Frank herbert

Cartea Diatribelor, din Cronica lui Hayt

LETO STĂTEA AŞEZAT, cântând la micul baliset pe care Gurney Halleck, un adevărat virtuoz al acestui instrument, i-l trimisese în dar cu ocazia celei de-a cincea aniversări. Trecuseră patru ani de atunci şi Leto, exersând aproape zilnic, dobândise o oarecare iscusinţă, chiar dacă cele două coarde de grave îi mai dădeau încă de furcă. Constatase însă că balisetul era un remediu eficace pentru un anumit gen de frământări, lucra care, de altfel, fusese remarcat de Ghanima. Acum, în amurg, se instalase pe un prag de piatră, la extremitatea sudică a aflorimentului stâncos care adăpostea sietchul Tabr, şi degetele sale mângâiau încetişor strunele.

Ghanima stătea în picioare, în spatele lui. Silueta ei măruntă era imaginea vie a dezaprobării. După ce Stilgar le dăduse de ştire că bunica lor era reţinută la Arrakeen, Ghanima se împotrivise unei escapade în aer liber, mai ales la o oră atât de apropiată de căderea nopţii. Încercând să-şi zorească fratele, întrebă:

― Ei, ce este?

Drept răspuns, el începu altă melodie.

Pentru prima oară de când primise acest dar, Leto era intens conştient de originea instrumentului: acest baliset fusese construit de un maestru lutier de pe Caladan. Memoriile vieţilor existente în el aveau darul să-i picure în suflet o profundă nostalgie pentru planeta de vis unde domnise Casa Atreides. La auzul acestei muzici, îi era de ajuns să înlăture barierele lăuntrice pentru a regăsi amintirile acelor vremuri trecute, când Gurney cânta la baliset pentru protejatul şi prietenul lui, Paul Atreides. Când instrumentul vibra în mâinile sale, ca acum, Leto se simţea din ce în ce mai pătruns de prezenţa fizică a tatălui său. Cânta şi, cu fiecare secundă ce trecea, avea impresia că se contopeşte tot mai mult cu instrumentul. Simţea, înlăuntrul fiinţei sale, o sumă ideală de talente, care exploraseră toate secretele balisetului şi care ghida muşchii lui de copil de nouă ani.

Nerăbdătoare, Ghanima începu să bată din picior,fără a-şi da seama că făcea acest lucru în ritmul muzicii.

Cu o grimasă de concentrare, Leto abandonă melodia familiară şi începu un cântec mai vechi decât oricare dintre cele pe care le cântase vreodată Gurney. Un cântec care fusese străvechi deja pe vremea celei de-a cincea migraţii planetare a fremenilor. Cuvintele reluau un motiv zensunnit şi lui Leto îi veneau în memorie pe măsură ce degetele sale înjghebau o versiune şovăitoare a melodiei.

"Frumuseţea naturii

Conţine o dulce esenţă

Numită de unii... declin.

Prin această sublimă prezenţă

Viaţa reînvie deplin.

Lacrimile tăcute

Sunt apa simţirii:

Ele reînvie

Suferinţa firii...

Despărţirea de acea privire

Căreia moartea îi dă împlinire"
Din spate, vocea Ghanimei se suprapuse ultimului acord:

― Ce vechitură răsuflată! De ce-ai ales tocmai cântecul ăsta?

― Fiindcă se potriveşte.

― Ai de gând să i-l cânţi şi lui Gurney?

― Poate.

― Va spune că-i deprimant şi stupid.

― Ştiu.

Leto întoarse uşor capul şi-şi privi sora. Nu-l surprindea faptul că ea cunoştea cântecul şi cuvintele, dar îl copleşise deodată gândul unicităţii vieţilor lor îngemănate. Dacă vreunul dintre ei ar fi murit, celălalt i-ar fi moştenit conştiinţa, amintirile, fără nici cea mai mică denaturare. Nimic din momentele petrecute împreună nu s-ar fi pierdut. Ţesătura eternă a acestei apropieri insolite îl înfricoşă brusc pe Leto şi-l făcu să-şi ia ochii de la Ghanima. Ştia că în ţesătură existau goluri, iar frica i-o stârnea cel mai recent dintre ele. Simţea că vieţile lor încep să se despartă şi se întrebă: Cum să-i spun despre lucrul acesta care mi s-a întâmplat numai mie!

Privi spre deşert. Umbra se îndesa în spatele brachanelor -înaltele dune migratoare, în formă de semilună, ce unduiau, asemenea valurilor, pe suprafaţa Arrakisului. Aceasta era Kedemul, Deşertul Interior, dar nisipurile sale erau, astăzi, din ce în ce mai rar tulburate de trecerea unui vierme uriaş. Amurgul lăsa dâre însângerate peste crestele dunelor şi, pe alocuri, hotarele dinspre umbră păreau pradă unor incendii mocnite. Un şoim căzu în picaj din cerul stacojiu şi privirea lui Leto îl surprinse în clipa în care înşfăca din zbor o potârniche de stâncă.

Jos, chiar sub locul în care şedea, plantele alcătuiau un covor în nuanţe de verde, străbătut de firul apei unui qanat care, din loc în loc scânteia sub cerul liber, înainte de a dispărea în tunelul unei conducte subterane. Apa provenea de la giganticele bazine colectoare ale capcanelor de vânt instalate în spatele lui, pe cel mai înalt pisc al stâncii. Acolo unde flutura în vânt steagul verde al Atreizilor.

― Apa şi culoarea verde.

Noile simboluri ale Arrakisului.

Ceva mai departe, oaza în formă de diamant a unor dune plantate atrase atenţia simţurilor sale de fremen. Ţipătul strident al unei păsări de noapte, undeva, sub faleza, îi amplifică senzaţia că fusese proiectat pe neaşteptate într-un moment din trecutei sălbatic.

Nous avons change tout cela, gândi el, într-una din limbile arhaice pe care el şi Ghanima le foloseau în intimitate. "Noi am schimbat toate astea". Suspină. Oublier, je ne puis. "Nu pot să uit".

Dincolo de oază, în lumina care scădea, putea încă distinge ţinutul pe care fremenii îl numeau "Pustia" ― locul unde nu creştea nimic, locul veşnic sterp. Aşa şi marele plan ecologic era pe cale să schimbe şi asta. Astăzi existau pe Arrakis, zone în care se puteau vedea coline acoperite de catifeaua verde a pădurilor. Păduri pe Dune! Celor din generaţia nouă le venea greu să-şi închipuie că sub ondulaţiile înverzite se aflau dune de nisip. Pentru ochii lor tineri, priveliştea frunzişului des al copacilor n-avea nimic şocant. Dar Leto se pomeni gândind, în această clipă, cu mentalitatea Vechilor Fremeni, bănuitor faţă de orice schimbare, temător faţă de tot ce era nou.

― Copiii zic că nu mai găsesc aproape deloc păstrăvi de nisip la mică adâncime pe-aici, spuse el brusc.

― Şi ce poate să-nsemne asta? întrebă Ghanima pe un ton oarecum iritat.

― Că lucrările încep să se schimbe cu repeziciune.

Din nou, ţipătul păsării răsună sub faleză şi noaptea căzu asupra deşertului aşa cum se repezise şoimul asupra potârnichii. Noaptea îl supunea adesea pe Leto unui adevărat asalt al amintirilor ― de parcă toate vieţile existente în el îşi cereau dreptul. Pe Ghanima, fenomenul acesta n-o tulbura în aceeaşi măsură ca pe el. Cunoştea însă frământările lui şi, acum, Leto îi simţi mâna lăsându-se pe umărul său, cu afecţiune.

Placă un acord furios pe baliset.

Cum putea să-i explice surorii sale ce i se întâmpla?

În capul lui se purtau războaie, vieţi fără număr îşi disputau vechile lor amintiri: accidente violente, aleanuri de dragoste, locuri şi chipuri multicolore... multitudini de dureri înăbuşite şi de bucurii neţărmurite. Auzea elegii închinate primăverii pe planete care nu mai existau de mult, zvon de dansuri în jurul focurilor de tabără, bocete şi chemări, un potop de conversaţii întrepătrunse.

Cel mai greu era de suportat asaltul lor la căderea nopţii, sub cerul liber.

― N-ar fi mai bine să ne-ntoarcem, acum? întrebă Ghanima.

El scutură din cap şi, simţindu-i mişcarea, ea îşi dădu în sfârşit seama că frământările lui erau mai adânci decât îşi închipuise.

De ce vin atât de des să întâmpin noaptea aici? se întrebă el. Nu simţi când Ghanima îşi retrase mâna.

― Ştii de ce te chinui aşa, rosti ea.

Leto percepu reproşul blând din glasul ei. Da, ştia. Răspunsul era acolo, în conştiinţa sa, cât se poate de evident: Pentru că acest mare necunoscut-cunoscut care se află în mine mă poartă ca un val. Trecutul său era un talaz pe care el îl călărea ca şi când s-ar fi aflat pe o planşă de surfing. Avea la dispoziţie amintirile viziunilor preştiente ale tatălui său, care se suprapuneau peste orice altceva şi, totuşi, voia toate acele trecuturi. Le voia. Şi erau atât de periculoase. Ştia fără greş lucrul acesta, acum, cu noul element despre care trebuia să-i vorbească Ghanimei.

Deşertul începu să strălucească în lumina răsăritului Primei Luni. Privirea lui Leto scrută falsa încremenire a undelor de nisip ce se pierdeau în infinit. În stânga lui, la mică distanţă, se profila Slujitorul, un afloriment pe care eroziunea furtunilor de nisip îl redusese la o coamă joasă şi sinuoasă, ca un vierme întunecat traversând dunele. Într-o zi, stânca de sub el avea să fie, şi ea, astfel măcinată iar Sietch Tabr n-avea să mai existe decât în memoria cuiva asemenea lui. Nu se îndoia că va mai fi cineva asemenea lui.

― De ce te uiţi la Slujitor? întrebă Ghanima.

El ridică din umeri. În ciuda ordinelor primite de gărzile lor, el şi Ghanima se duceau deseori la Slujitor. Descoperiseră acolo o ascunzătoare, dar Leto ştia, acum, de ce locul acela exercita o asemenea atracţie asupra lor.

Privi în jos. Sub el, părând mai aproape din cauza întunericului, o fâşie de qanat sclipea sub razele lunii; oglinda apei era vălurită de săgetarea peştilor de pradă cu care fremenii îşi populau toate rezervele de apă pentru a îndepărta păstrăvii de nisip.

― Mă aflu între peşte şi vierme, murmură.

― Poftim?

El repetă, mai tare.

Ghanima duse mâna la gură, brusc năpădită de-o bănuială în legătură cu zbuciumul fratelui ei. Tatăl lor se purtase la fel; era suficient să privească în ea şi să compare.

Leto se cutremură. Amintiri ce-l legau de locuri pe care carnea lui nu le cunoscuse niciodată îi şopteau răspunsuri la întrebări pe care nu le pusese. Un imens ecran interior îi dezvăluia corelaţii, evenimente înlănţuite. Viermele nisipurilor de pe Dune nu putea traversa apa; apa îl otrăvea. Cu toate astea, în erele preistorice Dune cunoscuse apa. Bazinele cu depozite de ghips atestau existenta trecută a lacurilor şi a mărilor. Puţurile forate la mare adâncime dădeau de apă, pe care păstrăvii de nisip o izolau cu repeziciune. La fel de limpede ca şi cum ar fi asistat direct la evenimente, Leto înţelese ce se întâmplase pe această planetă şi fu cuprins de presimţiri negre cu privire la schimbările dezastruoase provocate de intervenţia omului.

Aproape în şoaptă, rosti:

― Ştiu ce s-a întâmplat, Ghanima.

Ea se aplecă mai aproape.

― Ce?

― Păstrăvul de nisip...

Se întrerupse şi ea se miră de ce-l obseda faza haploidă a viermelui de nisip dar nu cuteză să-l întrebe.

― Păstrăvul de nisip, reluă el, a fost adus aici de pe o altă lume. Pe vremea aceea exista apă pe Dune. Păstrăvii au proliferat peste limita la care ecosistemele de atunci le puteau face faţă. Au închistat toată apa de la suprafaţă şi au transformat planeta într-un deşert... Au făcut-o pentru a supravieţui, fiindcă numai o lume suficient de aridă le îngăduia să ajungă în faza de vierme.

― Păstrăvii de nisip?

Ghanima clătină din cap, nu pentru că i-ar fi pus la îndoială cuvintele, ci fiindcă nu voia să sondeze adâncurile de unde proveneau informaţiile lui. Păstrăvii de nisip?'repetă ea în gând. De multe ori, în acest trup ca şi în altele, participase la acel joc al copiilor fremeni, care prindeau păstrăvii de nisip lăsându-i să le acopere mâna ca o mănuşă dintr-o membrană fină, înainte de a-i duce la alambicul morţii pentru a le recupera apa. Îi era greu să-şi imagineze că această creatură măruntă, lipsită de creier, se afla la originea unor evenimente de o asemenea anvergură.

Leto dădu din cap pentru el însuşi. Fremenii ştiuseră dintotdeauna să populeze cu peşti răpitori cisternele lor de apă. În haplofază, păstrăvii de nisip rezistau activ marilor acumulări de apă aflate aproape de suprafaţă; în qanatul de sub locul în care şedea el înotau peşti carnivori. Vectorul vierme putea să suporte apa doar în cantităţi foarte mici ― ca, de pildă, cele prezente în celulele ţesuturilor umane. Confruntate cu un volum mare de apă, complexele sale de prelucrare chimică se detracau, explodau pur şi simplu, generând, în momentul morţii, periculosul concentrat de melanj, supremul drog psihotrop folosit, într-o soluţie foarte diluată, în orgiile de sietch. Con­centratul în stare pură îl proiectase pe Paul Muad'Dib dincolo de zidurile Timpului, în abisul de dezintegrare în care nici o fiinţă umană de sex masculin nu se aventurase vreodată.

Ghanima simţi tremurul care scutura trupul fratelui ei.

― Ce-i cu tine? întrebă ea. Ce-ai făcut?

Dar el nu vru să se desprindă de şirul propriilor lui revelaţii.

― Păstrăvii de nisip se împuţinează... Transformarea ecologică a planetei...

― Îi opun rezistenţă, fireşte, zise ea şi, deodată, începu să înţeleagă frica din glasul lui, atrasă pe acelaşi făgaş în pofida voinţei ei.

― Dacă dispar păstrăvii de nisip, dispar şi viermii, spuse el. Trebuie să avertizăm triburile.

― Nu va mai fi mirodenie, murmură Ghanima.

Cuvintele abia dacă evocau punctele de vârf ale pericolului ce ameninţa întregul sistem din cauza intervenţiei oamenilor în milenarele interdependenţe ale mediului Dunei.

― Alia ştie, rosti Leto. Ştie şi-i pare bine.

― Dar nu poţi fi sigur de asta.

― Sunt sigur.

De data aceasta, Ghanima nu mai avu nici o îndoială: ştia ce-l chinuia pe fratele ei şi simţi că-i îngheaţă sângele în vine.

― Dacă ea neagă, triburile n-or să ne creadă, spuse el.

Afirmaţia lui făcea trimitere la problema primordială a existentei for: ce fremen ar fi putut crede în înţelepciunea unui copil de nouă ani? Alia, care, cu fiecare zi ce trecea, se îndepărta tot mai mult şi mai mult de propria ei moştenire lăuntrică, se bizuia pe acest lucra.

― Trebuie să-l convingem pe Stilgar, zise Ghanima.

Dintr-o mişcare, amândoi întoarseră capul spre deşertul scăldat în lumina lunii. Pentru ei, deşertul devenise deodată un loc diferit. Îl transformaseră doar câteva clipe de percepţie intensă. Interacţiunea dintre om şi acest mediu nu li se păruse niciodată mai evidentă. Se simţeau părţi integrante ale unui sistem dinamic cu un echilibru extrem de fragil. Această nouă perspectivă provocase în ei o schimbare de conştiinţă şi o revărsare de observaţii. Aşa cum spusese Liet-Kynes, universul era teatrul unei conversaţii permanente între populaţiile animale. Păstrăvul de nisip le vorbise ca unor animale umane.

― Triburile vor înţelege o ameninţare care vizează apa, spuse Leto.

― Dar nu e ameninţată doar apa. Este o...

Ghanima tăcu brusc, realizând sensul mai profund al cuvintelor lui. Apa era simbolul absolut al puterii pe Arrakis. În esenţa lor, fremenii rămâneau nişte animale specializate, supravieţuitori ai deşertului, experţi ai guvernării în condiţii de tensiune. O dată cu abundenţa apei, în ei avea loc un straniu transfer de simbol, chiar dacă înţelegeau încă vechile necesităţi.

― Vrei să spui, ameninţarea care vizează puterea, îl co­rectă ea.

― De bună seamă.

― Dar ne vor crede?

― Dacă reuşesc să-şi dea seama, dacă sesizează dez­echilibrul.

― Echilibrul, rosti ea, şi repetă cuvintele pronunţate odinioară de tatăl lor: Asta deosebeşte un popor de o gloată.

Vorbele ei treziră din nou în Leto prezenţa tatălui său.

― Economie contra frumuseţe, murmură el. O poveste mai veche decât Saba. (Oftă şi-şi privi sora). Am început să am vise preştiente, Ghani.

Ea avu un geamăt scurt şi adânc.

― Când Stilgar ne-a spus că bunica o să întârzie, urmă el, cunoşteam deja acea clipă. Despre celelalte vise însă... nu-s sigur.

Cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, ea scutură din cap.

― Leto... La tata, asta a început mai târziu. Nu crezi că...

― Am visat că eram închis într-o armură şi goneam peste dune. Fusesem la Jacurutu.

― Jacu... Ghanima îşi drese glasul. Legenda aceea străveche!

― Jacurutu există. Ghani! Trebuie să-l găsesc pe omul căruia i se spune Propovăduitorul. Trebuie să-l găsesc şi să vorbesc cu el.

― Crezi că e... tatăl nostru?

― Pune-ţi ţie întrebarea asta.

― Ce-i drept, i s-ar potrivi, admise ea, dar...

― Nu-mi plac lucrurile pe care ştiu că va trebui să le fac. Pentru prima oară, îl înţeleg pe tata.

Ghanima se simţi exclusă din gândurile lui; spuse:

― Probabil că Propovăduitorul nu-i decât un bătrân bigot.

― Mă rog să fie aşa, şopti el. Oh, de-ai şti cum mă rog!

Se aplecă şi, când se ridică în picioare, balisetul din mâna lui emise un sunet stins.

― Aş vrea din tot sufletul să se dovedească a fi doar un Gavriil fără trâmbiţă, rosti.

Rămase nemişcat, cu privirea aţintită la deşertul luminat de lună.

Întorcându-şi ochii în aceeaşi direcţie, Ghanima văzu, la hotarul cel mai îndepărtat al plantaţiilor sietchului, luminiscenţa organică a vegetaţiei în descompunere şi, dincolo de ea, striaţiile nesfârşite ale dunelor. Ţinutul acela era viu. Chiar şi când deşertul dormea, ceva, pe cuprinsul lui, sta de veghe. Era o veghe perceptibilă: Ghanima auzea, dedesubt, animale care se adăpau din qanat. Dezvăluirea lui Leto preschimbase priveliştea nopţii: acesta era un moment palpabil, o clipă în care ieşeau la iveală regularităţile schimbării interminabile, o clipă în care se făcea simţită acea lungă transformare de la trecutul lor terran, ale cărei etape erau, toate, comprimate în memoriile lor.

― De ce Jacurutu? întrebă Ghanima şi tonul ei sec spulberă clipa.

― De ce... nu ştiu. Când Stilgar ne-a povestit prima oară cum au fost omorâţi cei de-acolo şi că locul este tabu, am gândit... ce-ai gândit şi tu. Dar, acum, de acolo vine pericolul... şi de la Propovăduitor.

Ghanima nu comentă, nu-i pretinse să-i dezvăluie mai multe despre visele lui premonitorii, conştientă că, astfel, îi dădea de-nţeles cât de înspăimântată era. Calea aceasta era calea Monstruozităţii, o ştiau amândoi. Cuvântul rămase nerostit, dându-le târcoale, în timp ce Leto o luă înainte, strecurându-se printre stânci, spre intrarea sietchului. Monstruozitatea.

Universul e al lui Dumnezeu. El este un singur lucru, un tot de la care pornind se pot identifica toate separaţiile. Viaţa trecătoare, inclusiv acea viaţă înzestrată cu raţiune şi conştiinţă pe care noi o numim inteligenţă, nu deţine decât un mandat fragil asupra unei părţi oarecare din tot.

Comentariile CT.E.

(Comisia Tălmăcitorilor Ecumenici)

HALLECK, vorbind cu voce tare despre alte subiecte transmitea prin semne adevăratul mesaj. Nu-i plăcea anticamera mică pe care Preoţii i-o puseseră la dispoziţie pentru a-şi prezenta raportul şi care era, cu siguranţă, ticsită de aparate de spionat. Foarte bine! Să încerce să decodeze semnalele discrete ale mâinilor! Atreizii practicaseră acest mod de comunicare din moşi-strămoşi şi nimeni nu fusese în stare să-l descifreze.

Afară se înnoptase. Mica încăpere, lipsită de ferestre, era luminată de licurigloburi plasate în colţurile tavanului.

― Mulţi dintre cei pe care i-am prins erau oamenii Aliei, transmise Halleck, privind-o cu atenţie pe Jessica în timp ce o informa cu voce tare că interogatoriul prizonierilor continua.

― Deci, după cum ai prevăzut, observă Jessica prin câteva semne rapide. Apoi, dând din cap, glăsui: Aştept un raport complet, Gurney, de îndată ce vei crede de cuviinţă.

― Desigur, Doamnă, o încredinţă el, şi degetele lui con­tinuară: Mai e ceva, destul de tulburător: sub influenţa drogurilor puternice, câţiva prizonieri au vorbit despre Jacurutu şi, în momentul în care au pronunţat numele, au murit.

― Un cardio-fuzibil? întrebară degetele Jessicăi. Şi, tare: Ai eliberat dintre prizonieri?

― Câţiva, Doamnă; cei care nu prezentau nici un interes evident. Iar degetele sale semnalizară: Bănuim o posibilă constrângere cardiacă, dar încă nu suntem siguri. Autopsiile sunt în curs. Am considerat însă că trebuie să-ţi aduc la cunoş­tinţă povestea asta cu Jacurutu şi-am venit imediat.

― Ca şi Ducele meu, am considerat întotdeauna Jacurutu drept o legendă interesantă, generată, probabil, de un fapt real, comentă neauzit Jessica şi ignoră strângerea de inimă pe care-o resimţea ori de câte ori pomenea despre vechea ei dragoste.

― Alte instrucţiuni? se interesă Halleck cu voce tare.

Jessica îi spuse să se întoarcă la spaţioport şi să revină când va dispune de noi informaţii, dar degetele ei ordonară:

― Reia legăturile cu prietenii tăi contrabandişti. Dacă Jacurutu există, cei de-acolo trăiesc din vânzarea de mirodenie. Şi piaţa lor de desfacere nu poate fi decât contrabanda.

Halleck încuviinţă cu o mişcare scurtă, în vreme ce degetele sale spuneau:

― E o acţiune pe care am şi început-o. Şi, pentru că nu putea să uite experienţa de-o viaţa, adăugă: Fii extrem de prudentă pe-aici, Doamnă! Alia îţi este duşmană şi majoritatea preoţimii este de partea ei.

― Nu şi Javid, replicară degetele Jessicăi. El îi urăşte pe Atreizi. Cred că-i un lucru de care numai un adept ar putea să-şi dea seama, dar, în ceea ce mă priveşte, sunt sigură. Pune ceva la care şi Alia nu ştie.

― Am să mai adaug câţiva oameni la garda personală a Domniei-Tale, rosti Halleck cu voce tare, prefăcându-se că nu vede privirea nemulţumită pe care i-o aruncă Jessica. Sunt sigur că există pericole. Vrei să-ţi petreci noaptea aici?

― Vom merge la Sietch Tabr cât de curând, spuse Jessica.

Şovăi un moment, gata să-i ceară să nu-i mai vâre şi alţi oameni în gardă, dar se abţinu. Era mai bine să se încreadă în instinctul lui Gurney. Destui Atreizi avuseseră prilejul să se convingă de asta, spre satisfacţia sau mâhnirea lui.

― Mai am de participat la o întâlnire cu Şeful Noviciatului, adăugă ea. După asta, voi părăsi cu plăcere locul acesta.

Şi am văzut ridicându-se din nisip altă fiară, care avea două coarne, ca de miel, dar o gură plină de colţi ascuţiţi şi din gură îi ieşeau flăcări, ca din gura unui balaur, iar trupul sclipea şi ardea cu dogoare mare în vreme ce fiara şuiera precum şarpele.

Noua Biblie Catolică Portocalie

ÎŞI SPUNEA SINGUR Propovăduitorul şi mulţi, pe Arrakis, ajunseseră să resimtă o frică grozavă că ar putea fi Muad'Dib, întors în deşert, câtuşi de puţin mort. Muad'Dib mai putea fi încă în viaţă; căci cine-i văzuse trupul? Dar cine văzuse vreodată un trup pe care-l luase deşertul? Totuşi... Muad'Dib? Se puteau detecta unele puncte de comparaţie, deşi nimeni din zilele de demult nu venise vreodată să spună: "Da, acesta era Muad'Dib. Îl recunosc".

Totuşi... Ca şi Muad'Dib, Propovăduitorul era orb iar orbitele şale negre şi cicatrizate s-ar fi putut datora efectelor unui arde-piatră. Vocea sa avea aceeaşi putere de penetraţie, aceeaşi forţă irezistibilă care cerea un răspuns din adâncul fiinţei. Mulţi observaseră asta. Era slab, acest Propovăduitor, cu faţa tăbăcită şi brăzdată de riduri, cu părul cărunt. Dar aşa arătau mulţi dintre cei ce trăiseră în largul deşertului. Dovada o aveai la tot pasul, privind împrejur. Şi mai era un aspect care dădea loc la discuţii: Propovăduitorul avea drept călăuză un tânăr fremen al cărui sietch nu-l cunoştea nimeni şi care, atunci când era întrebat, răspundea că se angajase în slujba Propovăduitorului contra cost. Dar, obiectau unii, Muad'Dib, care cunoştea viitorul, nu avusese niciodată nevoie de-o călăuză, decât în ultima clipă, când îl copleşise durerea. Atunci, da, avusese nevoie de un însoţitor, o ştia toată lumea.

Propovăduitorul îşi făcuse apariţia pe străzile Arrakeenului într-o dimineaţă de iarnă, ţinându-şi o mână brună, străbătută de vine proeminente, pe umărul tinerei sale călăuze. Băiatul, care spunea că se numeşte Assan Tariq, se strecura prin mulţime şi praful cu iz de cremene al aglomeraţiei matinale cu agilitatea celui născut în înghesuiala cavernelor, fără a pierde nici o clipă contactul cu stăpânul său.

Orbul, după cum se putu observa, purta bourka tradiţională peste un distrai cu aspectul inconfundabil al celor confecţionate odinioară doar în sietchurile din inima deşertului. Veşmântul nu semăna nicidecum cu straiele făcute de mântuială care se ve­deau în ultima vreme. Tubul nazal, care-i capta umezeala din respiraţie pentru a o conduce spre straturile de reciclare acope­rite de bourka, era înfăşurat într-o împletitură măruntă din acea viţă neagră care aproape că dispăruse cu totul în ultimii ani. Masca distraiului, trasă peste partea inferioară a feţei, era plină de pete verzi în locurile unde o rosese nisipul purtat de vânt. Pe scurt, Propovăduitorul era, întru totul, o figură ivită din trecutul Dunei.

În mulţimea aflată deja pe străzi în acea dimineaţă de iarnă, nu puţini fură cei care-l remarcară. Un fremen orb era, ce-i drept, o raritate. Legea fremenă mai cerea şi acum ca orbii să fie lăsaţi în voia lui Shai-Hulud. Deşi mai puţin respectată în aceste vremuri modeme, îmblânzite de apă, litera Legii rămăsese neschimbată din timpurile cele mai vechi. Orbii erau prinosul lui Shai-Hulud. Trebuiau abandonaţi în plin bled, pentru a fi devoraţi de viermii cei mari. Iar când se întâmpla acest lucru ― şi, câteodată, veştile răzbăteau până-n oraşe ― el se petrecea întotdeauna departe, în ţinuturile stăpânite încă de cei mai uriaşi dintre viermi, cei cărora li se spunea Bătrânii Deşertului. Un fremen orb era, aşadar, o curiozitate şi oamenii se opreau pentru^: a urmări cu privirea ciudata pereche.

Băiatul părea de vreo paisprezece ani standard. Aparţinea noii generaţii purtătoare de distraie modificate, care lăsau faţa expusă aerului lacom de umiditate. Avea trăsături ascuţite, ochii complet înalbăstriţi de mirodenie, un nas mic şi acel aer de inocenţă care ascundea adesea, la cei foarte tineri, o cunoaştere cinică. Prin contrast, orbul era un memento al unor vremuri aproape uitate ― umbla cu paşi mari, cu vigoarea celui care a petrecut ani îndelungaţi printre nisipuri, purtat doar de propriile-i picioare sau călărind pe spinarea unui vierme capturat. Îşi ţinea capul în poziţia ţeapănă pe care-o adoptă involuntar mai toţi orbii. Capul, acoperit de glugă, se mişca doar când omul trăgea cu urechea la vreun sunet anume.

Straniul cuplu înaintă prin mulţimea tot mai deasă, până la vastele trepte ce urcau, ca un şir lung de terase, spre povârnişul care era Templul Aliei, o replică pe măsură pentru Citadela lui Paul. Propovăduitorul şi tânărul său însoţitor nu se opriră decât când ajunseră la cel de-al treilea palier, unde pelerinii Hajjului aşteptau, ca în fiecare dimineaţă, deschiderea porţilor gigantice de deasupra lor. Erau porţi îndeajuns de mari pentru a înghiţi o întreagă catedrală a uneia dintre religiile vechi. Se considera că, atunci când pelerinul le traversa, sufletul lui era redus la dimensiunea firicelului de praf, astfel încât, după asta, putea să treacă prin urechea unui ac şi să ajungă în împărăţia cerurilor.

Pe marginea celui de-al treilea palier, Propovăduitorul se întoarse şi păru să scruteze mulţimea, privind cu orbitele sale goale puzderia orăşenilor sclivisiţi, unii dintre ei fremeni, cu veşminte care imitau distraiele, dar care nu erau decât cârpe decorative, observând pelerinii, proaspăt debarcaţi de transpor­toarele Ghildei şi abia aşteptând acest prim pas al devoţiunii, care avea să le asigure locul în paradis.

Palierul era un loc zgomotos. Adepţi ai Spiritului lui Mahdi, în mantii verzi, purtau şoimi vii, dresaţi să emită o "chemare a paradisului". Vânzători ambulanţi îşi lăudau în gura mare produsele alimentare, la concurenţă cu alţi negustori care, pe acelaşi ton strident, propuneau tot felul de mărfuri ― printre altele, Tarotul Dunei, cu ale sale comentarii întregistrate pe filament shiga. Un şarlatan oferea bucăţele de ţesături exotice "garantate a fi fost atinse de mâna lui Muad'Dib însuşi!" Altul avea sticluţe cu apă "autentificată" de la Sietch Tabr, "unde a sălăşluit Muad'Dib". Toate acestea răzbăteau din larma conversaţiilor purtate într-o sută şi mai bine de dialecte derivate din galach, întrepătrunse de sunetele piţigăiate sau guturale caracteristice limbilor extrine ale popoarelor anexate de flamura Sfântului Imperiu. Dansatori-feţe şi pitici de pe suspectele lumi artizane ale Tleilaxului săreau şi se învârteau prin mulţime, în veşminte strălucitoare. Chipuri ascetice se amestecau cu feţe pline, ghiftuite de apă. Miile de picioare care se foiau de colo-colo pe plastoţelul plin de nisip al uriaşelor trepte compuneau un fundal scrâşnitor întregii cacofonii, din care se înălţa, când şi când, tânguiala acută a unei rugăciuni ― "Muaaad'Dib! Muaaad'Dib! Primeşte ruga sufletului meu! Tu, unsul lui Dumnezeu, vino în întâmpinarea sufletului meu! Muaaad'Dib!"

Nu departe de pelerini, doi comedianţi interpretau, pen­tru câteva monede, populara "Sfadă dintre Armistead şi Leandgrah".

Propovăduitorul înclină capul, trăgând cu urechea.

Comedianţii erau orăşeni între două vârste şi-şi debitau textul cu voci plictisite. Dând ascultare unei porunci scurte, tânăra călăuză îi descrise Propovăduitorului înfăţişarea lor. Erau îmbrăcaţi în mantii descheiate, iar peste trupurile umflate de apă nu catadicsiseră să-şi pună nici măcar o imitaţie de distrai. Assan Tariq găsi lucrul acesta hazliu, dar Propovăduitorul îl dojeni.

Histrionul care juca rolul lui Leandgrah tocmai îşi încheia monologul:

― Vax! Numai o mână conştientă poate apuca universul. Ea este cea care conduce preţiosul tău creier, după cum conduce tot ce vine din creier. Nu vezi ce-ai creat, nu devii conştient, decât după ce mâna şi-a făcut treaba!

Câteva aplauze răzleţe îi răsplătiră truda.

Propovăduitorul adulmecă aerul şi nările sale înregistrară bogăţia olfactivă a locului: esteri degajaţi de distraie prost ajustate, parfumuri de diverse origini, nelipsitul iz de cremene al prafului, exalaţiile nenumăratelor regimuri alimentare exo­tice, aromele subtile provenite de la tămâierniţele aprinse în Templul Aliei şi care se scurgeau pe deasupra treptelor, duse de curenţi bine dirijaţi. În timp ce Propovăduitorul se lăsa pătruns de atmosfera din preajmă, pe chip i se oglindeau gândurile: Va-să-zică, asta am ajuns, noi, fremenii!

Un eveniment neaşteptat provocă un val de agitaţie în mulţimea de pe palier. În piaţă, la baza treptelor, îşi făcuse apariţia un grup de Dansatori ai Nisipurilor. Erau vreo cincizeci, legaţi unii de alţii cu frânghii de elacca. Nu încăpea nici o îndoială că dansaseră zile în şir, pentru a ajunge la starea de extaz. Aveau gurile înspumate şi împroşcau bale în timp ce se contorsionau şi frământau pământul în ritmul muzicii pe care-o auzeau numai în capul lor. Cel puţin o treime din ei atârnau inconştienţi în frânghii, târâţi încolo şi-ncoace de ceilalţi, ca nişte marionete. Dar una dintre aceste marionete umane îşi recăpătase subit cunoştinţa şi mulţimea părea să ştie ce avea să urmeze.

― Am văzuuuut! zbieră dansatorul abia deşteptat. Am văzuuuut! (Se împotrivi dintr-o dată smucelilor celorlalţi, aruncă priviri rătăcite într-o parte şi-n alta.) Aici, pe locul unde se află oraşul acesta, nu va mai fi decât nisip! Am văzuuuut!

Un enorm hohot de râs zgudui asistenţa. Râdeau până şi noii pelerini.

Pentru Propovăduitor fu picătura care umplu paharul. Ridică ambele braţe şi, cu voce tunătoare ― o voce care, cu siguranţă, comandase călăreţi ai viermilor de nisip ― , strigă:

― Linişte!

Fu ca un strigăt de luptă, care făcu să amuţească întreaga mulţime.

Propovăduitorul arătă cu o mână descărnată spre dansatori şi impresia că-i vedea cu adevărat fu izbitoare.

― Nu l-aţi auzit pe omul de colo? Hulitori şi idolatri! Asta sunteţi, cu toţii! Religia lui Muad'Dib nu este Muad'Dib. El o dispreţuieşte, după cum vă dispreţuieşte pe voi! Nisipul va acoperi locul acesta. Nisipul vă va acoperi pe toţi!

Coborî braţele, puse o mână pe umărul călăuzei şi porunci:

― Du-mă de-aici!

Poate că fu din cauza cuvintelor alese de Propovăduitor: El o dispreţuieşte, după cum vă dispreţuieşte pe voi! Poate că fu din cauza tonului pe care fuseseră pronunţate, un ton mai presus de omenesc, un ton vădind stăpânirea deplină a artei Glasului Bene Gesserit, care putea să poruncească doar prin jocul subtil al inflexiunilor. Sau poate nu fu decât atmosfera inerent mistică a acestui loc unde, odată, trăise, umblase şi domnise Muad'Dib. Oricum, cineva ridică glasul din mijlocul mulţimii adunate pe palier şi, cu timbru tremurat, pătruns de emoţie religioasă, strigă spre Propovăduitorul ce se depărta:

― Muad'Dib s-a întors printre noi?

Propovăduitorul se opri, scotoci în punga de sub bourka şi scoase la iveală un obiect pe care doar cei din apropiere îl desluşiră. Era o mână mumificată de deşert, unul dintre acele daruri ironice ale planetei, pe care le descoperea câteodată nisipul şi pe care toată lumea le considera mesaje de la Shai-Hulud. Mâna aceasta nu mai era decât un pumn zbârcit, căruia vântul şi nisipul îi roseseră până la os articulaţiile falangelor.

― Aduc Mâna Domnului, asta-i tot ce aduc! strigă Propovăduitorul. Vorbesc pentru Mâna Domnului. Sunt Propovăduitorul!

Unii înţeleseră că aceea era mâna lui Muad'Dib, că asta voise să le spună Propovăduitorul. Alţii însă rămaseră cu gândul la prezenta lui impunătoare, la acea voce cutre­murătoare. Aşa află Arrakisul de el. Dar nu fu ultima oară când îşi făcu auzit glasul.

Se susţine, în mod obişnuit, dragul meu Georad, că experienţa melanjului conferă o mare virtute naturală. Poate că aşa este. Eu însă am îndoieli serioase că fiecare folosire a melanjului ar fi, întotdeauna, aducătoare de virtute. Impresia mea este că unii, sfidându-l pe Dumnezeu, au degradat această folosinţă. Cum ar spune Ecumenul, au desfigurat sufletul. Ei se mulţumesc să ia spuma de la suprafaţa melanjului, crezând că, astfel, au dobândit starea de graţie. Îşi batjocoresc semenii, aduc daune uriaşe sentimentului reli­gios şi deformează, cu rea-voinţă, semnificaţia acestui dar îmbelşugat ― o schilodire ce depăşeşte puterea de refacere a omului. Pentru a fi într-adevăr totuna cu virtutea mirodeniei, nicicum pervertit, deplin onest, un om trebuie să-şi pună de acord faptele şi vorbele. Când acţiunile tale denotă un ansamblu de consecinţe nefaste, trebuie să fii judecat după aceste consecinţe, şi nu după explicaţiile tale. Aşa ar trebui să-l judecăm pe Muad'Dib.