Data ședinței: 2008-02-25 Titlul ședinței



Yüklə 105,79 Kb.
səhifə1/3
tarix02.11.2017
ölçüsü105,79 Kb.
#27323
  1   2   3

Data ședinței: 2008-02-25

Titlul ședinței:

Intervenția 1
Declaraţii politice prezentate de doamnele şi domnii senatori:

- Alexandru Ioan Morţun (PNL) – declaraţie politică având ca temă proprietăţile care au aparţinut Fundaţiei Gojdu;

- Verginia Vedinaş (PRM) – declaraţie politică având ca subiect lucrările Forumului internaţional cu privire la combaterea traficului de fiinţe umane;

- Ivan Cismaru (PD-L) – declaraţie politică având ca titlu „Care taxă?;

- Liliana Lucia Tomoiagă (PSD) – declaraţie politică având ca titlu „Educaţia religioasă, mijloc de promovare a drepturilor omului”;

- Gheorghe Vergil Şerbu (PNL) – declaraţie politică având ca temă alegerile parlamentare din anul 1938;

- Dan Sabău (independent afiliat Grupului parlamentar al PD-L) – declaraţie politică având ca subiect plecarea din ţară a medicilor tineri;

- Vasile Dîncu (PSD) – declaraţie politică având ca titlu ”Reafirmarea şi păstrarea demnităţii naţionale într-o Românie europeană”;

- Corneliu Vadim Tudor (PRM) – declaraţie politică având ca temă refuzul reprezentanţilor PRM de a participa la dezbaterea şi semnarea Pactului naţional pentru educaţie;

- Viorel Arion (independent afiliat Grupului parlamentar al PD-L) – declaraţie politică având ca subiect taxele Guvernului Tăriceanu;

- Adrian Păunescu (PSD) – declaraţie politică referitoare la: emigrarea specialiştilor români; necesitatea afirmării demnităţii naţionale; taxele Guvernului Tăriceanu;

- Gheorghe David (PD-L) – declaraţie politică având ca titlu „Argumente pentru îmbunătăţirea cadrului legislativ privitor la deficienţa circulaţiei banului public” (declaraţie politică neprezentată în plen);


Domnul Alexandru Ioan Morţun:

Mulţumesc.

Doamna preşedinte de şedinţă,

Doamnelor şi domnilor senatori,

În anul 1869, Emanuil Gojdu, unul dintre cei mai străluciţi avocaţi ai Imperiului Austro-Ungar, posesor al unei impresionante averi, stabilea prin testament ca cea mai mare parte din aceasta să fie lăsată, citez, „românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania”, lor şi nimănui altcuiva.

O altă prevedere testamentară stipula ca această avere să fie administrată de o fundaţie care să-i poarte numele, fundaţie care a şi funcţionat între 1870 – 1917, acordând mii de burse românilor transilvăneni. Dar vremurile, războaiele au făcut ca acest demers patriotic să intre în uitare. În 1952, guvernul comunist maghiar a naţionalizat fundaţiei toate proprietăţile din Budapesta şi nu numai.

În 1996, după repetate demersuri, fundaţia se reînfiinţează la Sibiu. În acest moment este condusă de Înalt Preasfinţia Sa Laurenţiu Streza, mitropolit al Ardealului. Şi, dacă iniţial fundaţia se lupta cu legislaţia ungară, care nu avea nicio prevedere legată de bunurile deţinute de fundaţiile private, ceea ce făcea imposibilă orice recuperare, acum, culmea, trebuie să se lupte şi cu unele prevederi ale Tratatului româno-ungar, pentru că, în baza acestuia, s-a iniţiat o ordonanţă de urgenţă care prevede nici mai mult nici mai puţin decât înfiinţarea unei noi fundaţii româno-maghiare, de această dată, care să dispună de moştenirea Gojdu atât în Ungaria cât şi în România.

Protestul Înalt Preasfinţiei Sale Laurenţiu Streza, adresat recent Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului şi parlamentarilor, protest făcut în numele Bisericii Ortodoxe Române, Biserica Naţională din Transilvania şi a peste 4,5 milioane de români ortodocşi de aici, contestă acest lucru, dar şi faptul că, din unele articole incluse în ordonanţă, s-a exclus tocmai moştenitorul testamentar prevăzut la articolul 7 din Testament, adică acea parte, citez, „ a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, care ţine de legea răsăritean-ortodoxă”. Mai mult, Înalt Preasfinţia Sa acuză că, în prevederile ei, ordonanţa stipulează răscumpărarea pe bani de la buget, repet, de la buget, a proprietăţilor Gojdu, un bun al românilor ortodocşi. Mai grav, prin punerea în aplicare a acestui acord, prin răscumpărarea unor bunuri care aparţin de drept Fundaţiei Gojdu, România ar recunoaşte nici mai mult, nici mai puţin decât naţionalizarea ungară, din 1952, a furtului pe care comuniştii unguri l-au făcut nu din ţărişoara lor, ci din averea a milioane de români ortodocşi transilvăneni.

Iată de ce, doamnelor şi domnilor senatori, avem datoria de a susţine demersurile Înalt Preasfinţiei Sale Laurenţiu Streza, mitropolitul Ardealului, care ţine să reamintească faptul că, din punctul de vedere legal şi moral, de moştenirea Gojdu nu poate dispune nici statul român, nici statul maghiar, aceasta nefiind proprietate de stat, ci „proprietate privată aparţinând credincioşilor noştri” am încheiat citatul. În ceea ce ne priveşte, solicit Ministerului Afacerilor Externe al României să înceapă de urgenţă şi să definitiveze demersurile, în termenul cel mai scurt pentru ca această importantă avere imobiliară să treacă în posesia proprietarului de drept, Fundaţia Gojdu, condusă de Înalt Preasfinţia Sa mitropolitul Ardealului, pentru că aşa este drept, aşa este corect şi aşa este moral. Ei, credincioşii români şi numai ei, acum şi în viitor, trebuie să fie beneficiari ai acestei imense averi, aşa cum a fost voinţa lui Emanuil Gojdu, iar noi, aleşii lor, trebuie să-i ajutăm să intre cât mai curând în posesia acestei averi. Vă mulţumesc.

Domnul Gheorghe David:

„Argumente pentru îmbunătăţirea cadrului legislativ privitor la deficienţa banului public.”

Înainte de a vă prezenta propunerile de îmbunătăţire a cadrului legislativ privitor la deficienţa circulaţiei banului public – despre care voi vorbi în partea a doua a intervenţiei mele – consider că este nimerit să încep cu argumentele care stau la baza susţinerii lor.

Judeţul Timiş - pe care am onoarea să-l reprezint în Senatul României -, ca suprafaţă, se situează pe primul loc în ţară. Aproximativ 70% din populaţie trăieşte în mediul urban, din care numai în Timişoara 44%. Punând cap la cap teritoriul administrativ al celor două municipii şi al celor nouă oraşe, rezultă că respectiva populaţie se află concentrată pe circa 500km2 dintr-un total de aproape 9000km2 cât este suprafaţa judeţului. Din acest punct de vedere, situaţia este relativ identică în toate judeţele a căror dezvoltare economică depăşeşte binişor

media pe ţară. De reţinut: urbanizarea este un fenomen în expansiune, inclusiv în ţările puternic industrializate; spre deosebire de acestea din urmă însă la noi ea nu este însoţită de o dezvoltare a infrastructurii în măsură să asigure populaţiei un confort comparabil cu cel impus prin standardele Uniunii Europene. Este vorba despre reţeaua de drumuri şi şosele, de alimentarea cu apă şi canalizare, de ecologizarea apelor uzate şi a deşeurilor menajere şi industriale, de comunicaţii, de asigurarea confortului termic (centralizat sau nu) etc. Dacă la nivelul municipiilor şi oraşelor aceste utilităţi sunt cât de cât rezolvate sau sunt incluse în portofoliul investiţiilor pentru anii imediat următori, în mediul rural, cu mici excepţii, realizarea unei astfel de infrastructuri se află abia la început.

Dosarul negocierilor premergătoare dobândirii calităţii de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, cuprinde 30 de capitole (plus unu – „Diverse”). Din totalul celor peste 90 000 de pagini, agriculturii şi mediului înconjurător i-au fost consacrate mai bine de două treimi, ceea ce demonstrează recunoaşterea complexităţii deosebite a celor două capitole. Faptul că, pentru punerea în aplicare a acquis-ului comunitar privitor la cele două componente, Comisia Europeană i-a acordat României (e adevărat, nu numai ei, ci şi celorlalte ţări candidate) o perioadă mai îndelungată de timp în comparaţie cu celelalte capitole, nu face decât să învedereze recunoaşterea de către oficialii de la Bruxelles că drumul pe care îl avem de parcurs este lung şi anevoios.

În afară de timp şi foarte mulţi bani pentru a duce la bun sfârşit angajamentele asumate, la fel de importante sunt şi eforturile de a agrea un mecanism instituţional capabil să pună în valoare fondurile alocate, creativitatea celor antrenaţi în funcţionarea acestuia şi propriile resurse umane şi materiale. Or, din acest punct de vedere, modul în care au fost accesate şi cheltuite fondurile băneşti puse nouă la dispoziţie, prin Programele PHARE, ISPA şi SAPARD – ca să le amintesc doar pe acestea – demonstrează că el nu funcţionează corespunzător. Întârzierea cu mai bine de doi ani a derulării creditelor alocate prin SAPARD este doar un exemplu. Există încă de pe acum temeri exprimate deja de către oficiali avizaţi ai Comisiei Europene, potrivit cărora există pericolul ca România să nu poată cheltui sumele anual alocate, la termenele stabilite şi în conformitate cu destinaţia lor. Este vorba, în primul rând, de Fondurile structurale. Întrebării „De ce?” i se pot da mai multe răspunsuri, unele dintre ele chiar justificate cu argumente. Oricare ar fi ele, din moment ce sunt cunoscute şi obiective, pe deasupra, înseamnă că pot fi valorificate în elaborarea soluţiilor. Dacă vorbim despre dificultăţi în folosirea banilor, dificultăţi pricinuite de forţa de muncă tot mai limitată în raport cu volumul investiţiilor reale existente – se ştie doar că este vorba de circa 30 de miliarde de euro de care România va beneficia din visteria Uniunii Europene în următorii ani, cărora li se va adăuga propria contribuţie – soluţia nu poate fi alta decât cea a unei pragmatice organizări a disponibilului existent. Dacă vorbim despre lipsa exerciţiului în elaborarea de proiecte – vitale pentru validarea în vederea deschiderii finanţărilor - soluţia este intensificarea preocupărilor pentru adecvarea calificării solicitanţilor de credite la exigenţele stabilite în acest sens de autorităţile comunitare şi agreate de cele româneşti prin semnarea Tratatului de aderare.

Nu aş putea spune că în această privinţă nu s-au făcut paşi semnificativi; s-au creat organisme specializate, cu responsabilităţi nemijlocite, de pildă, Agenţia de plăţi; au fost reglementate modalităţile prin care solicitanţii pot apela la serviciile de consultanţă calificată; la nivel local – cel puţin în judeţul Timiş – sunt tot mai multe comune în organigrama cărora a fost inclus promotorul local, a cărui principală atribuţie este să valorifice oferta de fonduri guvernamentale sau venite prin programe externe. Misiunea lor este să le supună atenţiei consiliilor locale în vederea accesării şi, în măsura în care sunt familiarizaţi cu tehnicile de lucru, să întocmească ei înşişi proiecte. Mai amintesc – doar în treacăt – că la punerea pe picioare a acestei funcţii, primăriile din judeţ au fost substanţial sprijinite de Centrul de Asistenţă Rurală, o organizaţie neguvernamentală. Din cele spuse până acum, se poate lesne observa că, în ansamblul său, funcţionarea organismului despre care aminteam la început se bizuie, în primul rând, pe oameni. Elaborarea legilor menite să-i consfinţească statutul juridic este relativ simplă. Le revine oamenilor datoria să-l pună în mişcare, să-i „lubrifieze” – dacă mă pot

exprima aşa – angrenajele prin intervenţii concrete de corectare a imperfecţiunilor constatate. Ajuns aici, mă simt dator să amintesc o realitate peste care prea uşor se trece cu vederea. Prin însăşi fiinţa sa, omul este tributar mentalităţilor şi unui comportament care, la rându-le, sunt expresia mediului socio-politic, cultural şi de instruire în care s-a format, nivelului său de pregătire profesională şi, nu în ultimul rând, capacităţii sale native de a selecta elementele de noutate, slujitoare ale dezvoltării şi progresului şi trebuie să renunţe la ceea ce ar putea duce la întârzierea promovării lor. Un singur exemplu, doar: teama de a lua decizii pe propria răspundere şi prea grăbita renunţare în a demonstra că punctul tău de vedere se bizuie pe argumente extrase din realitatea imediată, alta decât cea în care ne-am format modul de gândire şi acţiune. „Aşa a spus şeful!” este o sintagmă pe care am auzit-o şi o auzim adesea. Nu de puţine ori, un astfel de comportament este cauzat de promovarea pe un post de mai mică sau mai mare răspundere a unor persoane care, chiar dacă sunt absolvente ale unei şcoli de nivel mediu sau superior, sunt insuficient familiarizate cu responsabilităţile ce-i revin în conformitate cu fişa postului. Categoria pe care o am în vedere este cea a personalului operativ.

Domnul Vasile Dîncu:

Doamna preşedinte,

Stimaţi colegi,

Declaraţia mea politică are ca titlu rezoluţia Consiliului Naţional al Partidului Social Democrat şi se numeşte „Reafirmarea şi păstrarea demnităţii şi identităţii naţionale într-o Românie europeană”.

Vreau să sintetizez câteva din aspectele generale ale unei rezoluţii pe care partidul nostru le-a adoptat în unanimitate la Consiliul Naţional al PSD de vineri, pentru că este o temă care nu este interesantă pentru mass-media. Este o temă care, deşi am discutat-o acolo şi a apărut în mai multe luări de cuvânt, nu a apărut şi în coloanele ziarelor, pentru că, de regulă, crimele faţă de România nu intră la capitolul „omoruri” şi atunci, evident că sunt mai puţin popularizate.

Am constatat, prin rezoluţia amintită, că, în ultima vreme, identitatea şi demnitatea românilor din ţară sau de peste hotare sunt în suferinţă. S-a deteriorat imaginea României în lume, de aceea o să vedeţi că românii din Spania, foarte des, îşi schimbă numele, românii din Italia sunt hăituiţi de către grupe de extremişti sau, câteodată, chiar de autorităţi. De asemenea, 250 000 de români de pe Valea Timocului abia anul acesta au fost recunoscuţi ca minoritate, au o singură biserică unde se poate face slujbă în limba română, încă nu au şcoli şi nu au nici măcar dreptul la nume.

De asemenea, în Harghita şi Covasna, apar des ştiri mai ales, despre afirmarea identităţii şi demnităţii maghiarilor. Despre români însă uitaţi în cele mai multe momente de către noi şi de către majoritatea românească, se vorbeşte foarte puţin.

De aceea, în aceste zile, probabil, din nou o să discutăm despre Fundaţia Gojdu şi despre crima pe care statul român, prin intermediul Guvernului, o face faţă de moştenirea pe care românii ardeleni o au de la un mare patriot român, care a încercat să păstreze şi să ajute pe tinerii români săraci din Transilvania, să facă şcoală şi să-şi păstreze limba şi cultura.

Având în vedere toate aceste lucruri, Partidul Social Democrat a afirmat câteva principii importante printr-o rezoluţie de care aminteam adineauri.

În esenţă, spunem că – şi chemăm şi celelalte partide să fie alături de noi – este nevoie de o strategie naţională post-aderare care să creeze condiţii efective pentru ca România să se poată afirma în mod egal alături de celelalte naţiuni europene. Credem că statul naţiune continuă să ofere cadrul în care funcţionează

suveranitatea, identitatea şi, nu în ultimul rând, democraţia. În afara sferei naţionale, democraţia reprezintă mai degrabă o schemă teoretică, iar politica europeană nu se poate substitui politicilor naţionale. Aşa cum ştiţi, ea este într-un raport de complementaritate cu acestea. România are nevoie, de asemenea, de o consolidare a coeziunii şi justiţiei sociale, precum şi de eliminarea decalajelor de dezvoltare. Coeziunea socială se poate realiza numai în cadrul unui stat social activ, unde este nevoie de un model de dezvoltare specific românesc. Avem diferenţe şi decalaje mari între urban şi rural şi avem discrepanţe foarte mari între regiuni. Şapte din cele opt regiuni de dezvoltare ale României se află printre cele mai sărace 15 regiuni ale Europei. De aceea, noi trebuie ca aici, în interior - sigur, cu sprijin european -, să facem rapid o strategie de a egaliza raporturile de dezvoltare dintre regiunile noastre. Nu putem să fim o Românie cu mai multe viteze. De aceea, cred că ceea ce spunem noi, cei din Transilvania, câteodată poate mai apăsat, legat de descentralizare, nu este o derobare faţă de datoria pe care şi Transilvania, şi Banatul, şi ceilalţi o au faţă de România săracă.

Deci noi suntem de acord că este nevoie de o strategie prin care să reducem decalajele în interiorul ţării noastre.

De asemenea, trebuie să avem o Românie competitivă pe plan european. Trebuie să ne promovăm brandurile naţionale sau regionale pe care le avem. Nu putem să distrugem orice formă de brand naţional prin această globalizare care vine şi înghite orice marcă şi orice expresie, până la urmă, a identităţii noastre.

Suntem convinşi că intrarea României în Uniunea Europeană îmbogăţeşte proiectul european; îmbogăţeşte acest proiect european, dacă noi vom fi lipsiţi de inhibiţii şi dacă vom încerca să ne promovăm valorile. Avem nevoie de instituţii ale admiraţiei noastre, de admiraţie pentru ceilalţi, în toate domeniile, de la cultură la politică, pentru a putea să valorificăm această oportunitate pe care o avem în acest moment.

Propunem, de asemenea, ca dezbaterea privind minorităţile să promoveze etica diversităţii. În general, am discutat foarte mult despre minorităţile din Harghita şi Covasna, despre situaţia minorităţii majoritare din Harghita şi Covasna.

Ca cetăţeni români deschişi spre o etică a diversităţii, trebuie să recunoaştem că, deşi minoritatea maghiară din România beneficiază de toate instituţiile afirmării identităţii naţionale, a culturii, este nevoie încă de foarte mult, de un drum destul de lung ca să ajungem la o societate multiculturală, în care şi minoritatea să fie mulţumită. Însă este nevoie, de asemenea, de principiul reciprocităţii. Minoritatea română din aceste regiuni are nevoie de un tratament care să fie cel puţin egal cu tratamentul pe care majoritatea naţională îl oferă acelei minorităţi regionale.

În fine, considerăm că procesul de integrare europeană trebuie să integreze întreaga naţiune română, inclusiv românii care se află în afara graniţelor.

Am vorbit în preambul despre anumite situaţii cu care se confruntă românii răspândiţi în afara graniţelor. Credem însă, după recentele evoluţii din Kosovo, că evoluţia Europei merge spre integrare şi lărgirea concomitentă a spaţiului de libertate şi expresie identitară, şi nu spre fragmentare şi separatism etnic sau de altă natură.

În fine, PSD afirmă punerea interesului naţional, întotdeauna, înaintea oricărui interes de partid. Pentru atingerea unor obiective naţionale, Partidul Social Democrat se angajează să colaboreze cu toate forţele politice care respectă criteriile democraţiei în probleme care vizează securitatea, integritatea naţională, afirmarea şi păstrarea demnităţii şi identităţii naţionale a românilor din România şi din afara graniţelor.

Vă mulţumesc. (Aplauze)



Domnul Adrian Păunescu:

Doamna preşedinte,

Doamnelor şi domnilor colegi,

Nu este prea bună soarta celor care anunţă relele cu un timp înainte ca ele să se petreacă.

De ani şi ani vorbesc aici despre marele pericol de a ne pierde specialiştii în medicină, în învăţământ şi în construcţii, de exemplu, şi niciunul dintre cei responsabili nu a auzit alarma. Acum ne întrebăm cum este posibil să rămânem fără specialişti, într-o ţară care are nevoie tocmai de specialişti.

Am semnalat dezastrul că ne pleacă medicii. Mă bucur că un coleg, domnul Sabău, a vorbit atât de aplicat despre această problemă, numai că ea vine din amonte. Situaţia, jos, în sistemul sanitar, este generată de o politică defectuoasă, de un mod aberant de a vedea sănătatea şi mai ales de a-i privi pe specialişti.

Am tot prezentat aici situaţia ciudată în care ne găsim ca oameni, când ni se îmbolnăvesc nişte apropiaţi şi când căutăm soluţii în străinătate. Constatasem că străinătatea se compune, în fapt, din specialişti ai ţărilor care nu ştiu să-şi preţuiască specialiştii, plecaţi acolo ca să se pricopsească - să se pricopsească în sensul bun al cuvântului, nu în sensul mizerabil, de târg -, să se poată împlini profesional şi uman. La un moment dat, numeam Statele Unite ale Americii ţara tuturor ţărilor care nu-şi înţeleg valorile. Ei bine, fenomenul acesta de desţărare, de deprofesionalizare, de denaţionalizare, de deromânizare a României continuă, pentru că specialiştii nu sunt simpli cetăţeni. Ei poartă în ei şi un anumit grad de reprezentativitate.

Dădeam exemplul colegului nostru Irinel Popescu, care s-a zbătut luni şi luni de zile pentru a obţine o reglementare privind transplantul. Mă rugase, la un moment dat, marele nostru scriitor Fănuş Neagu să intervin pentru un om din judeţul Brăila, care lui îi este atât de drag şi care se afla în aşteptare la Irinel Popescu. Mă rugase să-l rog pe Irinel Popescu să grăbească operaţia, pentru că se temea că acel om nu mai are zile. Şi toată perioada cât îl căutam pe Irinel Popescu aflam acelaşi răspuns, care era răspunsul real: ,,Nu avem donatori.”

Nu se poate face nimic, dacă fiecare acţionează singur. Probabil că noi existăm ca tip de societate tocmai din nevoia de a anula efectul morţiu, efectul - să-i spun exact - de inerţie al vechii societăţi care prin centralizare şi prin lipsa de atenţie faţă de individ ducea la rezultate nedorite, în afara lucrurilor bune care existau în epocă. Dar constat cu tristeţe că astăzi aproape nimic din ceea ce am sperat nu se rezolvă prin forţa individului. Probabil că va trebui să redescoperim nu colectivismul, ci solidaritatea.

Ei bine, plecarea specialiştilor ne va pune într-o situaţie îngrozitoare în viitor. Încă mai suntem ca oameni pe picioarele noastre. Închipuiţi-vă că medicul pe care-l căutăm va fi în Spania, în Coreea de Sud sau în America. Nu oricine poate face orice pozitiv pe pământ. Este adevărat, prin aplicarea vocaţiei negative, aproape oricine poate face orice rău, dar orice bine nu poate face decât cel înzestrat de Dumnezeu cu un har, cel care s-a educat în această direcţie.

Semnalam faptul că la Craiova, de exemplu, un neurochirurg cum era şi este profesorul Cameniţă a fost scos din muncă, deşi nu există înlocuitor. Asta este o nebunie. Ce punem în loc? Pe tot parcursul Timişoara-Bucureşti nu există niciun neurochirurg. Dacă tăticul celui care a luat măsura are nevoie la noapte de această operaţie şi n-are cine să i-o facă, el ce va crede despre propria sa măsură de a băga politica până la brâu într-o treabă care nu are absolut niciun rost în medicină? Poate cineva dintre noi să cadă pe stradă şi, când vine cineva să-l ajute, să se scoale din leşin şi să zică: ,,Domnule, tu eşti legionar, eşti comunist, eşti social-democrat? Dacă eşti aşa, lasă-mă în pace, mai bine mor decât să mă tratezi tu.”? Sunt chestiuni foarte grave,

de viaţă şi de moarte, pe care specialiştii – şi exemplul medicinei este semnificativ şi cuprinzător – le pot rezolva, dar noi nu le putem rezolva pentru specialişti.

Chestiunea cu constructorii pe care nu-i păstrăm în sistemul nostru de valori este iarăşi foarte gravă. Cu cât mai puţini constructori în ţară, cu atât mai scumpe casele în ţară, cu atât mai scăzut nivelul de trai, cu atât mai mică şansa unei vieţi normale în România. Parcă am avea jumătate de mână şi un sfert de picior, nu două mâini, două picioare şi eventual un creier. Le avem pe toate, dar, din păcate, ele nu conlucrează sau, cum ar spune un iubitor de pleonasme, ,,nu conlucrează împreună”.

Domnilor colegi,

Sunt foarte multe de spus, dar eu aş sublinia o idee. Ne-a rămas acest nenorocit obicei de a spune altceva decât vedem, decât observăm, decât constatăm. Iată chestiunea precedentului Kosovo, problemă în care eu m-am angajat de foarte multă vreme şi pe care am tot subliniat-o, dar nu asta este important acum. Important este următorul lucru: diverşi lideri ai României de azi susţin că nu este nicio problemă cu Kosovo, că provincia Kosovo este acolo şi că nicăieri - de exemplu la noi - nu se va întâmpla nimic. Sigur că forţa statului român, patriotismul oamenilor din această ţară, măsurile de prudenţă elementară, pe care probabil că le-am luat, vor împiedica o nenorocire să se petreacă prea curând. Dar nu asta este chestiunea. Nu înseamnă că, dacă un lucru nu se poate petrece, autorii lui nu vor să se petreacă. Noi ar trebui, de asemenea, să lucrăm în amonte, şi nu în aval, nu acolo unde apar consecinţele; ar trebui să nu mai luptăm în permanenţă ca nişte orbeţi cu fumul.

Sunt reglementări, sunt legi, există o Constituţie care trebuie aplicate nu de noi, oamenii politici, ci de cei care au capacitatea şi neutralitatea de a aplica legea aşa cum o aplică omul care stă la radar şi vede cu cât trece o maşină. Nu trebuie prea multă inventivitate ca să observăm că sunt călcate în picioare Constituţia, legile ţării.

Preşedintele face un lucru bun implicându-se, dar ce folos că dânsul spune: ,,Nu este nicio problemă.” Cum nu este nicio problemă? Păi, dumneata chiar de aceea eşti acolo, pentru că este o problemă şi ar fi un merit să recunoşti şi dumneata că este o problemă. De ce trebuie să ne minţim? Eu am vorbit în perioada socialistă, în anii 1980, 1981, 1982, într-o carte care nu a putut apărea atunci – mă gândesc s-o scot de acum încolo -, ,,Ultima noapte pe Atlantida”, despre marea nenorocire pe care o reprezintă faptul de a ignora cu ură realitatea. Iată, apa era până la genunchi, noi spuneam că este secetă. Apa era până la brâu, noi ceream cântece pentru marele nostru continent uscat. A existat şi există şi un asemenea şlagăr, chiar ,,Imnul înecaţilor din Atlantida”. Ei se înecau, dar trebuiau să respecte indicaţia de a spune că sunt foarte, foarte bine, că nu este niciun pic de apă.

Aşa suntem şi acum. Situaţia este gravă şi este gravă pentru că se conspiră la adresa Constituţiei, a unităţii statului român, se conspiră, în fond, împotriva românilor şi maghiarilor din România. Această chestiune nu poate fi acoperită. Ne facem noi că nu o vedem, cum făceam eu, de exemplu, când eram copil şi spărgeam un vas; închideam ochii să nu cumva să vadă ceilalţi. Se pare că nu este suficient să închizi ochii ca un lucru pe care-l faci tu să nu se observe.

De aceea, eu cred că trebuie să fim serioşi, să fim realişti, nu să provocăm, dar nici să evităm a spune adevărul, a spune dimensiunile faptei. Cum adică? Oamenii aceia folosesc rezultatul referendumurilor, aşa cum atrăgeam atenţia de la acest microfon. Spuneam atunci, când făceau referendumurile: ,,Le vor folosi într-o zi.” Ei spun acum că sunt neoficiale. Iată că le folosesc. Ei iau referendumurile, uită că ziceau că nu le folosesc şi le trimit la Consiliul Europei. Sigur că preşedintele Băsescu are dreptate; poate Consiliul Europei nu le va lua în serios, dar nu le va lua o dată, nu le va lua de două ori. Într-un moment anume, de slăbiciune, de absenţă a noastră de la masa tratativelor, de la masa discuţiilor, le vor lua în serios. Avem nevoie de noi probleme? Ele puteau fi rezolvate, repet, în amonte şi asta printr-o întărire a autorităţii statului român în chestiunile esenţiale.

Nu ne mai putem face iluzia şi nu mai putem trăi decepţia că statul român se poate implica în chestiunile economice. A trecut vremea respectivă, dar, în chestiunile care privesc însăşi existenţa sa şi liniştea cetăţenilor României de toate naţionalităţile, statul român trebuie să se implice.

Cer statului român să se amestece în treburile lui interne, dacă putem ajunge să cerem aşa ceva. Statul român nu se amestecă în propriile treburi interne.

Răspunde preşedintele, iarăşi corect, ca Budapesta să-şi vadă de treabă. Bun, dar acum face Budapesta acest gest pentru prima oară? Nu vine preşedintele Ungariei toată ziua bună ziua pe aici, nu vine şeful opoziţiei din Ungaria - cum îl cheamă? - Orban şi nu ştiu mai cum prin Ardeal şi incită? Nu vine doamna Marki şi incită? Cetăţenii români de naţionalitate maghiară sunt nişte oameni adevăraţi, care nu au primit în plin această boală a separatismului pe care le-o tot împinge în nări această echipă de demolatori. Nu s-au dus să facă sărbătoare la Sfântu Gheorghe, când au fost aşteptaţi cu sutele, şi s-au dus 87 de oameni. Este spre cinstea lor, dar cât durează această răbdare?

Şi statul român trebuie, într-adevăr, să se implice şi în rezolvarea problemelor economice din zonă. Este nedrept să existe în România, cum spunea corect senatorul Dîncu, să existe în România zone profund defavorizate şi pe care, pentru că sunt defavorizate, parcă dorim să le mai defavorizăm o dată ca să nu ne pierdem năravul. Nu este bine. Trebuie să constatăm că oamenii sunt tot mai pragmatici şi că ţara lor este acolo unde le este lor bine. Eu nu sunt de această părere, dar nici nu pot să fiu un crainic împotriva ei. Aşa este construită fiinţa umană.

În ceea ce priveşte problema autonomiilor, ele, cum bine s-a spus, dacă sunt bazate pe principii europene, sunt sănătoase, dar vine europarlamentarul României Tőkés László şi spune că hotărârea de a respinge soluţia de independenţă Kosovo este o isterie a Guvernului României. Este posibil aşa ceva, ca un europarlamentar al unei ţări să susţină cu voce tare această aberaţie?

Colegul Vadim vorbea aici despre un fapt la care aş fi vrut să ajung, pentru că era un joc de cuvinte sănătos. Eu nu am nimic nici cu persoana care ar putea fi cuprinsă în acest joc de cuvinte, dar este un fel de udemerizare pe care o suportăm în perioada aceasta.

Sigur, dacă Guvernul român s-ar implica în problemele interne şi ar face dreptate… (Discuţii în sală.)

Doamnă preşedinte,

Vă rog să-i rugaţi pe domnii care stau în picioare să nu obosească.




Yüklə 105,79 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə