Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară



Yüklə 2,8 Mb.
səhifə1/61
tarix07.01.2019
ölçüsü2,8 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   61

Prefaţă

Cu adevărat, este un privilegiu să fi fost rugat să scriu o prefaţă pentru acest volum important. Biserica Ortodoxă Română are o poziţie unică în mişcarea ecumenică, fiind capabilă să creeze punţi de legătură între Est şi Vest. A împărtăşit destinul multor altor biserici ortodoxe şi protestante din Europa de Est în timpul perioadei comuniste, adică discriminare, suferinţă şi persecuţie. Cu toate acestea, după schimbările din anul 1989, Biserica din România a ieşit la suprafaţă ca o biserică reînnoită şi întărită, în pofida istoriei sale recente şi a provocărilor din prezent. Sunt convins că Biserica Ortodoxă Română are de adus o contribuţie unică şi importantă, atât pentru bisericile din Europa cât şi pentru Biserica universală. Bogata sa teologie ortodoxă şi cultul, care îşi au rădăcinile în Sfânta Scriptură şi în operele Părinţilor, ca şi adânca sa spiritualitate, pot oferi altor biserici o viziune despre cum ar putea fi Biserica secolului al XXI-lea. Cu toate acestea, şi Biserica română - asemenea altor biserici- are nevoie şi de legături şi de impulsuri din partea altor biserici, pentru a continua pe calea reînnoirii şi propovăduirii Evangheliei. De fapt, ecumenismul înseamnă împărtăşirea darurilor duhovniceşti cu alţii şi primirea de daruri duhovniceşti din partea altora în dragoste reciprocă, respect şi deschidere, înseamnă practicarea “unităţii în diversitate”.

Legătura mea cu tradiţia ortodoxă provine din vremea când eram misionar în Etiopia în anii ’70, dar nu am intrat într-un contact personal strâns cu teologi ortodocşi de frunte, decât în perioada în care am fost membru al Comisiei pentru misiune mondială şi evanghelizare (Commission on World Mission and Evangelism - CWME) a Consiliului Ecumenic al Bisericilor ( 1999-2006). Ca un reprezentant evanghelic în CWME am găsit, spre bucuria şi uimirea mea, o unitate sinceră şi un important acord cu colegii mei ortodocşi, în privinţa multor chestiuni. În mod special a fost o mare experienţă să lucrez împreună cu Pr.dr.Nicolae Moşoiu la versiunea finală a documentului “Mission as Ministry of Reconciliation” ( “Misiunea ca slujire a reconcilierii” a se vedea t.r. în vol. de faţă, n.tr.) pregătit pentru Conferinţa mondială a CWME de la Atena din luna mai, 2005. La acea conferinţă, pentru mine un element important a fost şi posibilitatea de a modera un dialog între ortodocşi, reprezentaţi în primul rând de Prof. Petros Vassiliades din Grecia, şi penticostali, reprezentaţi de trei teologi tineri din lumea a treia. Spre surprinderea mea şi a multor altora, noi am putut identifica mai multe domenii ale unităţii şi preocupării comune.

Cred că strânsa relaţie şi prietenia mea cu Pr.dr.Nicolae Moşoiu a dus la posibilitatea continuării cooperării, MF Şcoala Norvegiană de Teologie, fiind în măsură să ofere un curs specializat de misiologie şi ecumenism unui grup de universitari români, în luna mai 2006, finanţat de programul “Leonardo da Vinci” din cadrul Uniunii Europene. Acest curs s-a concentrat pe unele din temele majore ale misiunii şi ecumenismului de astăzi.

Accentuarea identităţii misionare a Bisericii, ca fiind trimisă în lume de Dumnezeu Cel Unul în Treime, pentru a vesti Evanghelia mântuirii în Iisus Hristos, dobândeşte o importanţă crescândă pe măsură ce observăm răspândirea secularizării în Europa şi, în acelaşi timp, provocarea religiilor ne-creştine, în special Islam-ul, devenită o realitate cotidiană. Faptul că Biserica este misionară prin fiinţa sa şi, prin urmare, trebuie să se angajeze în diferite activităţi misionare, a devenit un punct central în educaţia teologică şi în slujirea preoţească, iar rolul laicilor în misiunea lui Dumnezeu trebuie, de asemenea, să primească o atenţie sporită. Chiar şi pentru biserici majoritare, cum ar fi Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Luterană Norvegiană , misiunea este crucială, din moment ce mereu sunt de câştigat ne-creştini, apoi un mare număr de creştini, mai mult sau mai puţin cu numele (nominali) trebuie aduşi într-o relaţie vie cu Hristos şi , de asemenea, noi generaţii de oameni botezaţi au nevoie să fie educaţi în credinţa creştină, fiind susţinuţi într-un context ecclesial.

Misiunea înseamnă trecere a frontierelor, mai întâi frontiera dintre credinţă şi necredinţă, dar această frontieră poate implica, de asemenea, frontiere naţionale, culturale şi cele dintre generaţii. De aceea, smerita mea speranţă este că Biserica română îşi va extinde viziunea sa misionară, pentru a include mai mult perspectiva globală, şi va devini o biserică în măsură să trimită la misiune trans-culturală.

S-a dovedit de un istoric al mişcării ecumenice, Ruth Rouse, faptul că “misiunile şi ecumenismul sunt inseparabile. Renaştere, misiuni, unitate creştină, reprezintă o suită inevitabilă” ( A History of the Ecumenical Mouvement 1517-1948, edit. de Ruth Rouse şi Stephen Neill, London, 1967, p.310). Acest fapt este adevărat în multe cazuri. Astăzi, bisericile din toată lumea sunt chemate să-şi rezolve conflictele lor, în timp ce-şi păstrează identitatea lor teologică şi istorică, pentru a da o mărturie comună lumii. Rugăciunea Domnului din In. 17,21 “ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” este o rugăciune care poartă în sine speranţa împlinirii ei prin mila lui Dumnezeu, fiind şi o încurajare pentru biserici să se angajeze activ în lucrarea pentru unitatea creştină.

Sper sincer şi mă rog ca documentele şi articolele publicate în această carte, să contribuie în mod semnificativ la misiune şi unitate în România şi, totodată, la o relaţie mai apropiată între bisericile ortodoxe şi alte biserici creştine şi la sarcina comună a misiunii în lume, astăzi.

Oslo, 6 octombrie 2006,



Dr. Tormod Engelsviken,

Profesor de Misiologie,

MF Şcoala Norvegiană de Teologie

Foreword

It is truly a privilege to be asked to write a foreword to this important volume. The Romanian Orthodox Church has a unique position in the ecumenical movement as a bridge-builder between East and West. It shared the fate of many other Orthodox and Protestant churches in East-Europe during the Communist period with discrimination, suffering and persecution. Yet, after the change in 1989 the church in Romania has emerged as a renewed and strong church in spite of its recent history and present challenges. It is my conviction that the Romanian Orthodox Church has an important and unique contribution to make both to the churches in Europe but also to the global church. Its rich Orthodox theology and liturgy rooted in the Bible and the Fathers as well as it deep spirituality may offer to other churches a vision of what the church of the 21st century may be like. And yet, the Romanian church – like other churches - may also be in need of contact with and impulses from other churches in order to continue on its road of renewal and evangelism. This is what the ecumenism is all about: sharing one’s own spiritual gifts with others and receiving spiritual gifts from others in mutual love, respect and openness; practicing “unity in diversity”.

My own contact with the Orthodox tradition goes back to my time as a missionary in Ethiopia in the 1970s, but it was not until my period as member of the Commission on World Mission and Evangelism (CWME) in the World Council of Churches 1999-2006 that I came in close personal contact with leading orthodox theologians. As an evangelical representative in the CWME I found to my joy and amazement a heartfelt unity and important agreement in many matters with my Orthodox colleagues. It was particularly a great experience to work with Pr. Dr. Nicolae Moşoiu on the final edition of the document “Mission as Ministry of Reconciliation” for the World Conference of the CWME in Athens in May 2005. At that conference a highlight for me was also to be able to lead a dialogue between Orthodox Christians, primarily represented by Prof. Petros Vassiliades from Greece, and Pentecostals, represented by three young scholars from the two-thirds world. To my and many others’ surprise we were able to identify several areas of unity and common concern.

My close relationship and friendship with Pr.Dr. Nicolae Moşoiu led to, I believe, an opportunity for further collaboration as MF Norwegian School of Theology was able to offer a specialized course in missiology and ecumenism for a group of Romanian Orthodox scholars in May 2006, financed by the “Leonardo Da Vinci” program within the European Union. This course was able to focus on some of the major issues in mission and ecumenism today.

