Contribuţia traducătorilor



Yüklə 1,68 Mb.
səhifə20/27
tarix31.10.2017
ölçüsü1,68 Mb.
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   27

6

255


Literatura nu a dat imediat importanţă activităţii oamenilor de afaceri, care cerea un nou sistem de valori şi contribuia la înflorirea acestuia. Dante îi privea pe negustori cu răceală, condescendenţă şi le arăta un dispreţ aristocratic. Petrarca nu le dădea nici cea mai mică atenţie. Abia în secolele al XlV-lea şi al XV-lea, viaţa negusto­rească urbană îşi deschide cu impetuozitate calea spre paginile noii literaturi italiene. Pe bună dreptate, un celebru istoric al literaturii italiene a calificat Decameronul drept „adevărată odisee a comerţului". Negustorul întreprinzător şi energic, „adevăratul pionier al sfîrşitului de Ev Mediu", se înalţă la rangul de erou în locul întruchipării anterioare a principiului eroic, cavalerul războinic. Aceşti „cavaleri ai comerţului" puneau bazele noii lumi, iar Boccaccio, cel dintîi, le-a dat ce li se cuvine în literatură.

Circulaţia monetară transformă mentalitatea tradiţională a Evului Mediu, cîtuşi de puţin înclinată spre demersul mercantil al omului care îşi croieşte drum. în Italia şi Franţa secolului al XV-lea, erau deja folosite frecvent expresii de genul: „un om care face atîtea mii de florini" (sau de franci). Modul de gîndire mercantil, tendinţa de a percepe aspectele cele mai diverse ale realului prin prisma calculului şi a dobînzii impregnează totul. O pagină din registrul de conturi al veneţianului Jacopo Loredano conţine următoarea remarcă: „Dogele Foscari îmi este debitor pentru moartea tatălui şi a unchiului meu". După ce şi-a eliminat adversarul şi, cu aceeaşi ocazie, şi pe fiul acestuia, notează satisfăcut pe pagina dinainte: „Plătit".

Calculul şi dobînda pătrund şi în sfera de dincolo de mormînt. în secolul al XlII-lea, o nouă împărăţie apare pe harta catolică a lumii celeilalte: purgatoriul. în perioada anterioară a Evului Mediu, potrivit concepţiei în vigoare pe atunci, sufletul defunctului vedea oferindu-i-se (fie imediat, fie după Judecata de Apoi) paradisul sau - situaţie infinit mai verosimilă! - infernul; din acel moment, i se deschidea o nouă perspectivă : aceea de a ajunge în ceruri după ce va fi suportat chinuri mai mult sau mai puţin îndelungate în purgatoriu. Slujbe pentru morţi, daruri generoase date Bisericii, ajutorarea săracilor permiteau reducerea duratei de şedere în flăcările purgatoriului. în testamentele din secolele al XlV-lea şi al XV-lea, proprietarii bogaţi stipulează că imediat după moarte, executorii testamentari şi moşte­nitorii trebuie să plătească în cinstea lor un număr enorm de slujbe (sute şi mii) pentru a îngădui sufletului să scape cît mai repede de chinurile purgatoriului şi să meargă în paradis. Autorii de testamente sînt literalmente obsedaţi de ideea că este absolut necesar să insiste spre a-i determina pe urmaşi să facă pentru ei cît mai multe slujbe cu putinţă. Frica de chinurile de pe lumea cealaltă este una dintre cauzele răspîndirii testamentului la sfîrşitul Evului Mediu. Circulă

256


OMUL MEDIEVAL

ideea că există un raport direct proporţional între numărul de fapte bune realizate pe pămînt şi cel de recompense obţinut dincolo. Bogatul, negustor, se străduieşte să se instaleze cît mai comod posibil pînă şi pe lumea cealaltă.

Noua concepţie asupra lumii îşi găseşte expresia în triumful perspectivei liniare în pictură, ce corespunde unei reprezentări a spaţiului organizată de o privire individuală. Punctul de referinţă în noua pictură în perspectivă este poziţia spectatorului, privirea activă ce pătrunde în profunzimea unui spaţiu pluridimensional, care este în principal un spaţiu urban.

Portulane, ghiduri de călătorie, descrieri ale porturilor şi ale căilor maritime, hărţi ale Europei şi ale lumii răspundeau nevoilor negusto­rilor navigatori; călătoriile pe uscat şi pe mare din secolele al XlV-lea şi al XV-lea au impulsionat dezvoltarea cartografiei şi au favorizat stăpînirea mai raţională a spaţiului.

Circuitul tîrgurilor, utilizarea unei conjuncturi favorabile pentru a duce la bun sfîrşit diferite operaţii comerciale şi financiare, precum şi operaţii speculative, toate acestea făceau ca timpului să i se acorde o mare atenţie. Negustorul judecă în zile şi nu în secole, pentru a relua expresia unui istoric contemporan. în mod cu totul firesc, reconstrucţia spaţiului era însoţită de schimbări în perceperea timpului. Am văzut că timpul istoric pătrundea în „cronicile familiale". Ulmann Stromer, negustor şi patrician din Niirnberg, redactează chiar la sfîrşitul secolului al XlV-lea istoria familiei sale; începe prin a-şi evoca strămoşul, cavaler care trăise la începutul secolului al XlII-lea. Consacrarea portretului în pictură exprimă aspiraţia de a înregistra şi de a imortaliza un moment determinat din timpul existenţei indivi­duale. „Timpul negustorilor" îşi afirmă în mod deliberat autonomia în raport cu timpul Bisericii; aceasta din urmă începe să piardă controlul asupra timpului. Calendarul bisericesc, cu sărbătorile lui mobile şi un început de an ce oscilează între 22 martie şi 25 aprilie, nu mai este pe placul oamenilor de afaceri. Ei au nevoie de o formă care să permită calcularea mai exactă a timpului. Din această necesi­tate decurge cererea de a fixa începutul anului la 1 ianuarie, ziua Circumciziei lui Hristos.

Dar negustorii au nevoie şi de o măsură precisă şi regulată a intervalurilor de timp scurte şi, prin urmare, de orologii cu cadranul divizat în părţi egale. Inventate la sfîrşitul secolului al XlII-lea, orologiile mecanice sînt instalate în turnurile primăriilor şi ale cate­dralelor, în 1300 la Paris, în 1309 la Milano, în 1314 la Caen, în 1325 la Londra, în 1344 la Padova, în 1354 la Strasbourg şi Genova, în 1356 la Bologna, în 1359 la Siena, în 1362 la Ferrara. Din acest moment, zilele sînt împărţite în douăzeci şi patru de ore marcate de clopotele orologiului sau, ca la Strasbourg, de cîntecul unui cocoş mecanic. Noua invenţie prezenta avantaje practice, dar mai ales simboliza trecerea timpului în folosul burghezilor, al patricienilor, al



ai

NEGUSTORUL 257

autorităţilor laice. în secolul al XV-lea, apar orologiile mecanice de uz personal. în locul timpului Evului Mediu, imprecis şi aproximativ, legat de liturghie, se iveşte un timp secularizat şi măsurabil, divizat în părţi de mărime egală. Timpul „teologic" se estompează în spatele timpului „tehnologic". Sentimentul trecerii rapide a timpului se accen­tuează. Pe documentele întocmite, notarii din Genova indicau nu numai ziua, ci şi ora redactării lor.

Valoarea atribuită timpului creşte şi, dacă înainte se vedea în el un dar de la Dumnezeu (în acest sens trebuie interpretate cuvintele sfîntului Bernard: „Nimic nu e mai preţios decît timpul"), de-acum este considerat un bun al persoanei umane. Ni se pare potrivit să amintim aici fraza lui Seneca: „Nimic nu ne aparţine mai deplin ca timpul; toate celelalte lucruri ne sînt străine, doar timpul este al nostru". Leon Battista Alberti afirmă: „Trei lucruri pot fi luate de om drept proprietatea lui, căci îi sînt oferite de natură şi niciodată nu se despart de el: mai întîi, sufletul, apoi instrumentul sufletului -corpul - şi, în sfîrşit, acest bun extrem de preţios care îmi aparţine mai mult decît mîinile şi ochii: timpul!". Şi adaugă: putem înlocui tot ceea ce pierdem, cu excepţia timpului. Un burghez parizian ajuns la maturitate, citat mai sus, autor al unei culegeri de învăţăminte destinate tinerei lui soţii, îi aminteşte că pe lumea cealaltă fiecare va da socoteală pentru timpul irosit. Gianozzo Manetti, membru al conducerii Florenţei, subliniază şi el că la sfîrşitul vieţii, fiecare om trebuie să dea explicaţii asupra felului în care şi-a folosit timpul dăruit de Dumnezeu, iar atunci Dumnezeu va cere socoteală nu numai pentru lunile şi anii pierduţi, ci chiar pentru zilele, orele şi clipele risipite. Avem aici judecata unui umanist. Dar bancherul şi întreprinzătorul Francesco Datini declară la rîndul lui: „Cine ştie să se slujească cel mai bine de timpul său îi va învinge pe ceilalţi". în lucrarea Libro de buoni costumi, un prieten al lui Boccacio, Paolo da Certaldo, defineşte momentele favorabile pentru cumpărarea/vînzarea unui produs sau a altuia. în cartea sa, paradisul şi infernul stau alături de preţul griului, al untdelemnului şi al vinului, veşnicia -alături de perioadele ciclului comercial anual. Cu un veac mai tîrziu, un negustor veneţian notează, la rîndul său, lunile anului în care creşte cererea de bani şi în ce moment trebuie să i se dea curs pentru a realiza cîştigul cel mai ridicat: la Genova în septembrie, ianuarie Şi aprilie, cînd corăbiile pleacă pe mare, la Valencia în iulie şi august, după recoltă; la Montpellier nevoia de bani se face simţită mai ales în perioada tîrgurilor, care se ţin aici de trei ori pe an. In calcularea veniturilor şi evaluarea mijloacelor de a obţine profituri, negustorii respectă cu atenţie calendarul: timpul înseamnă bani.

Bineînţeles, „timpul negustorilor" este foarte diferit de „timpul umaniştilor": oamenii de afaceri judecau timpul pornind de la criterii infinit mai prozaice decît poeţii şi filosofii. Dar spiritul ce anima declaraţiile unora şi ale celorlalţi cu privire la timp era, la urma
258

OMUL MEDIEVAL

urmelor, identic. Timpul este subiectivizat, „umanizat", iar oamenii de afaceri simt nevoia de a-şi „însuşi" timpul, de a-l stăpîni în aceeaşi măsură ca savanţii, poeţii, artiştii, pentru care timpul este preţios întrucît le îngăduie să dobîndească o mulţime de cunoştinţe, „să devenim pe zi ce trece ceea ce nu eram înainte".

Oamenii de afaceri din Florenţa şi din alte oraşe italiene constituie principala bază socială a umanismului. Mecenatul şi comenzile lor, adăugate celor ale papilor, tiranilor şi aristocraţilor, finanţau acti­vitatea creatoare a arhitecţilor, a sculptorilor şi a pictorilor care construiau catedrale şi palate şi le decorau cu fresce şi statui. în strădania lor de a imita aristocraţia şi de a se asimila cu ea, bogaţii nu se zgîrceau la bani cînd era vorba să-şi ridice în slăvi oraşul natal şi, cu aceeaşi ocazie, propria persoană. Iniţierea în viaţa artistică le sporea prestigiul social şi contribuia la extinderea considerabilă a orizontului lor spiritual. Universul mitologic şi utopic al culturii creat de maeştrii Renaşterii lumina cu reflexele sale existenţa cotidiană a negustorilor şi antreprenorilor şi o înnobila. Pricepuţi la a calcula şi a-şi valorifica banii, aceşti oameni ştiau deopotrivă sâ-i cheltuiască în mod generos pentru a întreţine în jurul lor o lume de înalte valori spirituale. Cultura negustorului nu se limita la satisfacerea nevoilor strict utilitare; el găsea o plăcere personală în a contempla operele de artă şi în a citi producţiile scriitorilor. Relaţiile oamenilor de afaceri cu artiştii şi poeţii erau de natură extrem de variabilă: ele mergeau de la veneraţie pînă la folosirea lor pur şi simplu ca munci­tori salariaţi, asemănători cu toţi ceilalţi meşteşugari ocupaţi cu activităţi manuale. Dar negustorii erau constrînşi să recunoască faptul că arta aducea în viaţa practică un element de sărbătoare şi de înălţare spirituală şi îi conferea un sens mai elevat. Noua percepţie şi observarea universului, asimilarea spaţiului bazată pe perspectivă, preferinţa pentru detaliul real, profundele modificări ce transformă sentimentul timpului şi înţelegerea istoriei, umanizarea creştinis­mului şi, în sfîrşit, înalta valoare acordată persoanei umane, toate acestea corespundeau unei viziuni mai raţionaliste asupra lumii şi exigenţelor profunde ale noii clase: preburghezia.

O prăpastie desparte practica negustorilor şi operele geniilor din Renaştere; de asemenea, umaniştii şi oamenii de afaceri înţelegeau foarte diferit principiul individual al virtuţii şi al valorii (virtu). Dar şi unii, şi ceilalţi participau la o operă comună: crearea unei lumi noi.

Situaţia oamenilor de afaceri în societatea Evului Mediu este contradictorie în cel mai înalt grad. Ei împrumutau bani aristocra­ţilor şi monarhilor (ale căror insolvabilitate şi reticenţă în a-şi plăti datoriile au dus destul de frecvent marile bănci la faliment), cumpărau domenii, încheiau căsătorii cu descendenţii unor familii de cavaleri,

NEGUSTORUL

259


se zbăteau să obţină titluri de nobleţe; prin această activitate, patriciatul negustoresc prindea rădăcini în trupul societăţii feudale, devenind una dintre părţile ei integrante şi o componentă esenţială. Meşteşugurile şi comerţul, oraşul şi finanţele constituiau o parte organică a feudalismului în epoca înfloririi lui. în acelaşi timp, banii subminau bazele tradiţionale ale dominaţiei aristocraţiei rurale şi militare şi-i sărăceau pe meşteşugari şi ţărani. Marile întreprinderi întemeiate de negustori foloseau muncitori salariaţi. Promovarea banilor la rangul de puternică forţă socială, expansiunea comerţului internaţional, dorinţa de cîştig care îi însufleţea pe negustori au prevestit, la sfîrşitul Evului Mediu, instaurarea unei noi ordini econo­mice şi sociale: capitalismul.

în ciuda tuturor eforturilor de a „prinde rădăcini" în structura feudală şi de a se adapta la aceasta, ca tip economic şi social negus­torul reprezenta însuşi opusul seniorului feudal. Cavalerul cupidităţii nu-şi risca viaţa pe cîmpul de luptă, ci îndărătul tejghelei, la birou, pe vasul său de comerţ sau la bancă. El înlocuieşte valorile războinice şi comportamentul impulsiv şi totodată afectat al nobilului cu prudenţa şi calculul rece, iraţionalitatea cu raţionalitatea. Mediul oamenilor de afaceri elaborează un nou tip de religiozitate care uneşte în chip paradoxal credinţa în Dumnezeu şi frica de pedepsele de pe lumea cealaltă cu abordarea comercială a „afacerilor bune" ce trebuie să-i aducă venituri-recompense proporţionale şi să-i asigure prospe­ritatea materială.

Dacă, la sfîrşitul Evului Mediu, Europa devansează toate celelalte civilizaţii ale lumii, afirmîndu-se capabilă să depăşească barierele spiritului tradiţionalist şi arhaic, dacă ea îşi începe atunci expan­siunea mondială destinată să modifice într-o manieră radicală chipul întregii noastre planete, dacă ea a deschis noua etapă a unei istorii cu adevărat universale, negustorii şi-au adus o contribuţie fundamen­tală la reuşita acestui salt istoric uluitor şi fără precedent.

Referinţe bibliografice

Bec, Christian, Les Marchands ecrivains. Affairres et humanisme ă Florence,

1375-l434, EHESS, col. „Civilisations et sociătâs", Paris, 1967. Brânca, Vittore (coord.), Mercanti scrittori. Ricordi nella Firenze tra

Medioevo e Rinascimento, Milano, 1986. Kedar, Benjamin Z., Merchants in Crisis. Genoese and Venetian. Men of

Affairs and the Fourteenth-Century Depression, New Haven &

Londra, 1976. Le Goff, Jacques, Marchands et Banquiers du MoyenAge, PUF, col. „Que

sais-je?", Paris, 1956; „The Usurger and the Purgatory", in The

260


OMUL MEDIEVAL
Dawn of Modern Banking, Yale University Press, New Haven &

Londra, 1979, pp. 25-52; La Bourse et la Vie, economie et religion



au Moyen Age, Hachette, Paris, 1986. Maschke, Eric, „La mentalite des marchands europeens au Moyen Age",

Revue d'histoire economique et sociale, voi. XLII, nr. 4, 1964,

pp. 457-484. Renouard, Yves, Les Hommes d'affaires italiens du Moyen Age, Paris,

1949; Armând Colin, 1972 (ed. a 3-a). Sapori, Armando, Le Marchand italien au Moyen Age, Armând Colin,

Paris, 1952.


Capitolul VIII



FEMEILE ŞI FAMILIA

Christiane Klapisch-Zuber




*■•..,,

La începutul perioadei despre care discutăm, spre secolul al Xl-lea, schema tripartită ce domină concepţiile asupra societăţii creştine nu acordă femeilor nici un loc specific. Ea ierahizează „ordine" sau „condiţii" - cavaleri, clerici, ţărani -, dar această piramidă, unde cei ce se roagă şi cei ce se luptă sau fac dreptate îşi dispută întîietatea, nu prevede „condiţia feminină".

Totuşi, multă vreme bărbaţii din Evul Mediu au conceput „femeia" ca pe o categorie; dar diferenţieri sociale şi activităţi profesionale, pentru nuanţarea modelelor de comportament pe care i le propuneau, au apărut cu întîrziere. înainte de a fi ţărancă, ori castelană, ori sfintă, femeia a fost definită prin trupul său, sexul său, prin relaţiile sale cu grupurile familiale. Nevastă, văduvă sau fecioară, personali­tatea ei juridică şi morala cotidiană i-au fost conturate în raport cu un bărbat sau un grup de bărbaţi.

Prin urmare, eseul de faţă va evita să juxtapună, într-o galerie de portrete, multiplele figuri pe care femeile, de-a lungul unei jumătăţi de mileniu, şi le-au asumat pe eşichierul social. Vom încerca mai degrabă să le situăm în cadrul atribuit lor în mod obişnuit de către contemporani, în ansamblul constrîngerilor pe care legăturile de rudenie şi familia le-au impus manifestării femeilor ca indivizi înzestraţi cu o deplină personalitate juridică, morală şi economică. Limitîndu-se la contextul familial, acest studiu va examina raporturile de sex, acolo unde ele funcţionează zilnic şi în chipul cel mai evident; în împărţirea sarcinilor şi a responsabilităţilor domestice, exprimînd finalităţile şi speranţele celulei familiale şi ale neamului.

Un asemenea proiect va părea, poate, că adoptă un punct de vedere supradeterminat de orbirile şi prejudecăţile medievale şi, deopotrivă, de cele ale medieviştilor de ieri şi de azi! Nu evocă el femeia în familie, greutatea unei tradiţii care, vreme îndelungată, a constituit norma şi a închis - fără putinţă de tăgadă - femeile în casnicul sufocant, într-o sferă de activitate anodină ? Renunţînd la a invoca reprezentarea atribuită cîtorva femei de cultura monastică, de moştenirea de funcţii feudale, de naşterea princiară, de viaţa spirituală sau mistică, se va spune că ne condamnăm la a situa o dată în plus femeia de partea trupului şi a Naturii, la a o trimite în cenuşiul cotidianului, al ocupaţiilor gospodăreşti şi materne cu totul meschine - pe scurt, la a ne asuma o atitudine mizerabilistă, ce ar trece sub tăcere o bună parte din fapte şi, în cele din urmă, ar consolida o viziune simplificatoare asupra „condiţiei feminine".

I

264


OMUL MEDIEVAL

Riscurile unui asemenea demers sînt evidente. Prin urmare, vo: propune cititorului să vadă în familie mai întîi un ansamblu de înrudiri care depăşeşte limitele casnicului. Căci, pentru femei, nu totul se decide în acest spaţiu strîmt. Solicitări şi injoncţiuni emise special pentru ele apar într-o sferă mai largă, dar şi mai vagă, în care legăturile se bazează nu numai pe ascendenţă şi căsătorie, ci şi pe prietenie, pe cooperare economică sau pe aspiraţii politice. Fără a le inventaria aici, aporturile antropologiei sociale au îmbogăţit evantaiul de probleme, instrumente şi idei de care dispuneau istoricii familiei şi ai condiţiei feminine, tradiţional situaţi pe terenul istoriei dreptului. Ele le-au permis să-şi aprofundeze cercetările privitoare la modalităţile şi perspectivele căsătoriei şi să-şi revizuiască inter­pretarea dată controlului asupra acesteia din urmă, de-a lungul timpului. Aşadar, ne vom interesa aici mai întîi de locul ocupat de femei în ansamblul legăturilor de rudenie şi al căsătoriilor.

Apoi, vom încerca să evocăm speranţele şi temerile stîrnite la bărbaţi de femeile din familia lor, folosindu-ne de materialul, eterogen şi adesea greu de interpretat, adunat de istoricii populaţiei pentru veacurile încă învăluite de negura vremurilor. Oricît de nesigure şi de dispersate ar fi, informaţiile demografiei istorice reînnoiesc totuşi perspectiva pe care o putem avea, de pildă, despre practicile sexuale şi conjugale, despre relaţiile în cuplu şi între generaţii, despre accepţia de pe atunci a intimităţii şi a onorabilităţii; pentru epocile timpurii, această perspectivă îşi limitează în mod necesar informaţia la sursele represive şi normative, dar pentru Evul Mediu tîrziu, ea se poate sprijini pe un sortiment infinit mai bogat de documente, de origine administrativă, judiciară sau familială.

Totuşi, puţine texte, puţine imagini ale femeii şi ale familiei ne restituie vocea principalelor interesate. Ecoul plăcerilor şi al grijilor cotidiene, al bucuriilor sau al gherilei casnice ne parvine, impregnat de înţelegere, de răutate sau de duşmănie nedisimulată, mult mai frecvent din partea bărbaţilor decît a femeilor. La această primă şi fundamentală limită se adaugă o a doua restricţie a oricărei cercetări despre familie şi femei: toate cunoştinţele noastre din respectivele domenii sînt informate - şi deformate - de predominanţa surselor ivite din păturile superioare ale societăţii, clasa cavalerească pentru perioada cea mai veche, burghezia oraşelor pentru sfîrşitul Evului Mediu. Or, curtenia seniorială sau deriziunea burgheză nu pun în evidenţă banalitatea comportamentelor şi a sentimentelor, nu mai mult decît mustrările şi penitenţele clericilor din Evul Mediu tim­puriu. Aşadar, să nu fim prea încrezători în fidelitatea tabloului restituit de noi: în mod evident, observaţiile noastre sînt tributare bogăţiei, culturii şi identităţii sexuale ale informatorilor noştri.

în Evul Mediu, căsătoria este în primul rînd o „pace". La capătul unui proces de rivalitate, uneori al unui război deschis între familii) ea instaurează şi pecetluieşte o pace. A da o femeie neamului cu care

m

FEMEILE ŞI FAMILIA



265

se realizează împăcarea situează soţia în centrul înţelegerii. Acestui zălog şi instrument al concordiei i se atribuie un rol ce îi depăşeşte destinul individual şi aspiraţiile personale.

A menţine alianţa între cele două grupuri evitînd orice comporta­ment criticabil, a asigura perpetuarea neamului în care intră procreînd pentru el, a-i încredinţa cu fidelitate folosirea trupului şi a bunurilor aduse de ea: acestea i se impun, poate cu mai multă forţă decît îndatoririle faţă de soţ. Va fi nevoie de o lentă dezvoltare a reflecţiei, născute în mediile ecleziastice, asupra temeiurilor uniunii conjugale şi, totodată, va trebui să se producă răsturnări economice şi sociale foarte profunde pentru ca în sînul reţelei de constrîngeri să apară figura cuplului şi pentru ca, în cadrul cuplului, să se contureze imaginea „soţiei bune".

Găsim din belşug exemple de alianţe matrimoniale care, prin intermediul femeilor, instaurează sau restaurează legături de prietenie între două neamuri. Primii amatori de asemenea căsătorii sînt, desigur, înşişi conducătorii creştinătăţii: în secolul al Xl-lea, un rege al Franţei, Henric I, îşi caută soţie în îndepărtatul principat al Kievului, în Rusia. G. Duby a pus în evidenţă, la un nivel social inferior, toate prelungirile diplomatice ale unei astfel de concepţii asupra căsătoriei în schimburile de femei, practicate pe scară largă de dinastiile feudale din secolele al Xl-lea şi al XH-lea, în funcţie de ambiţiile teritoriale şi de preocupările lor politice.

Mai jos în ierarhia socială, în patriciatul urban din secolele al XHI-lea-al XV-lea, uri străvechi, răzbunări interminabile sînt şi ele încheiate printr-un schimb de femei spectaculos, în vreme ce, simetric, războaiele particulare sau publice se declanşează uneori cînd a eşuat o căsătorie. La Florenţa, spre 1300, partida Albilor se încheagă în jurul căsătoriei încheiate în 1288 între un Cerchi şi o Adimari, punîndu-se astfel capăt unei vechi duşmănii, pe cînd neînţe­legerea şefului Negrilor cu prima lui soţie, tocmai o Cerchi, apoi recăsătorirea lui cu o verişoară, bogată moştenitoare furată de la partida opusă, reaprind pasiunile şi războiul civil. Cu cîţiva ani mai tîrziu, în 1312, un alt florentin, Giotto Peruzzi, precizează în Libro segreto partea ce revine fiecărui membru al familiei în plata enormei dote a fiicei sale la căsătoria acesteia cu un Adimari, familia duşmană cu care familia Peruzzi tocmai a încheiat o pace solemnă, „cu o mare adunare de prieteni ai fiecărei părţi în piaţa Priorilor". Deplasată pe eşichierul familiilor, femeia garantează şi aici respectarea acordului; ea este chiar semnul păcii, marea năzuinţă medievală.

Amplu descrise în cronici şi în materialul documentar, strategiile de alianţă matrimonială dau mai rar prilejul de a teoretiza, în afara unei literaturi inspirate sau scrise de clerici. Aceasta din urmă derivă în mare măsură din propoziţiile sfîntului Augustin. El asimilează obligaţia de a lua în căsătorie persoane neînrudite, adică porunca exogamiei, cu necesitatea de a garanta legătura socială, de a întemeia coeziunea societăţii pe „mila" şi iubirea pe care şi-o datorează cei

266

OMUL MEDIEVAL



căsătoriţi; legăturile de sînge, dimpotrivă, riscă să ridice unele împotriva celorlalte grupurile familiale prea închise în ele însele.

Această perspectivă nu contravine practicilor familiale cercetate de noi, atunci cînd corespund unei preocupări pentru pace şi echilibru social. Totuşi, Biserica recurge la ea pentru a-şi justifica prescripţiile, constant întărite între secolul al Vl-lea şi începutul secolului al XlII-lea, ce interzic căsătoria între persoanele înrudite. Astfel, ea ridiculizează una dintre cele mai arzătoare obligaţii ale neamurilor: aceea de a păstra pentru urmaşi averea moştenită din moşi-strămoşi. Laicii sînt dispuşi să uite legăturile de rudenie deja existente pentru a-şi uni copiii, dacă averea familiei o cere, pe cînd clericii declară incestuoasă această căsătorie.

Năzuinţa de pace şi corolarul ei, obligaţia de a face schimb de femei, nu au, aşadar, aceleaşi implicaţii pentru oamenii Bisericii şi pentru societatea laică. Pentru cei dintîi, ele exclud orice căsătorie între verişori prea apropiaţi, în vreme ce pentru a doua, dimpotrivă, ele pot da încurajări în acest sens. Conflictul între cele două atitudini izbucneşte în jurul căsătoriilor regale şi princiare, la trecerea spre secolul al Xl-lea. De-a lungul anilor, Biserica îşi va atenua exigen­ţele: în 1215, al IV-lea conciliu de la Lateran coboară restricţia exogamică de la al şaptelea grad de rudenie la al patrulea; de-acum încolo, un bărbat se va putea căsători cu descendenta unui strămoş comun de a patra spiţă. în schimb, nici creştinul cel mai umil nu se va putea preface că nu ştie nimic despre rudenia lui: Biserica îşi procură mijloacele de a întări controlul asupra caracterului licit al unei căsătorii, instituie proclamarea şi afişarea viitorului mariaj pentru a se asigura că „incestul" nu-i pîndeşte pe logodnicii neinfor­maţi asupra înrudirii lor.

Ferment sau promisiune a păcii, alianţa matrimonială implică deopotrivă statutul şi onoarea familiilor. Fie că dau sau primesc o femeie, ele evaluează în mod firesc consideraţia şi avantajele materiale pe care le vor obţine în urma căsătoriei. Ceea ce ne interesează aici este faptul că femeia dată în căsătorie se găseşte dintr-o dată supusă unei duble mişcări: o mişcare de translaţie, ce o aduce la soţul său, la care se adaugă o deplasare verticală - în sus, adică spre o familie situată mai sus pe scara socială, sau în jos. S-a dovedit că strategiile matrimoniale cele mai curente în clasa cavalerească din secolele alXI-lea şi al XH-lea sau cele ale aristocraţiilor sau burgheziilor urbane din secolele al XlV-lea şi al XV-lea îi determină pe părinţi să aleagă drept nurori fete de origine mai aleasă decît a lor. Astfel, o mare parte din femei, poate chiar majoritatea lor, sînt declasate prin căsătorie; ele sînt date unor soţi inferiori prin sînge sau rang, dar cărora va trebui să le dea ascultare.

Nevasta certăreaţă şi arţăgoasă ce nu încetează să-i reproşeze soţului originea inferioară este o temă constantă a literaturii medievale,



Yüklə 1,68 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə