Fernand Braudel

Fernand Braudef

Jocurile schimbului

Volumul I

CUVÂNT ÎNAINTE AL AUTORULUI.

Dacă toate lucrurile ar putea fi simple, aş zice că volumul de faţă explorează, deasupra parterului vieţii materiale – subiectul primului volum al acestei lucrări – etajele imediat superioare ale vieţii economice şi, deasupra acesteia, ale activităţii capitaliste. Deşi le forţează semnificaţia concretă, imaginea aceasta a unei case cu mai multe eiajeTjoglindeşte destul de bine realitatea lucrurilor.

Suprafaţa de contact, care nu este continuă, dintre „viaţa materială” (în sensul de economie foarte elementară) şi viaţa economică, se materializează într-o mulţime de puncte modeste: pieţe, dughene, prăvălii… Aceste puncte sunt tot atâtea rupturi: de o parte, viaţa economică cu schimburile ei, cu moneda, cu punctele nodale şi cu mijloacele ei superioare, pieţe comerciale, burse sau târguri; de cealaltă parte, „viaţa materială”, non-economia, sub semnul obsedant al autosuficienţei. Economia începe în pragul valorii de schimb.

Am încercat, în acest al doilea volum, să analizez ansamblul jocurilor schimbului, de la trocul elementar până la, şi inclusiv, capitalismul cel mai sofisticat. Pornind de lao descriere ctts-a putut măi 5 atentă şi neutră, am încercat să surprind regulari' lăţi şi mecanisme, un fel de istorie economică generală (aşa cum există o geografie generală^ sau, dacă preferaţi alte limbaje, o tipologie, un model, o gramatică în stare măcar să fixeze sensul câtorua cuvinte cheie, al câtorva realităţi evidente, fără ca, în pofida acestui fapt, numita istorie generală să fie de o rigoare perfectă, fără ca tipologia scoasă în evidenţă să fie hotărâtoare, şi mai ales fără ca ea să fie completă, fără ca modelul să poată fi în vreun fel oarecare matematizat şi verificat, fără ca gramatica să ajungă să ne dea cheia unui limbaj sau unui discurs economic, admiţând că există vreunul şi că el este oarecum acelaşi, în timp şi în spaţiu. In mare, a fost vorba de un efort de inteligibilitate menit să ducă la recunoaşterea unor articulaţii, a unor evoluţii şi, în egală măsură, a forţelor uriaşe care menţin ordinea tradiţională şi „violenţele inerte” despre care vorbeşte Jean-Paul Sartre. Avem a face deci cu un studiu al cărui obiect se plasează la întâlnirea dintre social, politic şi economic. In vederea unui asemenea demers, nu exista o altă metodă în afară de observaţie, de o observaţie luată mereu de la capăt, până la istovirea ochi lor, de apelul la deosebitele ştiinţe privitoare la om, într-o şi mai mare măsură de compararea sistematică, de confruntarea unor experienţe de aceeaşi natură, fără teama că, trecând prin sisteme care abia dacă se modifică, anacronismul ne-ar putea juca în cursul unor confruntări necesare, feste prea mari. Aceasta este metoda comparativă pe care Marc Bloch o recomanda înainte de oricare alta şi pe care eu am practicat-o în perspectiva duratei lungi. In stadiul actual al cunoştinţelor noastre, o mulţime de date comparabile ni se oferă pe coordonata timpului şi pe coordonata spaţiului, aşa încât ai impresia că 6 procedezi nu doar la simple experienţe comparative, create de bunăvoinţa hazardului, ci aproape la nişte experimente. Am construit astfel o carte la jumătate de drum între istorie, inspiratoarea dinţii, şi alle ştiinţe despre om.

