Fragmentarium şi fragmente despre timp



Yüklə 85,42 Kb.
tarix11.08.2018
ölçüsü85,42 Kb.
#69570

Fragmentarium şi fragmente

DESPRE TIMP

în scrierile lui Mihai Eminescu şi Constantin Noica

prof. Coman Teodora-Ioana

Colegiul Economic George Bariţiu – Sibiu
Numele celor două personalități ale culturii, ale gândirii, ale sufletului românesc trecut în dimensiunea universalității, ne amintesc, de fiecare dată când le rostim, de puterea cuvântului, de magia lui, de forța creatoare a ființei.

Poetul și filosoful, Mihai Eminescu și Constantin Noica dezvăluie imaginea unor personalități complexe, fiecare exprimând prin scrierile sale dorința de cuprindere a esenței lumii, de completare a materialității lumii cu spiritualitate, de îmbogățire a vieții acesteia, a cunoașterii, prin gândurile lor. Nu s-au mărginit la o singură sferă a reprezentărilor ideatice – aceea a poeziei, respectiv aceea a filosofării, ci au trecut rând pe rând prin registre diferite, în genuri diferite, pentru a da formă/forme potrivite diversității masei receptorilor, cu neliniștea celui care caută mereu noi expresii ale vălmășagului de gânduri, sentimente, viziuni determinate de experiența ființării.

Existența este considerată limitată, delimitată, supusă unor condiționări, convenții, condusă după repere și deformată de acestea, deși ar trebui să fie (și pentru unii este, cel puțin în aparență) tocmai opusul acestora – liberă, nelimitată, necondiționată, neconvențională, spontană, imună la diferitele forțe alături de care se manifestă. Este vorba despre viziuni diferite, despre teorii sau idei, despre subiectivitatea fiecăruia dintre cei care încearcă să o definească.

Timpul – temă literară, problemă ontologică și gnoseologică, ocupă un loc important în scrierile celor doi (ce interesantă întâlnire a termenilor timp și loc/spațiu, interdependență pe care o percepem mereu, pentru că noi suntem cei care ne situăm în aceste dimensiuni, ne definim prin conjuncția lui acum/oricând și aici/oriunde) și se definește atât în raport cu istoria, cu realitatea, cât și cu universul celălalt – neant, moarte, plan metafizic.

Conform definiției din Dicționarul filozofic, timpul este ceea ce se poate explica numai ca o orânduire, în care sunt reunite elementele de conștiință. În filosofia grecească haosul sau neantul a fost văzut ca locul din care s-a născut timpul: Cronos. Pentru Dimitrie Cantemir, timpul este doar emanație a eternității, el nu poate naște mișcarea, dar nici mișcarea timpul. Se observă în întreaga prezentare a conceptului alternanța semnificațiilor sale, relativismul substanței din care se configurează: ca și spațiul, timpul nu se schimbă, ci ceva ce este în timp. Timpul a existat înainte de orice mișcare, iar după mișcare poate fi și fără mișcare, fiindcă este altceva decât acțiunea sau puterea mișcării și se înțelege foarte bine înainte de primul mobil și după imobil.1

Dex-ul propune definiții care acoperă sensurile comune, banale, dar și pe cele filosofice sau specializate, astfel că timpul înseamnă: I. S. n. Dimensiune a Universului după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor. II. S. n. și (înv.) m. 1. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfășurării unei acțiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz 2. Perioadă determinată istoric; epocă. III. S. n. Stare a atmosferei într-o regiune, pe o perioadă dată, determinată de ansamblul factorilor meteorologici. IV. S. m. și (rar) n. Fiecare dintre fazele sau momentele unei mișcări, ale unei operații, ale unui fenomen, ale unei acțiuni etc. V. S. n. Categorie gramaticală specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă raportul dintre momentul vorbirii, un moment de referință și momentul în care se petrece acțiunea sau în care este adevărată o anumită stare de lucruri.2

Este firească apropierea celor doi creatori de această temă, ființa desemnând existența, plasarea într-un timp și spațiu, căderea în acestea, dar și pregătirea pentru ieșirea din ele.

Eminescu și timpul – o asociere evidentă, o imagine a cuprinderii totului, pentru că în cultura română Eminescu este reperul, centrul, este clasicul și romanticul, este tradiționalul și modernul, este naționalul și universalul, este sensibilul și raționalul, criticul și visătorul, tânărul și atât de înțeleptul, concretul/pragmaticul și vizionarul.

Preocupat de problema ființei, a cunoașterii, timpul este implicit dezvoltat ca temă în creația eminesciană, literară și nonliterară, ipostaziat în varii chipuri. Între miturile creației sale, definite de criticul Eugen Simion pe baza tematicii abordate de Mihai Eminescu, timpul nu se regăsește în mod explicit, însă prin mitul cosmogoniei, al istoriei, al regresiunii spre elementar, chiar și prin mitul oniric, se subînțelege raportarea la timp, o particularizare complexă care acoperă atât dimensiunea infinită, a infinitului temporal și spațial, cât și nuanțele configurate în raport cu existența concretă.

Eminescu are conștiința sau sentimentul ancorării ființei în acea dimensiune amplă, indefintă, în care își dezvoltă propria scoarță temporală, subiectiv imaginată, atingând-o sau respingând-o pe cealaltă, tinzând permanent spre ea sau îndepărtându-se/pierzându-se de ea. Poezia sa, proza sa și însemnările sale dezvăluie această bidimensionalitate.

De altfel, prin analiza creațiilor în care Eminescu abordează această temă, criticul Marin Tarangul afirmă această forță a gândirii, dar și a expresiei eminesciene, de a surprinde fețele timpului, dar mai ales aceea de a ieși din contingentul destrămător: în versul Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec! (Trecut-au anii)Timpul acesta crescător nu este timpul istoric, rigla de calcul a anilor care se adună aritmetic, ci timpul elementar, timpul de dincolo de timp, mărimea fără părți a stării de mărime.3 Prin titlul studiului său – Intrarea în infinit sau Dimensiunea Eminescu (Humanitas, 1992), Marin Tarangul exprimă ceea ce este definitoriu pentru creația eminesciană – plasarea ei într-o universalitate a valorilor, accederea într-o sferă superioară.

Creațiile lirice eminesciene, de esență clasică și romantică – fuziune pe care Eminescu a reușit să o cuprindă în expresie originală, semn al capacității sale de a învinge timpul concret, uman, limitat – exprimă o neliniște continuă, o căutare a sensurilor temporalității în raport cu ființa, cu planul cunoașterii, cu destinul ființei, dincolo de care se întrevede siguranța celui care a intuit esența acestor aspecte: Eminescu este convins de existența vieții de dincolo, de infinitul celeilalte dimensiuni, dar, prin fiecare idee a sa pare să încerce să ne transmită și nouă acest înțeles. Timpul este pentru Mihai Eminescu ceea ce construiește ființa prin gândurile sale, prin puterea minții, prin forța spirituală, trăirea timpului concret este calea de acces spre eternitate, spre scufundarea în timpul primordial.

În poeziile Cu mâine zilele-ți adaogi... și Glossă, timpul se asociază vieții, dar și morții, cunoașterii ființei, fețele sale încărcându-se paradoxal cu substanța subiectivității, a relativității, dar și a eternului.

Paralelismul ideilor în texte diferite, insistența în reluarea lor sub alte fețe, devine în creația eminesciană o formă de filosofare, de căutare a expresiei celei mai profunde, clare, dar și sensibilizatoare, care să determine o mișcare amplă, o transformare, o modificare a atitudinii întregii omeniri, o trezire pe care, se pare, o căutăm încă. Nu este cazul doar al acestor două creații, ci este vorba de mult mai multe analogii revelate pe întreg parcursul operei eminesciene – motive, laitmotive, simboluri constant reiterate, structuri metaforice, dar dincolo de acestea se află atitudinea, convingerea, ideea, concepția și expresia de copleșitoare sensibilitate.

Mâine, zilele, ieri, pururi, azi, când soarele apune, alte valuri, altă toamnă, în veci, aceleași frunze, naintea nopții noastre, crăiasa dulcii dimineți, clipă trecătoare, vecia-ntreagă, universu-ntreg, anu-acesta, în trecut, pururi, repezi şiruri, repaosă nestrămutate, raza gândului eternun câmp semantic amplu care inițial definește timpul, pentru ca apoi să se extindă asupra universului ființei. În Glossă, aceste elemente își dezvoltă sfera semantică, amplitudinea viziunii atingând dimensiunea cunoașterii: trecutul, prezentul, viitorul, început, capăt.

Cu mâine zilele-ţi adaogi... Glossă




Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine


În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri


Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

Naintea nopţii noastre umblă


Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.

Din orice clipă trecătoare


Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâine zilele-ţi adaogi,


Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi.

Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se discern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.


1.Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.(…)

3.Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate. (…)
5.Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.(…)4



În proza sa, în nuvelistica fantastică, Eminescu transpune, reluând sub influența filosofiei germane, teoria subiectivității ființei în percepția asupra timpului și a spațiului, legând această problematică de cea a spiritualității, definind și idealitatea cunoașterii: ...În faptă, lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu – ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate marii egipteni și asirieni, atuncea, în adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut și am putea locui lumea stelelor și a soarelui.5

Însemnările eminesciene editate în volumul Fragmentarium reflectă evoluția ideilor eminesciene, căutarea lămuririi lor în privința timpului prin întoarcerea către sursele antice, chiar către reperele științei:

Pentru a esplica varietatea fenomenelor, trebuie să le substituim o unitate oarecare, o cantitate constantă, fie acea cantitate de timp, fie de spațiu, fie de energie, fie de câteștrele. Toată lumea fenomenologică nu este atunci decât echivalentul, împărțit în termeni, a aceleiași sume și aceleiași cantități pe care noi apriori am substituit-o. Cantitățile infinite nu sunt reprezentabile prin nici o gândire omenească; ele sunt negațiuni: infinitul spațiului, infinitul timpului, infinitul cauzalității nu sunt decât negațiuni, și toate negațiunile sunt infinite.6

Timpul se reflectă în ființă, ființa se transformă în timp, pentru ca apoi să treacă în dimensiunea infinitului, a absenței materialității, a eternității ideilor:



Heraclid zice că niciodată acelaș om nu s-a coborât de două ori în acelaș râu. Ca toate ideile cari cuprind un joc cu infinitul timpului și al spațiului și aceasta culminează într-o antinomie încât și contrariul e adevărat. Adică din contra acelaș râu oglindește în liniștita-i adâncime aceleași umbritoare păduri, același cer. Materia numai – acest Ahasver neobosit al formelor – e pururi alta, formele însă aceleași, încât în apa vecinic călătoare îți vezi chipul rămânând pe loc. Râul timpului pare a curge; suma de viață și de forme posibile coexistă într-un vecinic prezent.7

Notele cu aspect eliptic, și totuși liric, cu nuanță aforistică, subliniază capacitatea de reliefare a ideilor în infinite forme, de cuprindere a lor în tipare concentrate, aparent fragmentate, în esență parte din întregul gândirii eminesciene și universale asupra timpului:

Unda ce-și mână trecutu-n viitor.

Timpul o idee ce leagă faptă de faptă. și: Deși închipuindu-ni-l ca infinit, fiece parte a lui (a timpului) determină tot trecutul și tot viitorul, e o linie de demarcare între ceea ce a rămas îndărăt și ceea ce se va întâmpla înainte.8

Apropierea de Noica se face în dublu sens: prin proiectarea ideilor înspre posteritatea din care s-a ivit filosoful Noica și prin aplecarea acestuia asupra creației eminesciene, ca semn al aprecierii ideilor în raport cu timpul în care au fost conturate. Cu siguranță este și o problemă de afinitate spirituală.

Esența filosofiei lui Constantin Noica se regăsește în căutarea sensurilor originare ale cuvintelor, ale conceptelor definite prin cuvânt, în deschiderea cuvântului prin toarcerea lui, prin răsucirea și apoi sedimentarea semnificațiilor descoperite. Noica este mai mult un filosof-filolog, un atent gânditor al expresiei care susține ideea, pentru că știe cât de mare e forța cuvântului, pentru că ajunge la o cunoaștere profundă a subtilităților metaforei construită, paradoxal, din termeni simpli:

Ești undeva între o stație și alta,

rupt de ceva,

în drum spre altceva,

scos din timp,

scos din rost,

purtat de tren,

purtând după tine un alt tren,

cu oameni, situații, mărfuri, idei,

una peste alta,

în vagoane pe care le lași în stații,

le pierzi între stații, le uiți în spații,

golind lumea,

gonind peste lume,

singur,

mai singur,

nicăieri de singur.9

Timpul ne preocupă mai ales în prezentul agitat, perioadă prea lungă de tranziție, de criză, a sfârșitului sau a începutului – nu mai am timp, nu-mi ajunge timpul, a trecut timpul, nu mai e timp, expresiile acestea dezvăluind negarea lui, dorința de eliberare de sub constrângerile pe care tot noi oamenii le percepem tot mai acut.

Timpul e o temă veche de când lumea, descoperită și în scrierile lui Noica, ideea de timp fiind aici mult apropiată, chiar până la suprapunere, cu ideea de viață, de trăire. Sentimentul pierderii optimismului, a credinței determină o modificare pronunțată a percepției trecerii timpului: Există un ceas, unul singur, în viața unei societăți, când, sub povara unei mari încercări și tristeți, nimeni nu se mai poate bucura de ceva. Atunci apare, senin, fratele fiului risipitor, să-și ia partea lui de viață.10 Este aici vorba și de istorie, de o istorie trăită de Noica, de un timp al mișcării ondulatorii – distructive și apoi constructive, repetitive, de aceea actualitatea acestei idei este atât de pronunțată.

Timpul este dimensiunea ființei și toate dimensiunile pe care aceasta le construiește – iar ființa este de la începutul lumii, un model multiplicat la infinit, într-o diversitate copleșitoare; timpul înseamnă și conștiința sau conștientizarea ființei – a sinelui și a lumii: Turburătoare, vorba aceasta a lui Simmel: viața ca totalitate de fiecare clipă. Așa o văd acum; așa este. În fiecare ceas simți că ești un întreg. Ai goluri, firește, dar le cunoști, deci le- ai umplut într-un oarecare fel. Ești o ființă împlinită.



Dar citești o carte: cum puteai trăi până acum fără gândurile ei? Legi o prietenie nouă: cum te puteai crede întreg fără ea? Abia acum simți golul adevărat, golul pe care ar fi trebuit să-l simți. Dar acum ești întreg.

Totalitate de fiecare clipă. Trăim alături unii de alții, totalitate lângă totalitate, într-o lume care nu totalizează, dar care se totalizează, parcă, în noi.11

Noica reflectează și asupra diferențelor dintre cei de demult și cei de azi în privința percepției timpului, a trăirii, a situării în timp a lor, oferind o explicație pentru această antinomie :

Timpul anticilor – o spune Aristotel în chip izbitor în Fizica sa – este mai mult destrămător; timpul scoate lucrurile din așezarea lor cea bună, de la începutul lor, iar doar ca timp rotitor, al revenirii neîncetate, are el preț pentru antici. Timpul modernilor, dimpotrivă, este împlinitor; ce stă să vină este mai bun decât ce a fost, așa cum cei vechi, pentru un Pascal, sunt mai degrabă cei tineri decât cei bătrâni. Timpul modernilor urcă. Dar timpul vremuirii nici nu coboară, nici nu urcă; nu e nici destrămător, nici împlinitor. Are un straniu sens de neutralitate, obiectivitate și detașare. (…) Vremuirea este devenirea întru devenire a ființei.12

Profilul său de filosof-filolog se remarcă în exercițiul diferențierilor semantice ale perechii de sinonime, atât de ușor asociate de oameni, dar atât de profund explicate de filosof:



Timpul se poate substitui oricând vremii. Fie că vorbești de vreme ca durată limitată (o vreme, multă vreme), fie că o folosești pentru momentul prielnic (era vremea; înainte de vreme), fie că vorbești de o perioadă determinată istoricește (pe vremuri, în negura vremii), fie în sfârșit că vorbești de vremea atmosferică – peste tot timpul poate înlocui vremea. În schimb, vremea nu poate, la noi înlocui peste tot timpul. (…) Vremea pare legată de concretul Terrei și al experienței umane.13

Discuția despre timp este particularizată în scrierile lui Noica prin raportarea conceptului la ființa modernă, a omului secolului al XX-lea. Vorbind despre filosofia blagiană a misterului ca omagiul cel mai adânc adus timpului nostru – al contemporaneității lui, Noica valorifică spațiul acestei reflecții prin construirea unei definiții a timpului său, al ființei prinse în timp:



Timp al misterului, așadar, dacă-l înțelegem cum trebuie. Nu al cifrului, nu al enigmei; al misterului viu, al tainei în mers. Iar taina nu este: Taină ești. De aceea nici nu vei descifra: te vei destăinui.14

Totul se leagă de ființă, de cunoaștere, de cuprindere în scrisul lui Noica. Titlul eseului Lumea de mâine dezvăluie interesul autorului pentru conceptul de timp, dar și aplecarea sa asupra problemelor umanității. Istoria omenirii, evoluția ei, conduce înspre o individualizare a timpului, în sensul construirii dimensiunii temporale la nivelul ființei – timpul marilor colectivități/comunități a trecut, ființa trebuie să se regăsească după marea pierdere prin lume. Notele lui Noica, aplicate acum la dimensiunea civilizației, anunță o schimbare în mișcarea lumii, o cutremurătoare idee (pentru unii) – pentru că anunță liniștea/liniștirea, o fericită idee pentru cei care iubesc tăcerea:



Vom intra probabil într-o a treia fază de civilizație, după cea a focului cald, care a dus până la mașina cu aburi, și la industrie, apoi cea a focului rece, cu electricitatea, electronica și calculatoarele, care-și vede limitele de pe acum, și vom ajunge la singura civilizație pe măsura omului, cea a focului central, din care trebuie să ne tragem – direct, iar nu indirect ca până acum, toate sursele de viață, inclusiv hrana prin fotosinteză. Atunci omul se va astâmpăra și se va întoarce către sine. 15

Ceea ce impresionează în scrierile lui Noica este sentimentul noului sens revelat într-o problemă deja amintită – în lucrările sale, filosoful revine la teme, simboluri și motive fără să lase nicio clipă impresia repetării, a insistenței, ci, dimpotrivă, creând starea de bucurie a descoperirii unei alte idei, a curiozității celui care are siguranța că se mai pot spune multe lucruri despre problematica propusă cândva. Așa stau lucrurile în privința timpului, o supratemă, nu doar în lucrările lui Noica, reluarea analogiei semantice timp-vreme fiind aplicată/discutată în strânsă relație cu spiritualitatea românească, cu atitudinea românilor față de istorie:

Nu ne mai mulțumește România eternă; vrem o Românie actuală.(...) (pp.7-8)

Ce este această eternitate din care începem să ieșim? Românul are un proverb, revelator în ce privește noțiunea de timp și vreme: „Ceasul umblă, lovește, și vremea stă, vremuiește.“ (ca neîntâmplare, repaus). Românul mai spune: „Vremea vremuiește și omul îmbătrânește.“ Numai omul devine; vremea stă. Ea e încă ceva concret, spre deosebire de noțiunea de timp (de la tempus) care e conceptual și abstract. Dar e un concept nemișcat. E totul viu al lumii, privit sub specia ființei, nu a devenirii. (...)

Eternitatea românească despre care vorbesc este de acest tip. Nu o plenitudine istorică, nu realizări majore dau garanția duratei; ci sentimentul că, în fond, există un plan față de care toată frământarea istorică este irosire și pierdere.16

O temă eternă, timpul – expresie a eternității și a dimensionării ființei cu tot ce înseamnă acestea, determină în fiecare om nașterea conștiinței de sine: învățarea timpului, întrecerea cu timpul, percepția dureroasă a trecerii lui, expansiunea lui, încercarea de păcălire a lui (rușinoasă amăgire a ființei), dorința de ieșire din matca lui limitatoare (ca scufundare în eternitate)...

Reflectăm asupra timpului, trăim în timp, ne definim prin timpul nostru... fragmente de timp, întrupări de idei.

Filosofia și, în general, creația ca formă a gândurilor ființei ne deschid calea spre cunoaștere și spre autocunoaștere.
***

Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzația că trăim procesul invers – ne diseminăm, ne risipim.



Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe. în rugăciune intri pentru a te integra absolutului.

(fragment dintr-o confesiune a Zoei Dumitrescu Bușulenga, maica Benedicta de la Văratec)


BIBLIOGRAFIE
1. Eminescu, Mihai, Fragmentarium, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981

2. Eminescu, Mihai, Sărmanul Dionis în Proză literară, Minerva, 1981,

3. Eminescu, Mihai, Poezii, Editura tineretului, 1967

4. Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Humanitas, 1996

5. Noica, Constantin, Jurnal filozofic, Humanitas, 1990

6. Noica, Constantin, Lumea de mâine, în Caiete XXI, Editurii XXI, 1991

7. Noica, Constantin, Pagini despre sufletul românesc, Humanitas, 1991

8. Tarangul, Marin, Intrarea în infinit sau Dimensiunea Eminescu, Humanitas, 1992

9.Unguraș, Dorel, Staicu, Axente, Dicționar filozofic, Lugoj, 1994

10. http://dexonline.ro/definitie/timp




1 Pr. Dorel Unguraș, prof. Axente Staicu, Dicționar filozofic, Lugoj, 1994, pp.233-234

2 http://dexonline.ro/definitie/timp din 18.05.2011

3 Marin Tarangul, Intrarea în infinit sau Dimensiunea Eminescu, Humanitas, București,1992, cap. Figura infinitului, p.76

4 Mihai Eminescu, Poezii, București, 1967, p.148/p.142

5 Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis în Proză literară, Minerva, București, 1981, p.30

6 Mihai Eminescu, Fragmentarium, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, pp.354-355

7 Ibidem, pp.355-356

8 Ibidem, p.356

9 Constantin Noica, Jurnal filozofic, Humanitas, București, 1990, pp. 60-61

10 Ibidem, p.52

11 Ibidem, p.59

12 Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Humanitas, București, 1996, pp. 70-71

13 Ibidem, p.72

14 Constantin Noica, Lumea de mâine, colecția Caiete XXI, 1991, publicație periodică a Editurii XXI, Târgu-Mureș, cap. Des-cifrare des-tăinuire, p.12

15 Ibidem, cap. Lumea de mâine, p.29

16 Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Humanitas, București, 1991, pp.9-10, cap. Ce e etern și ce e istoric în cultura românească

Yüklə 85,42 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin