considerăm că legiuitorul român a urmărit să adopte sistemul epuizării internaţionale a dreptului la marcă, permiţând realizarea importurilor paralele. Conform principiului de drept: acolo unde legea nu face o distincţie, nici cei care o aplică nu sunt abilitaţi să o facă.

Dimensiunile informaţionale ale INTERNETULUI (peste zece milioane de pagini) fac dificilă monitorizarea folosirii ilicite a unor drepturi de autor, mai ales că motoarele de căutare inventariază numai o parte din aceste pagini. Monitorizarea utilizării drepturilor de autor necesită resurse importante, de care nu toate întreprinderile dispun. Ea este şi mai dificilă pentru creatorii individuali. Soluţia constă în crearea de organisme specializate: societăţi de management colectiv care să vegheze asupra drepturilor de autor.

Răspunsul la această întrebare este dat de nivelul de cultură în materia proprietăţii intelectuale al întreprinzătorilor, care trebuie să cunoască aspectele esenţiale referitoare la: formele proprietăţii intelectuale; protecţia oferită de înregistrarea unei forme de proprietate intelectuală; perioada şi aria teritorială pentru care se asigură protecţia; instituţiile abilitate să efectueze înregistrarea. În condiţiile liberalizării pieţei, exportatorii români trebuie să înregistreze drepturile de proprietate intelectuală pe pieţele unde operează prin: solicitarea protecţiei prin brevet de invenţie în ţările în care urmează să fie exportate produsele sau tehnologiile rezultate prin aplicarea unei invenţii; înregistrarea mărcilor pe plan internaţional, în conformitate cu tratatele la care România a aderat; protejarea desenelor şi a modelelor industriale prin înregistrare, potrivit legislaţiei naţionale a ţării unde se solicită înregistrarea; protejarea indicaţiilor geografice şi a denumirilor de origine.

Ministerul Economiei şi Comerţului a iniţiat un program de finanţare a acţiunilor de înregistrare a întreprinderilor româneşti pe alte pieţe. Camera Internaţională de Comerţ de la Paris a inclus între preocupările sale problematica proprietăţii intelectuale. Recent, a lansat iniţiativa BASCAP (Business Action to Stop Counterfeiting and Piracy), pornind de la constatarea: „Contrafacerea şi pirateria sunt cele mai mari ameninţări pentru afaceri”. Iniţiativa va mobiliza eforturile întreprinzătorilor, educatorilor şi consumatorilor, conjugate cu ale guvernelor naţionale, pentru implementarea legislaţiei referitoare la proprietatea intelectuală şi ocrotirea ei de contrafaceri şi piraterie.

Vulnerabilitatea brevetelor de invenţie
În prezent, ca urmare a procesului de globalizare, spionajul ştiinţific capătă noi dimensiuni şi noi valenţe, care-i conferă acestuia un statut distinct şi, ca urmare, nu poate fi subordonat celorlalte activităţi de spionaj (politic, militar, economic etc.). Spionajul ştiinţific prin activităţile sale specifice, slujeşte deopotrivă interese politice, militare şi economice.

Se poate spune că spionajul ştiinţific este o activitate de interfaţă între celelalte activităţi de spionaj, întrucât el urmăreşte sustragerea celor mai valoroase idei din domeniul ştiinţei, al activităţii de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică.

„Pentru a justifica o anume «subordonare», unii dintre autori au încercat să localizeze spionajul ştiinţific în cadrul celui tehnico-ştiinţific, uitând că oficinele secrete caută să obţină date complexe din cercetarea fundamentală şi tehnico-aplicativă şi să influenţeze chiar şi cercetările din domeniul istoriografiei, să afle şi să folosească în propaganda lor diversionistă date despre originea unor limbi naţionale, să exploateze rezultatele obţinute din domeniul tuturor ştiinţelor – exacte sau umaniste – mergând până la identificarea şi cunoaşterea preocupărilor cotidiene ale oamenilor de ştiinţă”¹.

Brevetele de invenţii suscită un interes din ce în ce mai larg în mediul economic occidental. Destinate, iniţial să asigure protecţia comercială şi de paternitate a invenţiilor, brevetele – prin forma de document-brevet pus în circuitul informaţional public – dobândesc progresiv rolul de vehicul de informare tehnologică. Astfel, în prezent, se dezvoltă numeroase baze de date specializate, capabile să ofere centrelor de cercetare (deopotrivă publice şi private) o posibilitate suplimentară de a urmări evoluţia tehnologică în domeniul specific şi de a studia mai bine concurenţa. Considerat un indicator ştiinţific şi tehnologic important, numărul şi valoarea brevetelor ataşate unei persoane sau colectivităţi (ştiinţifice, dar şi economice) reprezintă un indicator economic cuprins în analiza şi gestiunea structurii financiare a întreprinderii.

Stocul actual de brevete este estimat la circa 4 milioane, repartizat după cum urmează: 40% în Europa (din care 32% în Europa occidentală şi 8% în Europa centrală şi estică); 40% în America de Nord şi de Sud (din care 30% în SUA): 18% în zona Asiei şi Pacificului (din care 15% în Japonia). Din alt unghi de comparaţie, se remarcă un grav dezechilibru între Nord şi Sud, circa 85% din stocul de brevete fiind localizat în zona O.C.D.E.

Numărul cererilor de brevete oferă o măsură a activităţilor intelectual-inventive ale unei ţări, precum şi a capacităţilor de difuziune tehnologică şi comercială a invenţiilor brevetate. Ca o tendinţă recentă, semnificativă, studiile de specialitate apreciază creşterea masivă a brevetelor depuse (protejate) în afara ţării de origine. Acest fenomen a fost favorizat de demararea unor proceduri internaţionale şi europene, care permit întreprinderilor să se protejeze mai uşor şi mai economic pe mai multe pieţe în acelaşi timp.

Brevetul de invenţie a devenit o redutabilă armă de concurenţă, în special pentru marile întreprinderi, care dispun de întregul aparat juridic pentru a înregistra rapid şi eficace cereri de brevete. Acest instrument, ce presupune subtile abilităţi juridice, poate fi folosit fie pentru blocarea potenţialilor concurenţi, fie pentru a obţinerea unor câştiguri în diverse negocieri comerciale.

Insuficienţa cunoaştere şi/sau nerespectarea cadrului legislativ de protecţie a invenţiilor româneşti şi plasarea acestei responsabilităţi la nivelul conducerilor agenţilor economici generează situaţii de descurajare sau chiar anihilare a iniţiativelor, precum şi de prejudiciere a intereselor societăţilor comerciale cu capital public.

În acest context, conducerile societăţilor comerciale au latitudinea de a opera clasificarea documentelor existente în secrete şi secrete de serviciu sau nesecrete, fiind omisă aplicabilitatea Legii 23/1971 şi a Ordonanţei Guvernamentale 1590/1991 în domeniu.

Apariţia Legii 64/1992, privind brevetele de invenţii şi, respectiv, taxele pentru cererile de brevet de invenţie, au avut un efect contrar celui scontat, determinând diminuarea interesului pentru cercetare şi pentru protejarea ideilor tehnice de valoare, atât din partea autorilor individuali, cât şi a conducerilor societăţilor comerciale, îndeosebi ca urmare a situaţiei financiare cu care se confruntă acestea.

Factori de răspundere în domeniu apreciază că situaţia este urmarea valorilor mari ale taxelor de brevetare, practicate atât în ţara noastră, cât şi pe plan mondial (taxele pentru obţinerea unui brevet internaţional pot ajunge la circa 10-20 mii dolari SUA, sumă ce depăşeşte cu mult posibilităţile financiare ale cercetătorilor români).

Din dorinţa de a face reclamă propriilor produse, inventatorii nu respectă minime reguli de protejare a soluţiilor tehnice cu caracter de noutate, divulgându-le, prin expunerea tuturor informaţiilor privind principiile de funcţionare, ceea ce favorizează materializarea lor de către cei interesaţi.

În situaţia menţionată se află numeroase produse ale căror elemente cu caracter de noutate constau în desene şi modele industriale (mobilă, sticlărie, ceramică, etc. – protejate în România în conformitate cu Legea nr. 129/1992), dar neprotejate în exterior. Acestea sunt expuse la diferite expoziţii şi filmate, iar ulterior, reproduse şi comercializate în străinătate, fără acordul părţii române.

În acest sens, promovarea unei legislaţii corespunzătoare economiei de piaţă, în domeniul mărcilor, introducerea de amendamente la legislaţia actuală privind invenţiile, în conformitate cu observaţiile şi sugestiile inventatorilor şi titularilor de invenţii, este un imperativ al reformei ce urmează a fi înfăptuită în această perioadă¹.

Perioada de tranziţie impune, de asemenea, îmbunătăţirea calităţii de examinare a invenţiilor, respectarea termenelor de eliberare a certificatelor de marcă, precum şi îmbunătăţirea activităţii consilierilor de proprietate industrială autorizaţi.

Este clar că, pentru ţările aflate în tranziţie, preluarea experienţei ţărilor dezvoltate şi realizarea unui schimb de idei va putea aşeza pe baze sănătoase, atât juridic, cât şi tehnico-economic, infrastructura tehnică românească.

Pentru aceasta, se impune ca OSIM-ul să-şi lărgească atribuţiile şi cu problematica dreptului de autor, devenind astfel foarte util activităţii de inovare şi inventică.

Esenţială pentru realizarea unei noi infrastructuri tehnice, în domeniul invenţiilor, inovaţiilor, modelelor şi mărcilor este o schimbare la nivelul de conducere al OSIM-ului şi o strânsă conlucrare cu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării.

BIBLIOGRAFIE
[1] Năstase, I., G., (2009), Asigurarea prin lege a respectării drepturilor de proprietate industrială ale inventatorilor, Revista Calitatea, anul X, nr. 1-2, ianuarie-februarie, p. 67.

[2] Năstase, I., G., (2008), Implicaţiile cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi inovării în sistemul de securitate, Teză de doctorat, Ministerul Apărării Naţionale, Universitatea Naţională de Apărare, Colegiul de Război, Bucureşti.

[3] Năstase, I., G., (2010), Gestiunea Financiară a Întreprinderii. Metode de analiză, evaluare şi calcul al eficienţei economico-financiare a activelor imobilizate necorporale. Studii de caz – Brevetul de invenţie, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti.

[4] Năstase, I., G., Lepădatu, Gh., (2009), Interdependenţe ale dezvoltării economice şi tehnologice cu protecţia mediului, Revista Calitatea, anul X, nr. 6, iunie, p. 40-45.

[5] Năstase, I., G., Năstase, G., I., D., (2009), Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică-factori de progres, Revista Inobarometru, anul I, nr. 2, octombrie, p. 5.

[6] Năstase, I., G., (2010), Economie and Financial Crisis in Romania in our Globalized World, Causes, Effects and Solution, Revista Metalurgia International, vol XV, nr. 3, p. 111-113.

[7] Năstase, I., G., Badea, C., D., Năstase, G., I., D., (2010), General Concepts of Political Science, Revista Metalurgia International, vol. V, nr. 1, p. 195-200.

[8] Năstase, I., G., Badea, C., D., Năstase, G., I., D., (2010), Modele ale dezvoltării inovatoare prin ştiinţă, Revista Cogitto, nr. II, martie 2010, vol. II, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, p. 106-135.

[9] Năstase, I., G., Badea, C., D., (2010), Probleme ale sistemului de cercetare-dezvoltare-inovare (CDI) din România, Revista Euromentor, vol. I, martie, p. 29-30.

1 Hdladchi, P., B., (1985), Spionajul economic armă a concurenţei capitaliste, Ed. Politică, Bucureşti, p. 9.

1 NĂSTASE, I., G., (2001), Metode de evaluare şi de analiză a eficienţei economice în transferul internaţional de tehnologii. Teză de doctorat, specializarea Analiză economico-financiară, Facultatea de Contabilitate şi Informatică de Gestiune, Academia de Studii Economice, Bucureşti.