În această confruntare dintre model şi observaţie, am întâlnit mereu o opoziţie insistentă între o economie de schimb normală şi adesea rutinieră (în secolul al XVlâl-lea i s-ar fi zis naturală, /şi o economie superioară, sofisticată (în secolul al XVIII-lea i s-ar fi zis artificială) (1). Sunt încredinţat că această diviziune este tangibilă, că agenţii şi oamenii, că actele, mentalităţile nu sunt identice pe aceste etaje diferite. Că regulile economiei de piaţă care se regăsesc pe anumite nivele, aşa cum le descrie economia clasică, acţionează cu mult mai rar sub înfăţişarea lor de liberă concurenţă în zona superioară, care este zona calculelor şi a speculaţiei. Începe acolo o zonă de umbră, de contre-jour. De activităţi iniţiatice pe care eu le socotesc a fi la rădăcina a ceea ce am putea înţelege prin cuvântul capitalism, acesta fiind o acumulare de putere (care întemeiază schimbul pe un raport de forţă în egală şi într-o mai mare măsură decât pe reciprocitatea nevoilor), un parazitism social, inevitabil sau nu, ca atâtea altele. Pe scurt, există o ierarhie a lumii negustoreşti, chiar dacă etajele superioare, ca în orice ierarhie de altfel, n-ar putea exista fără etajele inferioare pe care se sprijină. In sfârşit, să nu uităm că, chiar sub stratul schimburilor, ceea ce am numit, în lipsa unei expresii mai potrivite, viaţă materială, constituie în timpul secolelor „vechiului regim” zona cea mai densă dintre toate. Dar nu cumva cititorul va socoti discutabil – încă mai discutabil decât opoziţia dintre aceste mai 7 multe etaje ale economiei – faptul că arn folosit cuvâniiil capitalism ca să desenez etajul cel mai de susi Cuvtntul capitalism n-a apărut în înţelesul lui major şi în toată puterea lui explozivă decât târziu, o dată cu începutul secolului al XX-lea. Nimic mai adevărat decât faptul că el este marcat în sensul său adânc de data adevăratei sale naşteri, şi mă întreb dacă paraşutarea lui între HOO şi 1800 n-ar putea fi socotită drept păcatul cel mai greu pe care-l poate săvârşi un istoric -păcatul anacror nismuluff La drept vorbind, lucrul acesta nu mă tulbură peste măsură. Istoricii inventează cuvinte, etichete pentru a-şi fixa retrospectiv problemele şi epocile: „războiul de o sută de ani1', Renaşterea, Umanismul, Reforma… Pentru această zonă care nu este adevărata economie de piaţă, ci atât de des nedisimulata sa contrazicere, aveam nevoie de un cuvânt specific. Iar cel care mi se înfăţişa în mod irezistibil era tocmai cuvânlul capitalism. De ce să nu mă slujesc de acest cuvânt evocator de. Imagini, dând uitării toate discuţiile înfierbântate pe care le-a iscat şi încă le mai iscă acesta1?

Urmând regulile care conduc construcţia oricărui model, am trecut prudent în acest volum de la simplu la complicat. Ceea ce societăţile economice de ieri oferă fără dificultate unei prime observaţii este ceea ce se cheamă de obicei circulaţia sau economia de piaţă. Prin urmare, în primele două capitole – „Unelteleschimbului” şi „Economia faţă cu piaţa” – m-am oprit la descrierea pieţelor, a colportajului, a prăvăliilor, târgurilor, burselor… Fără îndoialăt cu prea multe detalii. Şi am încercat să desprind nişte reguli ale schimbului, dacă poate fi vorba de reguli. Cele două capitole ce urmează – „Capitat lismul acasă la alţii” şi „Capitalismul acasă la el” – abordează, alături de circulaţie, problemele difuze ale producţiei; ele precizează de asemenea, element indispensabil, sensul acestor cuvinte hotărâtoare în dezbaterea pe care am acceptat-o: capital, capitalist, capitalism; ele încearcă, în sfârşit, să situeze sectorial capitalismul, o asemenea „topologie” trebuind să-i indice limitele şi, în mod logic, să-i dezvăluie natura. Odată cu aceasta vom ajunge în miezul greutăţilor şi nu la capătul ostenelii noastre, într-adevăr, un ultim capitol, cel mai necesar fără îndoială, „Societatea sau ansamblul ansamblurilor”, încearcă să reaşeze economia şi capitalismul în cadrul general al realităţii sociale, în afara căruia nimic nu poate căpăta o deplină semnificaţie.

Dar a descrie, a analiza, a compara, a explica înseamnă a te plasa cel mai adesea în afara naraţiunii istorice, înseamnă a ignora sau a sfărâma după voie timpii continui ai istoriei. Dar aceşti timpi există; ne vom reîntâlni cu ei în cea de a treia şi ultima dintre cărţile care alcătuiesc această lucrare: Timpul lumii. JVe aflăm prin urmare în paginile acestui volum într-un stadiu prealabil, în care timpul nu este respectat în continuitatea sa cronologică, ci doar folosit ca mijloc de observaţie.

Cu aceasta, sarcina nu mi s-a uşurat. Am reluat de patru, de cinci ori capitolele pe care le veţi citi. Le-am expus la Collige de France şi la Ecole des Hautes Etudes. Le-am scris şi le-am rescris apoi de la un cap la altul. Henri Matisse – mi-a povestit un prieten al lui care i-a pozat – avea obiceiul să-şi reia de zeci de ori desenele, zile în şir, aruncând 9 Za coş, toate încercările în afară de ultima, în care socotea că a găsit în sfârşit puritatea şi simplitatea liniei. Eu nu sunt Henri Matisse, din nefericire. Şi nici nu sunt măcar încredinţat că ultima mea scriitură este şi cea mai curată, cea mai conformă cu ceea ce gândesc sau încerc să gândesc. Ca să mă mângâi, mi-am spus, cu vorbele unui istoric englez, F. M. Maitland (1881), că „simplitatea nu este un punct de pornire, ci un ţel”, (2), câteodată, cu puţin noroc, un punct de sosire.

Notele şl trimiterile bibliografice din text slnt grupate al sfârşitul volumului II.

Capitolul I:

UNELTELE SCHIMBULUI.

La o primă vedere, economia reprezintă două zone uriaşe: producţia şi consumul. De o pafte, totul se împlineşte şi se distruge; de cealaltă, totul începe şi reîncepe. „O societate, scrie Marx (1), nu poate înceta să producă, tot aşa cum nu poate înceta să consume”. Un adevăr banal. Prou-dhon spune aproape acelaşi lucru atunci când afirmă că singurul scop aparent al omului este să muncească şi să mănânce. Dar între aceste două universuri se strecoară un al treilea, îngust, dar vioi ca un fir de apă, lesne de recunoscut şi el de la întâia privire: schimbul sau, dacă vreţi, economia de piaţă – imperfectă, discontinuă, dar impunân-du-şi constrângerile încă din secolele pe care le studiază această carte, şi în mod sigur revoluţionară, într-un ansamblu care tinde cu încăpăţânare către un echilibru de rutină şi care nu iese din el decât pentru a reveni iar acolo, ea este zona schimbării şi a inovaţiilor. Marx o indică drept sfera circulaţiei (2), expresie pe care mă încăpăţânez să o socotesc fericită. Fără îndoială, venit în economie de la fiziologie (3), cuvântul circulaţie acoperă prea multe lucruri dintr-odată. Dacă ar fi să-1 credem pe G. Schelle (4), editorul operelor complete ale lui Turgot, acesta s-ar fi gândit să: scrie un Tratat al circulaţiei (Trăite de la cir-culationj în care să vorbească despre bănci, despre 11 sistemul lui Law, despre credit, despre schimb şi despre comerţ, în sfârşil despre lux, adică aproape despre întreaga economie aşa cum era ea înţeleasă pe atunci. Dar oare, astăzi, termenul de economie de piaţă n-a căpătat şi el un sens larg, care depăşeşte infinit noţiunea simplă de circulaţie şi de schimb (5)?

Prin urmare, trei universuri. În primul tom al acestei lucrări, dădusem rolul de vedetă consumului. In capitolele care urmează vom aborda circulaţia. Problemele dificile ale producţiei vor rămâne la urmă (6). Nu pentru că importanţa lui Marx sau Proudhon poate fi contestată. Dar unui observator retrospectiv, cum este istoricul, îi este greu să înceapă cu producţia, domeniu confuz, anevoie de reperat şi încă insuficient inventariat. Circulaţia, dimpotrivă, are avantajul că poate fi lesne observată. In domeniul ei, nici un lucru nu-şi găseşte starea şi fiecare îşi dezvăluie mişcările. Larma pieţelor ajunge fără greş până la urechile noastre. Pot, şi nu este o vorbă goală, să-i regăsesc pe neguţătorii şi precupeţii din piaţa de la Rialto, din Veneţia anului 1530, privindu-i chiar de la fereastra casei lui Aretino, care se uita cu plăcere la acest spectacol de toate zilele (7); pot să intru, prin 1688 şi chiar mai devreme, la Bursa din Amsterdam şi să nu mă rătăcesc prin ea – era să zic: să joc la bursă fără să fac greşeli prea mari. Georges Gurvitch mi-ar obiecta de îndată că ceea ce este lesne observabil riscă să fie tocmai elementul neglijabil sau elementul secundar. Eu nu sunt atât de convins de acest lucru pe cât este el, şi nu socotesc că Turgot, în luptă cu ansamblul economiei timpului său, a putut să se înşele de la început până la sfârşit atunci când a privilegiat circulaţia. Şi apoi, geneza capitalismului este strict legată de schimb. E puţin lucru? In sfârşit, producţia înseamnă diviziunea muncii şi prin urmare, obligatoriu, condamnarea oamenilor la schimb.

De altfel, cine s-ar putea gândi cu adevărat să minimalizeze rolul pieţift Chiar elementară, ea este locul de baştină al ofertei şi al cererii, al recursului la celălalt, fără de care nu ar exista economie în sensul obişnuit al cuvânlului, ci doar (c) viaţă „închisă” (englezul zice embedded) în auto-satisfacere adică non-economie. Piaţa înseamnă o eliberare, o deschidere, accesul la o altă lume. Înseamnă ieşirea la lumină. Activitatea oamenilor, surplusurile pe care ei le schimbă trec încetul cu încetul prin această breşă îngustă, tot atât de anevoios la început cum trecea cămila din Scripturi prin urechile acului. Apoi crăpăturile se lărgesc, se înmulţesc, iar societatea devine, la capătul cursei, o „societate cu piaţă generalizată” (8). La capătul cursei, prin urmare tardiv, şi niciodată, în funcţie de diversele regiuni, la aceeaşi dată şi nici în acelaşi fel. Nu există aşadar o istorie simplă şi liniară a dezvoltării pieţelor. Aici tradiţionalul, arhaicul, modernul, foarte modernul sunt tot timpul în atingere. Chiar şi astăzi. Imagini semnificative pot fi fără îndoială surprinse şi adunate cu uşurinţă, dar, chiar în cazul Europei, care este un caz privilegiat, ele nu pot fi situate exact unele în raport de celelalte.

Să vină şi această dificultate, într-un fel insinuantă, tot de la faptul că din secolul al XV-lea până în cel de-al XVIII-lea. Câmpul nostru de observaţie rămâne încă insuficient ca durată? Câmpul ideal de observaţie ar trebui să se extindă la toate pieţele lumii, de la originile lor şi până în zilele noastre. Acest domeniu uriaş a fost pus în discuţie mai ieri de către pasiunea iconoclastă a lui Karl Polanyi (9). Dar este oare posibil să înglobezi într-o aceeaşi explicaţie pseudo-pieţele Babilonului antic, circuitele de schimb ale primitivilor din insulele Trobriand de astăzi şi pieţele Europei medievale şi preindustriale? Nu sunt întru totul convins.

În orice caz, nu ne vom închide de la început în explicaţii generale. Vom începe prin a descrie. Mai întli Europa, martor esenţial, pe care îl cunoaştem mai bine decât pe alţii. Apoi non-Europa, căci nici o descriere nu ne-ar putea duce la un, început de explicaţie valabilă dacă nu face efectiv 3 ocolul pământului.

I.

EUROPA: MECANISMELE LA LIMITA DE JOS A SCHIMBURILOR.

Aşadar, Europa, ea înainte de toate. Ea a eliminat, încă înainte de secolul al XV-lea, formele cele mai arhaice ale schimburilor. Preţurile pe care le

1. Fluctuaţii precoce de preţuri în Anglia. După D. L. FARMER, „Some prices Fluctuations în Angevin England” in: The Economic History Review, 1956-1957, p. 39. De reţinut creşterea concomitentă a preţului cerealelor ca urmare a recoltei proaste din anul 1201.

Cunoaştem sau a căror existenţă o bănuim sunt, încă din secolul al Xll-lea, preţuri fluctuante (10), dovadă că există încă de pe atunci pieţe „moderne” şi că, legate unele de altele, ele pot, atunci când se iveşte prilejul, să schiţeze sisteme, legături de la oraş la oraş. Practic, într-adevăr, numai burgurile şi oraşele au pieţe. Rarisime, unele pieţe săteşti (11) există încă în secolul al XV-lea, dar ele sunt o cantitate neglijabilă. Oraşul din Occident a înghiţit totul, a supus totul legii lui, exigenţelor lui, controlului lui. Piaţa a devenit unul din mecanismele sale (12).

Nişte pieţe obişnuite ca şi cele de astăzi în forma lor elementară, pieţele există şi astăzi. In cel mai rău caz, pot fi temporar suspendate, 14 pentru ca, Ia zile dinainte ştiute, sub ochii noştri, să se reconstituie pe locurile obişnuite, cu dezordinea, cu îmbulzeala, cu hărmălaia lor, etalân-du-şi miroasnele violente şi marfa proaspătă. Ieri, arătau aproape la fel: câteva tarabe, un coviltir care le apăra de ploaie, locuri de vânzare numerotate (13), fixate dinainte, înregistrate cu grijă, şi care trebuiau plătite după bunul plac al autorităţilor sau proprietarilor: o mulţime de cumpărători şi de imptişcă-francul, un proletariat difuz şi activ: unii se ocupă de dezghiocatul mază-rii şi au faima unor bârfitori înrăiţi, unii jupoaie broaşte („puii de baltă” ajung la Geneva (14) şi la Paris (15) în mari cantităţi pe spinarea catâri-lor), alţii sunt hamali, măturători, căruţaşi, vân-zători sau vânzătoare pe picior, controlori încruntaţi – vătafi de piaţă – care-şi moştenesc din tată-n fiu slujba amărâtă, precupeţi, ţărani şi ţărance, uşor de recunoscut după port, orăşeni care-şi văd de cumpărături, slujnice care (spun bogătaşii) îşi potcovesc stăpânii, îi ciupesc la târ-guială (se spunea pe atunci „ferrer la muie”, „a potcovi ca Urca”) (16), brutari care vând în piaţă pâinea neagră, măcelari a căror mulţime de scaune umple uliţele şi pieţele, grosişti, vânzători cu grămada (negustori de peşte, de brânză sau de unt en gros) (17), încasatori de taxe… In sfârşit, întinsă pretutindeni, marfa: bulgări mari de unt, grămezi de legume, movile de coşuri, fructe, peşti de pe care picură apă, vânat, hălci de carne pe, care măcelarul le despică şi le împarte pe loc, cărţi nevân-dute ale căror pagini tipărite slujesc la împachetatul mărfii (18). De la ţară mai vin pe deasupra paiele, lemnele, fânul, lâna sau cânepa, inul şi chiar ţesături ieşite din războaiele satului.

Această piaţă elementară, asemănătoare cu ea însăşi, se menţine de-a lungul secolelor pentru că, în simplicitatea sa robustă, ea este imbatabilă, având în vedere prospeţimea bunurilor perisabile pe care le livrează, aduse direct din grădinile şi de pe ogoarele din apropiere. Având în vedere şi preţurile ei mici, căci piaţa elementară, în care mărfurile se vând mai ales „la mâna înlâi” (19), este forma cea mai directă, cea mai transparentă a schimbului, forma cea mai bine supravegheată, ferită de înşelăciune. Cea mai dreaptă? Le Livre des mitiers a lui Boileau (redactată prin 1270) (20) ne spune lucrul acesta cu insistenţă: „Căci este drept ca aceste bunuri să vină în inima târgului şi în acel loc să fie văzute de sunt bune şi cinstite sau nu […] căci dintre lucrurile […] ce se vând în inima târgului fiecare poate să-şi facă parte, şi sărac şi bogat”. Acesta este, aşa cum se spune în germană, comerţul „mână în mână”, „ochi în ochi” (Hand-in-Hand, Auge-in-Auge Handel) (21), schimbul imediat: ceea ce se vinde se vinde pe loc, ceea ce se cumpără se ridică chiar atunci şi se plăteşte în aceeaşi clipă; creditul abia dacă-şi joacă rolul, de la o piaţă la alta (22). Acest foarte vechi tip de schimb se practica deja la Pompei, la Ostia sau în Timgadul roman, şi se practicase cu secole, cu milenii mai devreme; Grecia veche a avut pieţele ei; pieţe există în China clasică, la fel ca în Egiptul faraonic, ca în Babilon, acolo unde schimbul a fost atât de precoce (23). Europenii au descris bogăţia pestriţă şi organizarea pieţii „din Tlalteco cel ce se învecinează cu Teno-chtitlanul” (Mexico) (24) şi pieţele „rânduite şi îngrijite” ale Africii negre, a căror ordine i-a umplut de admiraţie, în ciuda modicităţii schimburilor (25). În Etiopia, originea pieţelor se pierde în noaptea timpului (26).

Oraşe şi pieţe în general, la oraş este piaţă o data sau de două ori pe săptămână. Pentru aprovizionarea ei trebuie ca satul să aibă timp pentru a produce şi aduna marfa şi să abată o parte din mâna lui de lucru spre oraş pentru a se ocupa cu vânzarea (încredinţată mai ales femeilor). În marile oraşe, este adevărat, pieţele tind să fie deschise zilnic, aşa cum se întâmplă la Paris unde în principiu (şi adesea ic în fapt) ar trebui să se ţină doar miercurea şi sâm-Mta (27). În orice caz, intermitente sau continue, aceste pieţe elementare dintre sat şi oraş, prin număr şi prin neobosita lor repetare, reprezintă cel mai însemnat dintre toate schimburile cunoscute, aşa cum remarca Adam Smith. Aşa că, autorităţile urbane iau ferm în mânâ organizarea şi supravegherea lor: din punctul lor de vedere, este vorba de o problemă vitală. Dar ele sunt autorităţi aflate prin apropiere, gata oricând să intervină cu asprime, să facă rânduială, şi care supraveghează strict preţurile. In Sicilia, dacă un vânzător cere un preţ doar cu un „grano” mai mare decât cel fixat de tariful oficial, el poate fi, fără glumă, condamnat la galere 1 Un asemenea caz se înregistrează la Palermo, la 2 iulie 1611. (28). La Châteaudun (29), brutarii prinşi pentru a treia oară cu mâţa în sac sunt „asvârliţi fără cruţare de sus, dintr-o căruţă înaltă, legaţi cobză”. Obiceiul apare prin 1417, atunci când Charles de Orleans dă magistraţilor municipali dreptul de a inspecta brutăriile. Abia în 1602, obţine breasla brutarilor desfiinţarea caznei.

Dar nici supravegherea şi nici pedepsele nu împiedică piaţa să înflorească, să se extindă potrivit cererii, să se înfigă în inima vieţii citadine. Frecventată la zile fixe, piaţa este un centru natural al vieţii sociale. Aici îţi mai vezi cunoştinţele, cazi la învoială sau închei o tovărăşie, aici încep înjurăturile, aici se trece de la vorbă la bătaie; aici se nasc incidentele şi apoi procesele la care se dezvăluie complicităţi, aici intervine – mai degrabă rar – straja, bineînţeles spectaculos, dar şi prudent (30), pe aici circulă noutăţile politice şi tot felul de alte nouăţi. În comitatul Norfolkului, în 1534, în piaţa de târg a Fakenhamului, faptele şi proiectele regelui Henric al VlII-lea sunt criticate în gura mare (31). Iar cuvântul vehement al predicatorilor se aude 17 în toate pieţele Angliei, ani în şir. Oricând se găseşte prin piaţă o mulţime receptivă, gata să apere toate cauzele, chiar pe cele bune. În piaţă se mai încheie şi toate înţelegerile de afaceri sau de familie. „In secolul al XV-lea, la Giffoni, în provincia Salerno, vedem din registrele notariale că în zilele de târg, în afara vânzărilor de bunuri alimentare şi de produse ale artizanatului local, se înregistrează un procentaj mai ridicat [decât cel din zilele obişnuite] de contracte de vânzări şi cumpărări de terenuri, de contracte de arendă pe termene lungi, de donaţii, de învoieli de căsătorie, de constituiri de dotă” (32). Datorită pieţii, totul se accelerează. Şi chiar, destul de logic, debitul prăvăliilor. La sfârşitul secolului al XVII-lea, la Lancaster, în Anglia, William Stout, care ţine acolo o prăvălie, îşi ia ajutoare suplimentare „on the market and fair days” (33), „în zilele de târg şi de praznic”. Fără îndoială, avem a face cu o regulă generală. Afară doar, evident, dacă prăvăliile nu sunt închise din oficiu, aşa cum se întâmplă în multe oraşe, în zilele de piaţă sau de târg (34).

Chiar şi numai înţelepciunea proverbelor ne dovedeşte că piaţa este aşezată în miezul vieţii de relaţii. Iată câteva exemple: „Toate se vând în piaţă, afară de prevederea tăcută şi de cinste”. „Cine cumpără peştele din apă [înainte de a fi pescuit], riscă să nu rămână decât cu mirosul lui”. Dacă nu cunoşti cum trebuie arta de a vinde sau de a cumpăra, nu-i nimic, „piaţa te-nvaţă”. Cum în piaţă omul nu e singur, „gândeşte-te la tine şi gândoşte-te la piaţă”, adică la alţii, la lume. Pentru omul chibzuit, spune un proverb italian, „val piu avere amici în piazza che denari nella casa”, face mai mult să aibă prieteni în piaţă decât bani în ladă. Pentru folclorul dahorneâan de astăzi imaginea înţelepciunii este legată de împotrivirea la ispitele pieţii. „Negustorului care strigă „vino şi cumpără„, tu să fii înţelept şi să-i răspunzi: „Nu cheltuiesc peste ce ara” (36). 18

Pieţele se înmulţesc şi se specializează.

Luate în primire de către oraşe, pieţele cresc odată cu ele. Ele se înmulţesc, explodează în spaţii urbane prea strimte ca să le cuprindă. Şi întrucât ele sunt modernitatea în marş, acceleraţia lor nu acceptă cătuşa, piedica; ele îşi impun nepedepsite forfota, grămezile de gunoaie, zgomotoasa îmbulzeală tenace. Soluţia ar fi împingerea lor spre porţile oraşului, dincolo de ziduri, spre „sub-cetăţi”, în „sub urbe”, în cartierele mărginaşe. Şi aşa se face adesea atunci când se înfiinţează o piaţă nouă, ca la Paris în Piaţa Saint-Bernard, în faubourg Saint-Antoine (2 martie 1643); ca (octombrie 1660) „între poarta Saint Michel şi şanţul oraşului nostru al Parisului, rue d'Enfer şi poarta Saint-Jacques” (37). Dar vechile locuri de întâlnire din inima oraşului se menţin; chiar încercarea de a le mişca puţin clin loc dă naştere la o întreagă tevatură, ca în 1667, atunci când se pune problema mutării pieţii de pe podul Saint Michel la capătul numitului pod (38) sau, cu o jumătate de secol mai târziu, atunci când cea de pe rue Mouffetard ar trebui să fie aşezată din nou în apropiata curte de la Hotel des Patriarches (mai 1718) (39). Noul nu alungă vechiul. Şi întrucât zidurile oraşului se mută pe măsură ce creşte aglomerarea urbană, pieţele instalate cuminte de jur împrejurul acestora se pomenesc într-o bună zi înlăuntrul meterezelor, unde şi rărnân.