Criza integrităŢii de Warren W. Wiersbe Cuprins

CRIZA INTEGRITĂŢII

de Warren W. Wiersbe

Cuprins:

Prefaţa ediţiei în limba română

Prefaţa autorului

1. Ruşinea

2. Regresul

3. Răzvrătirea

4. Reexaminarea

5. Responsabilitatea

6. Reproşurile

7. Reconstrucţia

8. Rugăciunea de mijlocire

9. Realitatea

10. Resursele materiale

11. Recuperarea

12. Renaşterea
PREFAŢĂ LA EDIŢIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ
„‘La lege şi la mărturie!’ Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta"

(Isaia 8:20)

O notă predominantă a profeticelor „vremuri grele" pe care le trăim o constituie crizele. Grave. Şi profunde. Şi dureroase. Şi dezastruoase. De toate tipurile: individuale şi familiale; locale şi generale; materiale şi spirituale, economice, politice, morale. De resurse energetice, de materii prime, de locuri de muncă, de timp. De autoritate, de dragoste, de încredere, de integritate...
Oare sunt crizele actuale ultimele „valuri înfuriate ale mării care îşi spumegă ruşinile lor", fiind de­clanşate de „domnul puterii văzduhului, stăpânitorul lumii acesteia"?
Sunt ele ultimele zvârcoliri zadarnice ale Şarpelui cel vechi, al cărui cap a fost zdrobit prin jertfa de pe Golgota? Sau poate mai degrabă un preludiu al iminentei fur­tuni violente, personificată în „omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vred­nic de închinare"?
Unul din semnele premergătoare apariţiei lui Anticrist - pe lângă multe altele: materialism, ateism, intoleranţă, violenţă, corupţie, etc. - este „lepădarea de credinţă". Nu lepădare de sine (condiţie primară pentru a merge pe urmele Mântuitorului), lepădarea de un Eu orgolios, răzvrătit, pervertit, egocentric, ci lepădare de credinţă. Nu de o credinţă cerebrală, înşelătoare, moartă, ci de cre­dinţa veritabilă, biblică, mântuitoare, sfinţitoare.
Spre această cumplită perspectivă ne-a orientat gân­durile Domnul Isus când a lansat întrebarea: „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?" Întrebare destinată a răscoli conştiinţele, a înlătura măştile, a spulbera paravanele dogmatice, a sfărâma adăposturile construite din tradiţii deşarte, a lămuri aurul şi pleava... Va găsi Domnul Isus credinţă sau religii?! Adevărata credinţă care schimbă viaţa sau o credinţă care trebuie schimbată? Credinţa „care lucrează prin dragoste" sau credinţa fără fapte, moartă? Credinţa nou-testamentală sau doar o formă de evlavie"? Creştini care Îl cinstesc cu buzele, dar străini de El cu inima, sau suflete drept cre­dincioase, îndrăgostite de El şi de cuvintele Lui dătătoare de viaţă?
Va găsi oare Cristos credinţă?... Cu siguranţă, căci, în caz contrar, s-ar desfiinţa toate profeţiile şi promisiunile privind pe sfinţii care vor fi preschimbaţi la venirea Mi­relui, fără a gusta moartea. Dar cine şi unde sunt aceştia?
„Criza integrităţii" anticipează „strigătul de la miezul nopţii: “Iată Mirele! Iesiţi-I în întâmpinare!” O trezire a creştinilor, în general, şi a slujitorilor Evangheliei, în special, este mai mult decât necesară, pentru că „dacă trâmbiţa dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă?" (1 Corinteni 14:8).
Comoditatea, compromisurile, formalismul, fariseis­mul, legalismul, libertinajul, sectarismul, ecumenismul au luat proporţii alarmante. Oare dacă Ioan Botezătorul ar fi trimis să predice generaţiei noastre, care ar putea fi mesajul lui? Dacă lui Ieremia i s-ar da să trăiască printre creştinii sec. XX, ce plângeri ar scrie el?! Sau la câţi ani de temniţă ar fi condamnat?! Dacă apostolul Pavel ar trebui să scrie fiecăreia dintre Bisericile noastre, pe câţi creştini ar trebui să-i plângă el deoarece „se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Cristos", pentru că „dumnezeul lor este pântecele, slava lor este ruşinea lor şi se gândesc la lucrurile de pe pământ"?! O reformă profundă şi generală în sânul creştinătăţii este mai mult ca oricând necesară. Şi ea se va produce cu siguranţă. Înapoi la Biblie, înapoi la pilda vie a înaintaşilor, înapoi la curăţie, la sfinţire, la rugăciunea de mijlocire - pârghia care pune în mişcare braţul lui Dumnezeu!
Fără o întoarcere „la lege şi la mărturie", Dum­nezeu declară categoric: „nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta"! Unui adevărat copil al lui Dumnezeu nu-i poate fi indiferent nimic din ceea ce se petrece în Biserică şi nici chiar în sânul creştinătăţii.
Editura Stephanus îşi face o datorie de cuget şi de simţire creştină românească punând cartea de faţă la dispoziţia cititorilor săi de pretutindeni. Warren W. Wiersbe a lansat o provocare solemnă şi a tras un serios semnal de alarmă. Acolo unde păcatul a întrecut orice măsură, puterea izbăvitoare şi reparatoare a harului divin trebuie să-şi facă lucrarea măreaţă. Pe temeiul pocăinţei noastre: „Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, va căuta Faţa Mea şi se va abate de la căile lui rele - îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara" (2 Cronici 7:14).
Eu şi tu avem datoria sfântă şi oportunitatea fericită de a rezolva o criză a integrităţii. Trezirea trebuie să înceapă azi. Chiar acum. Cu mine şi cu tine. Vom asculta noi oare? Suntem chemaţi nu la cesiune, ci la intercesiune. Moise a fost nu numai un legislator inspirat şi un con­ducător abil, dar şi un înfocat mijlocitor pentru poporul lui. Biblia prezintă cel puţin 25 de cazuri când el se roagă pentru copiii lui Israel. Această conduită a lui anticipează rugăciunea de pe Calvar: „Tată, iartă-i căci ei nu ştiu ce fac!"
Samaria păgână de altădată a fost zguduită şi trezită din somnul păcatului. Nu de profeţi. Nici de apostoli. De o femeie. De o mare păcătoasă, trezită ea însăşi mai întâi şi adusă la o viaţă nouă. Prin harul lui Dumnezeu şi printr-o credinţă simplă în cuvintele calde ale Mântui­torului.
Sfânta Scriptură zice: “Deşteaptă-te tu, care dormi, scoală-te din morţi, şi Cristos te va lumina!" (Efeseni 5:14).
CONSTANTIN MOISA

Bucureşti 18 octombrie 1996

PREFAŢA AUTORULUI
„Am ajuns de ocara vecinilor noştri, de batjocura şi de râsul celor ce ne înconjoară...

Nu-Ţi mai aduce aminte de nelegiuirile strămoşilor noştri,

Ci să ne iasă degrabă înainte îndurările Tale!...

Ajută-ne, Dumnezeul mântuirii noastre, pentru slava Numelui Tău!

Izbăveşte-ne şi iartă-ne păcatele, pentru Numele Tău!"

Psalmul 79:4, 8-9

Mi-a fost greu să scriu această carte, deoarece a tre­buit să am o atitudine critică faţă de unele lucruri dragi inimii mele. Aceasta întotdeauna doare.
Am păstorit trei Biserici şi mă doare că trebuie să arăt unde am falimentat în Biserică. Dacă unii necredincioşi vor citi această carte căutând după argumente, vreau să arăt clar că prefer să fiu un credincios care se străduieşte, într-o Biserică imperfectă, decât un păcătos perfect dar în afara Bi­sericii. Unul dintre Părinţii Bisericii a spus că Biserica este ceva asemănător cu corabia lui Noe: dacă n-ar fi judecata lui Dumnezeu de afară, n-ai rezista mirosului dinăuntru.
În calitate de autor, editor şi predicator la radio, am investit mult timp, bani şi energie, păstorind prin emisiuni, şi am multă înţelegere faţă de problemele publiciştilor şi producătorilor de programe la radio. Dar această înţelegere nu-mi ascunde faptul că lucrarea prin emisiuni are probleme, şi noi trebuie să prezentăm lucrurile în mod cinstit. Sper că nici unul dintre prietenii mei de la radio, televiziune sau de la edituri, nu se gândeşte că îi am în vedere pe ei. Credeţi-mă, pronumele pe care îl folosesc este noi şi nu ei. Vreau să scriu în calitate de martor şi nu de pe post de procuror. Noi toţi suntem implicaţi în aceasta. N-am nici o îndoială că aceasta va fi o carte incomodă pentru unii dintre cei ce o vor citi. Am încercat să scriu foarte atent şi cu compasiune; dar natura umană fiind ceea ce este, s-ar putea ca unii să înţeleagă greşit ceva din ce am spus eu. Veţi pierde ideea principală dacă veţi căuta în aceste pagini organizaţia cutare sau pastorul nu ştiu care. Această carte este despre noi toţi şi despre caza în care suntem. Nu este autopsia trupului altuia. Cartea ne vizează pe toţi cei ce ne mărturisim credinţa în Domnul Isus Cristos şi ne-am declarat slujitori ai Săi. Dacă sunt înţeles greşit, sunt înţeles greşit şi gata. Domnul cunoaşte inima mea şi El este Judecătorul final. “Este aşa de rău, atunci, să fii înţeles greşit?" s-a întrebat Emerson. Pitagora a fost înţeles greşit şi Socrate şi Isus şi Luther şi Copernic şi Galileo şi Newton. Deşi nu mă măsor cu ei, mă simt bine să ştiu că am o asemenea companie. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că am privilegiul să trăiesc în această epocă din istoria Bisericii Lui. Alt timp pe care l-aş fi ales să trăiesc, este epoca victoriană din Anglia, dar nimeni nu mi-a dat ocazia să votez. Îi mul­ţumesc lui Dumnezeu că mi-a permis să am o mică parte în lucrarea Lui, în timpul acestor ani şi să fiu asociat cu unii dintre titanii acestor zile. Ei au fost foarte amabili cu mine şi ar trebui să-mi arăt recunoştinţa, enumerând numele lor aici, dar n-o voi face. Dacă aş face-o, unii dintre ei ar fi surprinşi să descopere că sunt titani!
Sunt în cartea aceasta lucruri pe care am dorit de multă vreme să le spun şi le-aş fi spus chiar dacă n-ar fi apărut scandalul din mediul emisiunilor religioase de la TV. Pearlygate (*) nu este tema acestei cărţi; este doar evenimentul care m-a ajutat să-mi adun gândurile. La un serviciu de închinăciune de dimineaţă, în 1987, la congresul scriitorilor de cărţi creştine, am avut un mesaj din Neemia: „Reconstruire în ziua batjocurii", şi prietenul meu, Dr. Victor Oliver a stăruit să dezvolt această temă într-o carte. Victor nu poate fi refuzat, aşa că am cedat. Dacă aş fi ştiut atunci ce dureroasă va fi această experienţă, n-aş fi cedat atât de uşor.
Acestea sunt zile serioase pentru Biserică şi timpul este scurt. Ştiu că predicatorii spun aceasta încă de pe vremea apostolului Pavel, dar este adevărat că Dumnezeu ne-a dat o ocazie fără precedent să ducem Evanghelia lumii noastre. Însă noi nu putem să realizăm această lu­crare fără integritate personală şi organizaţională. Nu mă aştept să fiţi de acord cu tot ce am scris, dar aştept să vă plecaţi cu mine şi să spuneţi: “Doamne, sunt eu acesta?"
Din acest punct începe adevărata integritate.
WARREN W. WIERSBE
(*) Pearlygate: Scandalul provocat de stilul de viaţă, extravagant şi imoral, şi de incorectitudinea financiară a unor bine cunoscuţi tele-evanghelişti (Jim şi Tammy Bakker.etc.), de la emisiunea religioasă PTL (Praise The Lord). (N. tr.).
CAPITOLUL 1

RUŞINEA
„Scandal: viciu pe seama căruia alţii se distrează” (*)

Elbert Hubbard

(*) Din Dictionary of Quotable Definitions, ed. Eugene E. Brassell (Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, 1970), p. 509
Dacă v-aş cere să descrieţi într-un singur cuvânt si­tuaţia actuală a Bisericii, ce cuvânt aţi alege?
Renaştere? Mă îndoiesc, deşi aş dori să fie adevărat. În zilele acestea, se face o lucrare de evanghelizare deosebită şi suntem recunoscători, dar vântul Duhului pare foarte liniştit, iar atmosfera este mai degrabă îmbâcsită.
Reînnoire? Probabil în unele aspecte, dar pentru majo­ritatea lor răspunsul este „Nimic deosebit". Trebuie ceva mai mult ca să mişti o Biserică decât să reorganizezi ser­viciile de închinăciune şi să atârni câteva motto-uri noi.
Reevaluare? Da, se desfăşoară multe studii şi sperăm că vor fi folositoare. Dar mă tem că trupului Bisericii i se face un fel de autopsie, pe când în realitate ar avea nevoie de înviere.
Ruinare? Nu, atâta timp cât Dumnezeu stă pe tron şi există oameni doritori să asculte şi să acţioneze. N-are importanţă cât de întunecoasă este noaptea, stelele încă strălucesc, trebuie doar să privim ca să le vedem. Sunt realist, dar nu sunt pesimist.
După ce am stat şi m-am gândit mult, am ajuns la concluzia că un cuvânt care să descrie cel mai bine starea actuală a Bisericii evanghelice este ruşinea şi cred că mulţi vor fi de acord cu mine. De fapt, acest cuvânt poate să descrie, pe lângă Biserică, şi alte sectoare ale societăţii: arena sporturilor, ambasadele, holul academiei, Casa Albă, Pentagonul, Wall-Street-ul, Capitol Hill-ul şi chiar grădiniţa. Scandal pare să fie cuvântul de ordine în zilele noastre. Am avut Watergate*, Koreagate**, Irangate***; ultimul scandal acum este Pearlygate****. Nu este de mirare că revista Time, în editorialul din 25 mai 1987 se întreba: „Ce s-a întâmplat cu etica?"
* Watergate: Scandal politic din timpul fostului preşedinte al SUA, Richard Nixon, care în final a determinat demisia acestuia din funcţia de preşedinte.
** Koreagate: Scandal politic determinat de războiul din Coreea.
*** Irangate: Scandal politic provocat de folosirea necinstită a fondurilor obţinute din vânzarea de armament SUA, în Iran, pentru a obţine eliberarea ostatecilor americani din Orientul Mijlociu.
**** Pearlygate: Vezi nota explicativă de la Prefaţa autorului (N.tr.).
Ce s-a întâmplat cu etica? Probabil că nu s-a întâmplat nimic. Probabil că societatea este încă destul de cinstită şi că aceste situaţii neplăcute nu sunt în realitate scandaluri, ci doar rezultatele unor reportaje bune şi ale unei largi publicităţi. În definitiv, întotdeauna au fost scan­daluri - în guvern, în lumea marilor afaceri, în sport şi chiar în Biserică - aşa că ce este atât de extraordinar? Biserica şi-a avut partea ei de ipocriţi şi afacerişti religioşi, aproape de la început; neghina şi grâul vor creşte împreună până când Domnul Isus va reveni. Atunci de ce se agită toţi? Şi această situaţie va trece.
Explicaţia nu este chiar aşa de simplă. Dacă ar fi, n-am avea decât să aşteptăm momentul când un nou scandal va fi cap de afiş iar publicul îşi va pierde interesul pentru rufele murdare ale Bisericii. Problema nu este chiar atât de simplă şi soluţia nu este aşa de uşoară. De ce? Deoa­rece criza pe care o întâmpină Biserica astăzi operează chiar în inima autorităţii şi lucrării ei.
Problema noastră nu este că, spre ruşinea creştinilor, publicul a descoperit deodată păcătoşi în Biserică. Nu, publicul avea cunoştinţă de foarte mult timp despre pă­catul din Biserică; şi totuşi Biserica a supravieţuit. Creştinii evanghelici de astăzi nu sunt un grup de şcolari care roşesc fiindcă au fost prinşi încălcând regulile. Semănăm mai mult cu o armată învinsă, dezbrăcată în faţa duşma­nilor, incapabilă să contraatace din cauză că a făcut o desco­perire înfricoşătoare: Biserica este lipsită de integritate.
Dacă această descoperire ar arăta numai că Biserica este infectată cu ipocriţi, tot ce am avea de făcut ar fi să ne scoatem măştile, să ne cerem iertare şi să începem din nou să fim cinstiţi. Problema este mult mai profundă decât vor să recunoască cei mai mulţi dintre noi, deoarece in­tegritatea implică însăşi natura noastră ca Biserică în lumea de astăzi. Diagnosticul este dureros şi remediul costisitor, dar Biserica trebuie să aibă curajul să acţioneze cinstit şi să facă ce trebuie făcut.
Suntem puşi faţă în faţă cu o criză de integritate. Nu este pusă în discuţie numai conduita Bisericii, dar însuşi caracterul Bisericii. Lumea întreabă: „Poate fi crezută Biserica?" Cum răspundem este la fel de important ca şi ce răspundem.
De nouăsprezece secole Biserica i-a cerut lumii să-şi recunoască păcatele, să se pocăiască şi să creadă în Evanghelie. Astăzi, în amurgul secolului al 20-lea, lumea îi spune Bisericii să stea faţă în faţă cu păcatele sale, să se pocăiască şi să înceapă să fie adevărata Biserică a acestei Evanghelii. Noi, creştinii, susţinem sus şi tare că nu ne este ruşine de Evanghelia lui Cristos, dar probabil că Evanghelia lui Cristos se ruşinează de noi. Pe undeva, lucrarea noastră nu se potriveşte cu mesajul nostru. Ceva nu este în regulă referitor la integritatea Bisericii.
Biserica s-a obişnuit să audă oamenii chestionând mesajul Evangheliei, deoarece acest mesaj este o nebunie pentru cei pierduţi. Astăzi însă situaţia s-a schimbat, pen­tru că acum mesagerul este suspect. Atât lucrarea cât şi mesajul Bisericii şi-au pierdut credibilitatea în faţa lumii, şi lumea se pare că se amuză de spectacol. “De ce ar tre­bui să ascultăm de Biserică?" întreabă lumea pe un ton critic. „Pe ce autoritate vă bazaţi voi, creştinii, ca să ne predicaţi despre păcat şi salvare? Puneţi-vă în ordine casa voastră proprie şi atunci, poate că vom dori să vă ascultăm”.
Desigur şi noi avem gata răspunsul: “De ce nu vă pu­neţi şi voi casa voastră în ordine? Scandalurile din lumea fotbalului nu vă opresc să mergeţi pe stadioane sau să închideţi televizoarele în timpul emisiunilor sportive. Scandalurile din lumea afacerilor nu vă dezgustă aşa de mult încât să vă retrageţi banii de la bancă sau să vă lichidaţi investiţiile. Nu veţi mai vota fiindcă peste o sută de oficiali din administraţie au fost acuzaţi de afaceri necinstite şi au trebuit să-şi dea demisia? Nu! Atunci de ce respingeţi Biserica din cauza câtorva oameni care n-au practicat ce au predicat? Aşa că...!"
Apărarea aceasta sună logic, exceptând faptul că este bazată pe două interpretări periculoase cu privire la adevărata natură a crizei pe care o întâmpină Biserica astăzi.
Încep cu aceea că această criză de integritate implică mai mulţi oameni decât cei câţiva acuzaţi de acţiuni morale şi financiare improprii. Criza integrităţii implică întreaga Biserică. Nu spun că oamenii n-au păcătuit, nici nu predic vina colectivă, indiferent care este. Vreau doar să subliniez că în Trupul lui Cristos ne aparţinem unul altuia, ne influenţăm unul pe celălalt şi nu putem scăpa unul de altul. Nu presa a creat criza ci Biserica; şi Biserica trebuie s-o rezolve. „Şi dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el" a scris apostolul Pavel, „dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el" (1 Corinteni 12:26). Ne place sau nu, toţi suntem implicaţi.
Subiectul acestei cărţi arată că Pearlygate este simp­tomul problemelor critice din lumea evanghelică, proble­me atât de adânci şi serioase, că nu vor fi rezolvate prin mijloace rapide. Predicând despre integritate, numind noi conducători şi stabilind standarde financiare mai stricte, toate acestea pot ajuta, dar vor acţiona doar la suprafaţă. Biserica n-are nevoie de un cosmetician ci de un chirurg.
Există un al doilea motiv pentru care această apărare este greşită: slăbiciunea Bisericii a contribuit la cauza acestor scandaluri. Biserica este sarea pământului, dar se pare că noi nu sărăm îndeajuns ca să împiedicăm corupţia în guvern, în lumea marilor afaceri, în sport şi chiar în lumea religioasă. Biserica este lumina lumii, dar se pare că este prea slabă ca să aibă suficientă influenţă asupra celor ce se mişcă şi respiră.
Şi ceea ce este mai ciudat, aceste scandaluri au avut loc într-un timp când mulţi creştini proclamă puterea şi popularitatea creştinismului fundamentalist. În definitiv, avem Biserici arhipline, emisiuni la radio şi televizor, congrese mari, scriitori şi muzicieni creştini respectaţi, librării creştine, clase biblice şi capele în colegii, universităţi, guvern, birouri şi chiar la garderobe. Unii dintre conducătorii de bază ai Bisericii sunt intervievaţi la pro­gramele de radio şi televiziune, alţii influenţează viaţa politică. Dar, în ciuda tuturor acestor realizări, scandalurile sunt la modă. Ceva trebuie să fie greşit.
Nu critic oamenii şi organizaţiile care promovează aceste lucrări; de fapt sunt implicat în unele şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru mărturia pe care o depune poporul Său în aceste locuri. Dar trebuie să arăt că ceva este radical greşit când lucrarea evanghelistică este atât de populară şi în acelaşi timp atât de slabă. Probabil că popularitatea este slăbiciunea sa; în definitiv, reputaţia şi caracterul sunt două lucruri diferite. Probabil mâna noastră dreaptă nu ştie ce face stânga şi, drept rezultat, mesajul şi lucrarea noastră sunt divizate.
Este o problemă de integritate şi de aici trebuie să începem.
CAPITOLUL 2

REGRESUL

„Dumnezeu ne-a creat compleţi; orice altceva este lucrarea omului” (*)

Leopold Kronecker
(*) Din Familiar Quotations de John Bartlett’s, ed. Emily Morison Beck, 15th ed. (Boston: Little Brown, 1980), p. 592.
Pentru a înţelege integritatea, în primul rând trebuie să înţelegem că sunt două forţe care acţionează în lumea

noastră de astăzi: (1) Dumnezeu, care pune toate lucrurile împreună, şi (2) păcatul, care le rupe. Dumnezeu ne vrea întregi; Satan vrea să ne fracţioneze. Scopul lui Dumnezeu este „să unească iarăşi într-unul, în Cristos, toate lucrurile" (Efeseni 1:10). El nu poate accepta neutralitatea. „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cine nu adună cu Mine, risipeşte" (Luca 11:23). În final, programul lui Dumnezeu se va împlini şi într-o zi universul Său va fi un tot glorios. Dar până se va împlini aceasta, tu şi eu trebuie să locuim într-o lume fracţionată şi să ne confrun­tăm cu dificultăţile care rezultă din această fragmentare.

Biserica lui Dumnezeu este instrumentul principal pentru punerea lucrurilor împreună în această lume; şi pentru a proceda corect, Biserica însăşi trebuie să fie în­treagă. Dacă este vreun loc unde oamenii fărâmiţaţi din societatea noastră aşa de fragmentată, ar trebui să găsească integritate, acesta este în Biserica locală. În definitiv, noi, creştinii, suntem împăcaţi cu Dumnezeu şi uniţi unul cu altul, aşa că oamenii au tot dreptul să se aştepte să gă­sească integritate în Biserică.
Ce este integritatea? Dicţionarul englezesc Oxford arată că acest cuvânt vine din latinescul integritas, care înseamnă totalitate, întregime, plinătate. Rădăcina cuvân­tului este integer care înseamnă neatins, intact, întreg. Integritatea este, pentru caracterul personal sau social, ceea ce este sănătatea pentru trup şi o vedere de 100 % pentru ochi. O persoană integră nu este divizată (aceasta ar însemna duplicitate), nici nu se preface că este (aceas­ta ar fi ipocrizie). El sau ea este un întreg; viaţa este pusă împreună şi toate lucrează împreună în mod armonios. Oamenii integri nu au nimic de ascuns şi nimic de care să se teamă. Vieţile lor sunt cărţi deschise. Ei sunt întregi. Iată cum a descris Domnul Isus integritatea: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”.
„Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plia de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie în­tunericul acesta!"
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţinea la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona" (Matei 6:19-24).
Domnul Isus a arătat clar că integritatea implică în­treaga fiinţă interioară; inima, intelectul şi voinţa. Un in­divid integru are o singură inimă. El nu încearcă să iu­bească şi pe Dumnezeu şi lumea în acelaşi timp. Inima lui este în cer şi acolo este şi comoara lui. „Nu iubiţi lu­mea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el" (1 Ioan 2:15). O persoană integră ia această poruncă în mod foarte serios: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima..” (Matei 22:37).
O persoană integră are de asemenea un singur cuget, o singură perspectivă (ochi), care ţine viaţa pe adevărata direcţie. La urma urmei, perspectiva ajută la determinarea consecinţelor; „un om nehotărât (este) nestatornic în toate căile lui" (Iacov 1:8). Lot era un om nestatornic, ceea ce ne ajută să ne explicăm de ce a ales o casă în Sodoma, în loc de un cort pe câmpia sfântă a lui Avraam (Geneza 13:6). Ceea ce l-a ajutat pe Avraam să-şi păstreze direcţia a fost că a avut o singură perspectivă. El era străin şi călător pe pământ, cu ochii credinţei fixaţi ferm la Dumnezeu şi la cetatea cerească (Evrei 11:13-16).
Domnul Isus a spus de asemenea că persoana integră are o singură voinţă şi caută să servească un singur stă­pân. Peter T. Forsythe a avut dreptate când a spus: „Prima datorie a fiecărui suflet este să-şi găsească Stăpânul nu libertatea”. Odată ce ţi-ai găsit Stăpânul, pe Isus Cristos, vei găsi şi libertatea. “Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi" (Ioan 8:36). Nimeni nu poate sluji cu succes la doi stăpâni. A încerca să faci aşa ceva înseamnă să te împărţi, şi o persoană împărţită nu are integritate. Este o persoană cu inima împărţită, cu inte­lectul împărţit, cu voinţa împărţită.
Dintre toţi slujitorii binecunoscuţi ai lui Dumnezeu, cu care am avut prilejul să lucrez, nici unul n-a întruchipat mai bine integritatea decât Theodore H. Epp, fondatorul emisiunii „Înapoi la Biblie". În mod repetat, el amintea conducerii şi personalului că Dumnezeu nu l-a chemat nici pe el, nici organizaţia sa, să încerce să facă toate lucrurile. „Fac un singur lucru" era principiul lui. A re­fuzat în mod delicat câteva dintre „cele mai bune sugestii" ale mele, fiindcă a sesizat că ele ne vor duce pe un drum ocolit. Nu era numai temător de ocolişuri, dar îi era frică să nu devină un „predicator popular", care să-i mulţu­mească pe toţi.
Într-o perioadă din timpul activităţii sale, a ajuns la concluzia că ceva nu era în ordine, fiindcă nu primea scrisori critice. (Cei mai mulţi evanghelişti s-ar bucura de aceasta.) S-a retras pentru o scurtă perioadă de odihnă, şi-a cercetat inima şi a venit înapoi cu planuri pentru o serie de mesaje care să-i provoace pe ascultătorii săi. Nu încerca să fie un cruciat, care să caute în mod voit după probleme; el voia doar să nu fie laş, încercând să evite problemele.
El spunea: „Mi-e teamă că atunci când sunt pe placul fiecăruia, nu sunt pe placul lui Dumnezeu; să fiu agreat de Dumnezeu este ceea ce contează”.
Domnul Isus a explicat că „un singur ochi" lasă lu­mina, în timp ce „doi ochi" - două perspective şi doi stă­pâni în viaţă - creează întuneric interior. El a atenţionat că persoana fără integritate crede de fapt că întunericul este lumină! Acest înfricoşător proces de degradare mo­rală şi spirituală este descris de apostolul Ioan: „Vestea, pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu este lumină, şi în El nu este întuneric. Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevă­rul” (1 Ioan 1:5-6).
Acesta este primul pas spre întunericul interior - ipo­crizia, minţind pe alţii despre părtăşia noastră cu Dumnezeu. Sunt multe căi prin care putem să facem aceasta: predicând ceea ce nu practicăm, rugându-ne pentru ceea ce de fapt nu simţim nevoie, pretinzând că facem ceea ce de fapt nu facem. Dar a pretinde este numai începutul, pentru că problema devine şi mai gravă. Apostolul Ioan spune mai departe: “Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi" (1 Ioan 1:8).
Situaţia devine într-adevăr mai serioasă, pentru că acum nu numai că îi minţim pe alţii, dar ne minţim pe noi înşine şi mai şi credem. Ipocrizia a devenit acum dupli­citate. Nu ne mai prefacem; minciuna a devenit un mod de viaţă pentru noi şi noi nu vedem nimic greşit în aceas­ta. Ipocrizia a dat cale liberă duplicităţii.
Şi unde duce aceasta? ”Dacă zicem că n-am pă­cătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul nu este în noi” (1 Ioan 1:10).
Acum nu numai că îi minţim pe alţii şi pe noi înşine, dar încercăm să minţim pe Dumnezeu şi prin aceasta Îl facem pe Dumnezeu mincinos. Putem chiar să citim Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu simţim condamnarea păcatului. De ce? Din cauză că decăderea morală dină­untru a schimbat lumina în întuneric. Ipocrizia a devenit duplicitate şi duplicitatea a produs apostazia. Şi totul a început cu o inimă împărţită, care a încurajat o minte nestatornică şi o voinţă divizată.
Singura cale pentru a evita această tragedie este să „umblăm în lumină" şi să păstrăm fiinţa interioară cinstită şi curată înaintea lui Dumnezeu (1 Ioan 1:7,9). Trebuie să devenim oameni de „un singur lucru": „Fac un singur lucru" (Filipeni 3:13); „un lucru cer şi-l doresc" (Psalmul 27:4); „un singur lucru trebuieşte" (Luca 10:42). Trebuie să urmăm sfatul apostolului Pavel: “Dacă deci aţi înviat împreună cu Cristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Cristos sade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ" (Coloseni 3:1-2).
Ceea ce a spus apostolul Ioan cu privire la credincios, ca individ, se aplică Bisericilor şi oricăror organizaţii, pentru că aceste organizaţii sunt alcătuite din credincioşi individuali şi toţi sunt mădulare ale Trupului lui Cristos. Aparţinem unii altora, avem nevoie unii de alţii, ne in­fluenţăm unii pe alţii, nu putem scăpa unii de alţii.
De aceea, când ipocrizia (minciuna faţă de alţii) şi duplicitatea (minciuna faţă de tine însuţi) încep să câştige teren, integritatea se erodează în mod treptat, până când în final este distrusă. Rezultatul este întotdeauna apostazia (omul Îl face pe Dumnezeu mincinos) şi treptat lumina devine întuneric. Şi toate acestea au loc în timp ce per­soana sau organizaţia respectivă menţin ceea ce pare a fi o relaţie de credincioşie cu Dumnezeu. Când intervine căderea, oamenii sunt surprinşi, uluiţi, şocaţi. De fapt păcătoşii înşişi sunt surprinşi; ei chiar se vor apăra contra acuzatorilor. Lumina a devenit întuneric şi ei nu mai pot să deosebească ce este drept de ceea ce este greşit.
Integritatea înseamnă că lumina luminează în interior, fiindcă persoana sau grupul are o singură inimă, o singură minte şi o singură voinţă. Ipocrizia înseamnă că s-au format fragmente şi umbrele s-au mutat înăuntru. Dupli­citatea înseamnă că lumina a devenit întuneric, ce este greşit a devenit drept şi păcatul a devenit acceptabil. Aceasta este persoana pe care o avea în vedere Domnul Isus când a spus: „Nu orişicine-Mi zice: “Doamne, Doamne!”, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi uni vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi minuni în Nu­mele Tău?” Atunci le voi spune curat: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege!”" (Matei 7:21-23).
Poţi să spui cuvintele potrivite, să ai diplomele potri­vite, să predici din textele potrivite, să ajuţi oamenii în problemele lor şi chiar să faci minuni, şi cu toate acestea să nu faci voia lui Dumnezeu. Tragedia zilelor noastre este că mulţi oameni nu pot să vadă diferenţa dintre adevăr şi fals; şi ceea ce majoritatea numeşte „binecuvântare", poate fi în realitate o judecată a lui Dumnezeu.
Probabil că cel mai bun exemplu despre tragedia aceasta este naţiunea Israel. Aşa că să mergem înapoi în istorie şi să întâlnim doi oameni curajoşi şi integri: Neemia şi Ieremia. Ei pot să ne înveţe mult despre ceea ce se întâmplă astăzi în Biserică şi despre ceea ce ar trebui să facem: tu şi eu.