The emphasis on the church’s missional identity as being sent to the world by the Triune God with the gospel of salvation in Jesus Christ is becoming increasingly important as we observe the spread of secularization in Europe at the same time as the challenge of non-Christian religions, especially Islam, is on our doorsteps. That the church is missional by its very essence and therefore also has to engage in various missionary activities is becoming a focal point in theological education and priestly ministry, while the role of the lay people in God’s mission also should receive increased attention. Even for majority churches such as the Romanian Orthodox Church or the Norwegian Lutheran Church mission is crucial since there are always non-Christians to be won, large number of more or less nominal Christians to be brought into a living relationship with Christ and new generations of baptized who need to be educated in the Christian faith in a nurturing ecclesial environment.
Mission is transcending borders, primarily the border between belief and non-belief, but this border may also involve national, cultural and generational borders. It is therefore my humble hope that the Romanian church will expand its missional vision to include even more the global perspective and become a sending church for cross-cultural mission.

It has been argued by a historian of the ecumenical movement, Ruth Rouse, that “missions and ecumenism are inseparable. Revival, missions, Christian unity, is an inevitable series” (A History of the Ecumenical Movement 1517-1948, edited by Ruth Rouse and Stephen Neill, London 1967, p. 310). This holds true in many cases. Today, churches all over the world are called to solve their conflicts while retaining their theological and historical identity in order to present a common witness to the world. Our Lord’s prayer in John 17:21 that “all of them may be one, Father, just as you are in me and I am in you. May they also be in us so that the world may believe that you have sent me” is a prayer that bears in itself the hope of fulfilment by God’s mercy as well as an encouragement for the churches to actively engage in work for Christian unity..

It is my sincere hope and prayer that the documents and articles that are published in this book will contribute significantly to mission and unity in Romania and thereby also to a closer relationship between Orthodox churches and other Christian churches and to the common task of mission in the world today.

Oslo, October 6, 2006



Dr.Tormod Engelsviken,

Professor of Missiology,

MF Norwegian School of Theology
Introducere

Ne rugăm pentru pacea a toată lumea, pentru bună-starea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi pentru unirea tuturor”- Hyper tes eirenes tou sympantos kosmou, eustatias ton hagion tou Theou Ekklesion kai tes ton panton henoseos, tou Kyriou deethomen.




În această a doua serie de cereri din cadrul ecteniei celei mari, sunt cuprinse sintetic obiectivele slujirii misionare şi ecumenice a Bisericii. Bună-starea ( eu-stathes, eustatheo, care stă bine, este bine stabilit, ferm, fix, solid), în sensul etimologic al cuvântului, şi unitatea Bisericii reprezintă împletirea sinergică a darului Lui Dumnezeu şi a strădaniei noastre. Este invocată mereu, dar poate niciodată destul accentuată, dorinţa Mântuitorului “ca toţi să fie una”(In.17,21). Grija şi iubirea pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu reprezintă semnul sigur al sfinţeniei. Propovăduirea iubirii Sfintei Treimi, manifestată deplin prin Unul din Treime înomenit, Iisus Hristos Domnul, se realizează din iubire şi cu iubire, pentru că Dumnezeu Se descoperă din iubire ca iubire. “Dumnezeu este iubire” (I In.4,8), şi toţi ai Săi trăiesc în iubire. Misiunea, în accepţiunea holistică1 a termenului şi mişcarea ecumenică, ca dorinţă sinceră de realizare a unităţii autentice a Bisericii, nu pot fi decât rodul iubirii, al dezideratului ca toţi să se împărtăşească de iubirea lui Dumnezeu, sunt, de fapt, iubirea creştină în lucrare. Bucuria omului duhovnicesc este bucuria celorlalţi, de fapt mântuirea sa este mântuirea celorlaţi. A considera, cu seninătate, pe toţi ne-creştinii şi ne-ortodocşii vrednici de iad - să nu uităm că din aproximativ şase miliarde câţi suntem astăzi pe Terra, două miliarde suntem creştini, mulţi cu numele, dintre care sub trei sute de milioane suntem ortodocşi, iarăşi mulţi cu numele - şi a nu face nimic pentru ca ei să nu ajungă acolo, este cu totul terifiant. Mai degrabă, aşa cum, inspirat de Duhul lui Dumnezeu ne spune Sfântul Siluan Atonitul, noi ortodocşii ar trebui să ne “ţinem mintea în iad, dar să nu deznădăjduim”, să nu ne pierdem speranţa, chiar dacă suntem conştienţi că adesea ţinem “sub obroc” tezaurul de doctrină, morală şi cult, şi nu intrăm nici noi, nu-i lăsăm nici pe alţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Acest avertisment dat de Mântuitorul fariseilor ar trebui să ne cutremure. Ortodoxia este ecumenică, este pentru toată lumea - oikoumene2, nu poate fi circumscrisă doar unor naţiuni care “s-au născut” creştine şi ortodoxe. Nu ne naştem creştini, ci ne convertim, nu este destul să fi fost botezaţi, dacă nu ne amintim mereu Crezul baptismal, dacă nu experiem mereu pocăinţa, al doilea botez, dacă nu ne botezăm cu Botezul în Duhul Sfânt, care nu este o altă Sfântă Taină, ci este reînnoirea perpetuă a harului baptismal, cum minunat ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Cazurile convertiţilor la Ortodoxie din secolul al XX-lea, secolul atâtor martiri în ţările preponderent ortodoxe, sunt impresionante şi au fost posibile prin harul lui Dumnezeu, prin studiu şi, foarte important, prin “adevărul spus în iubire”, amintim pe Jaroslav Pelikan, Kallistos Ware, Placide Deseille, Olivier Clement, Nicolae Steinhardt. Noi oamenii comunicăm foarte mult non- verbal ( unii psihologi spun chiar 90%), non idem est si duo dicunt idem, dar nici nu este acelaşi lucru dacă spui în mod diferit acelaşi lucru. Tezaurul Ortodoxiei trebuie mărturisit cu toată dragostea, să se simtă grija, preocuparea şi dorinţa sinceră ca şi ceilalţi să se împărtăşească de adevăr şi de bucuriile noastre duhovniceşti.

Părintele Dumitru Stăniloae vedea în mişcarea ecumenică de refacere a unităţii Bisericii, “lucrarea lui Dumnezeu”:

Mişcarea ecumenică s-a născut dintr-o nelinişte şi nemulţumire a conştiinţei creştine contemporane, care se vede confruntată cu două fenomene îngrijorătoare ale creştinătăţii de azi: a) cu modul nesatisfăcător în care răspunde năzuinţelor şi frământărilor umanităţii moderne şi b) cu dureroasa fărâmiţare din sânul său propriu. Ea a luat fiinţă dintr-un sentiment de vinovăţie al formaţiunilor creştine pentru cele două neajunsuri amintite şi din voinţa de a le vindeca. De aceea nu se poate să nu se vadă în apariţia şi acţiunea ei lucrarea lui Dumnezeu”.3

Chiar dacă, spre sfârşitul vieţii, şi-a manifestat îngrijorarea pentru unele neajunsuri din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, părintele Stăniloae, a scris şi mai ales s-a rugat neîncetat “pentru unirea tuturor”, a dezvoltat, încă de la începutul anilor ’70, conceptul “sobornicitate deschisă”4, a cultivat relaţii de prietenie cu teologi luterani şi anglicani, a lăsat o impresie excepţională celor cu care a participat la diversele conferinţe ecumenice. Părintele Stăniloae s-a înscris pe linia celorlalţi mari profesori de Teologie români : Nicolae Chiţescu, Liviu Stan, Ioan G.Coman, Teodor M.Popescu, Ene Branişte, şi mulţi alţii, care au “crezut în ecumenism”, aşa cum scria vrednicul de pururea pomenire, mitropolitul Antonie al Ardealului, despre patriarhul Iustin Moisescu.5 Părintele nu a emis judecăţi apriorice, ci a făcut eforturi de a valoriza orice tendinţă de apropiere de învăţătura Bisericii venită din partea diferitelor biserici şi diferiţilor teologi. A transformat cu multă acrivie sloganul: “Să accentuăm ceea ce ne apropie, nu ceea ce ne separă!”, într-o veritabilă metodă de a face teologie comparată. Părintele spunea cu atâta delicateţe - şi ştim că delicateţea, iubirea, blândeţea, gingăşia, spiritul de sacrificiu sunt dovezile sfinţeniei6 - că:

“În diferite confesiuni creştine sunt mulţi credincioşi a căror viaţă creştină nu s-a redus la formulele doctrinare oficiale ale confesiunilor lor. Tradiţia veche creştină a fost mai tare decăt inovaţiile de doctrină aduse de întemeietorii lor şi susţinute în mod oficial până azi de acele formaţiuni şi de teologii lor. În catolicism, de exemplu, se practică până azi Tainele, însoţite de convingerea credincioşilor că prin ele se unesc intim şi nemijlocit cu Hristos, deci că Hristos este lucrător în sânul Bisericii, deşi teoria teologică a dat lui Hristos un locţiitor şi concepe mântuirea adusă de Hristos ca înfăptuită prin simpla satisfacţie dată de El lui Dumnezeu, pe Golgota, sau declară că harul primit în Taine este o graţie creată, nu o lucrare izvorâtoare din dumnezeirea necreată a lui Hristos şi ca prelungire a ei în fiinţa credincioşilor”. Totuşi, deşi : “credincioşii diferitelor confesiuni creştine s-au pomenit fără voia lor în cadrul acelor denominaţiuni, cu credinţe despre un Hristos care nu e prezent cu toată eficienţa Lui mântuitoare în sânul lor, participarea lor nedeplină la Hristos, şi aceasta în mare măsură fără vina lor, poate avea ca urmare o participare nedeplină la El şi în viaţa viitoare, conform cuvântului Mîntuitorului :”În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt…”.7

Avem în textul citat aici două elemente de mare importanţă: evlavia credincioşilor, sensus fidelium, mai tare decât inovaţiile doctrinare sau de orice fel - este uimitor ce importanţă se dă credinciosului, laicului în păstrarea dreptei învăţături de credinţă - şi speranţa de mântuire pentru toţi. Expresia “poate avea ca urmare” lămureşte peremptoriu faptul că Dumnezeu este Judecătorul. Conform logicii omeneşti, din moment ce aici participă nedeplin la Hristos şi dincolo vor participa nedeplin, dar Dumnezeu va judeca cine şi în ce măsură va participa, speranţa părintelui era că vor participa mai mult decât aici.

Ecumenismul autentic nu înseamnă relativizarea doctrinei, nu înseamnă compromisuri, ci angajament ferm, ştiinţă teologică, grijă faţă de ceilalţi şi faţă de întreaga creaţie a lui Dumnezeu, înseamnă sensibilitate, delicateţe iubire, rugăciune. Mişcarea ecumenică, dorinţa şi strădania omenească pentru unitate, nu trebuie confundată cu anumite instituţii şi structuri perfectibile, mişcarea ecumenică este o stare de spirit ce trebuie să se propage cât mai mult. Receptarea convergenţelor teologice, şi chiar a unui atât de aşteptat consens, trebuie pregătite la un nivel cât mai larg. Din fericire, multe dintre neajunsurile instituţiei şi structurii Consiliului Ecumenic al Bisericilor, semnalate de ortodocşi, au fost eliminate prin implementarea rezoluţiilor Comisiei speciale8 (cum ar fi luarea deciziilor prin consens şi regulile pentru rugăciunea comună în cadrul întrunirilor ecumenice) instituită la a VIII-a Adunare generală a CEB de Harare (1998). Datorită acestor reglementări a IX-a Adunare generală a CEB, Porto Alegre9, februarie 2006, s-a desfăşurat într-o atmosferă complet schimbată, ethos-ul a fost deosebit total. Oricum în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, care are 348 de biserici membre, sunt reprezentaţi doar ceva mai mult de un sfert din întregul număr al creştinilor. CEB este doar un cadru de discuţii şi dialog, nu este o supra-biserică, deciziile aparţin bisericilor membre aşa cum se afirmă fără echivoc în Raportul Comisiei speciale pentru participarea ortodoxă la CEB:

“Deşi Consiliul joacă un rol decisiv în a ajuta bisericile membre să lucreze împreună pentru a-şi îndeplini chemarea comună, următoarele afirmaţii ar trebui luate în considerare:



  • Bisericile membre aparţinând CEB sunt subiectul căutării unităţii văzute, nu Consiliul

  • Bisericile membre aparţinând CEB învaţă şi iau decizii doctrinare şi etice, nu Consiliul

  • Bisericile membre aparţinând CEB proclamă consensul doctrinar, nu Consiliul

  • Bisericile membre aparţinând CEB se dedică rugăciunii pentru unitate şi se angajeze într-o întâlnire care are drept scop găsirea unui limbaj cu rezonanţe ale credinţei creştine comune în alte tradiţii bisericeşti

  • Bisericile membre aparţinând CEB sunt responsabile pentru dezvoltarea şi educarea sensibilităţilor şi a limbajului care le va permite să rămână în dialog.”10

Totuşi, se aşteaptau şi se aşteaptă orientări şi poziţii mai ferme împotriva aspectelor de doctrină şi de morală contrare Evangheliei, cum sunt păcatul împotriva firii, avortul şi legalizarea aşa numitei “căsătorii uni-sex”, acceptată deja în Spania, Belgia – Bruxelles este “capitala Europei”!!! - , Danemarca, Olanda şi Canada). Se elaborează şi se dau publicităţii, de către Comitetul central al CEB, multe rezoluţii, dar se uită “rezoluţiile morale”, pentru care bisericile sunt direct răspunzătoare. Tot gravă este lipsa unei viziuni cu privire la dialogul cu iudaismul în general şi cu mişcarea iudeilor mesianici în special.11




Yüklə 2,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   61




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə