Fundamentele Credinţei



Yüklə 59,52 Kb.
tarix26.04.2018
ölçüsü59,52 Kb.

Capitolul Paisprezece
Fundamentele Credinţei

Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută (Evr. 11:6).

În calitate de creştini, credinţa noastră este construită pe fundaţia existenţei lui Dumnezeu şi a faptului că El Se raportează diferit la cei care Îl caută, faţă de cei care nu Îl caută. De îndată ce credem într-adevăr aceste două lucruri, începem să fim pe placul lui Dumnezeu, deoarece începem imediat să Îl căutăm. A-L căuta pe Dumnezeu implică (1) a învăţa care este voia Lui, (2) a ne supune Lui şi (3) a ne încrede în promisiunile Lui. Toate aceste trei componente ar trebui aplicate în umblarea noastră zilnică cu Dumnezeu.

Acest capitol se axează pe umblarea prin credinţă. Este păcat că mulţi oameni au dus credinţa la extreme nebiblice, accentuând în mod deosebit aspectul material al prosperităţii. Din acest motiv, unora le este teamă să abordeze în vreun fel acest subiect. Dar doar fiindcă unii s-au înecat în râu nu este un motiv suficient pentru a ne opri să bem apă. Putem păstra echilibrul biblic. Biblia are multe învăţături pentru noi referitor la acest subiect, iar Dumnezeu doreşte să ne exersăm încrederea în promisiunile pe care ni le-a făcut.

Isus a fost un exemplu de persoană care a avut încredere în Dumnezeu şi care S-a aşteptat de la ucenicii Lui să Îi urmeze modelul. În acelaşi fel, lucrătorul ucenicizator va face tot ce ţine de el pentru a oferi un exemplu de încredere în Dumnezeu şi îi va învăţa pe ucenici să se încreadă în promisiunile Lui. Această atitudine este extrem de importantă. Nu numai că este imposibil să fii pe placul lui Dumnezeu fără a avea credinţă, dar este imposibil să şi primim răspunsuri la rugăciunile noastre fără aceasta (vezi Mat. 21:22; Iacov 1:5-8). Scriptura ne învaţă clar că cei care se îndoiesc sunt privaţi de binecuvântările pe care le primesc credincioşii. Isus a spus „toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede“ (Marcu 9:23).

Definiţia credinţei

Definiţia biblică a credinţei se găseşte în Evrei 11:1:

Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.

Din această definiţie aflăm câteva caracteristici ale credinţei. În primul rând, cel care are credinţă posedăîncrederea sau convingerea. Aceasta diferă de speranţă, deoarece credinţa este „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite“. Speranţa lasă întotdeauna loc neîncrederii. Speranţa spune „poate“. De exemplu, aş putea spune „Sper din tot sufletul să plouă azi ca să nu mi se ofilească plantele din grădină“. Doresc să plouă, dar nu sunt sigur că va ploua. Credinţa, pe de altă parte, este întotdeauna încrezătoare, ea este „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite“.

Adeseori, ceea ce oamenii numesc credinţă sau convingere nu are o temelie biblică. De exemplu, s-ar putea să privească norii întunecaţi de pe cer şi să spună „cred că va ploua“. Totuşi, nu sunt siguri dacă va ploua sau nu – doar se gândesc că este destul de probabil să plouă. Nu aceasta este credinţa biblică. Credinţa biblică nu implică nici o urmă de îndoială. Ea nu lasă loc pentru nimic altceva în afară de ceea ce a promis Dumnezeu.

Credinţa este o încredinţare puternică despre lucrurile care nu se văd

Definiţia din Evrei 11:1 afirmă, de asemenea, că credinţa este „o încredinţare puternică în lucrurile care nu se văd“. Astfel, dacă putem vedea sau pătrunde anumite lucruri cu ajutorul celor cinci simţuri fizice, nu este nevoie de credinţă. Să presupunem că cineva îţi spune chiar acum; „Din anumite motive pe care nu le pot explica, cred că ai o carte în mână“. Sigur vei condisera că persoana respectivă are ceva probleme şi îi vei răspunde: „Nu mai spune! Nu e nevoie să crezi că am o carte în mână deoarece se poate vedea cu ochiul liber că am o carte în mână“.

Credinţa se referă la lumea care nu se vede. De exemplu, cred că lângă mine se află un înger în timp ce scriu aceste cuvinte. Cum pot fi sigur? Am văzut vreun înger? Nu. Am simţit sau auzit vreun înger zburând prin preajmă? Nu. Dacă aş fi văzut, auzit sau simţit vreun înger nu ar mai fi fost nevoie să cred că lângă mine se află un înger – aş şti.

Atunci ce mă determină să fiu aşa sigur de prezenţa îngerului? Convingerea mea izvorăşte din promisiunile lui Dumnezeu. În Psalmul 34:7 El a promis: „Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El, şi-i scapă din primejdie“. Nu am nici o dovadă pentru ceea ce cred, alta decât Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa biblică veritabilă – „încrederea neclintită despre lucrurile care nu se văd“. Lumea foloseşte adeseori expresia „A vedea înseamnă a crede“. Însă Împărăţiei lui Dumnezeu i se aplică reversul: „A crede înseamnă a vedea“.

Atunci când ne exersăm credinţa într-una din promisiunile lui Dumnezeu, ne confruntăm adeseori cu circumstanţe care încearcă să ne determine să ne îndoim sau trecem printr-o perioadă în care s-ar părea că Dumnezeu nu Îşi păstrează promisiunile datorită faptului că circumstanţele nu se schimbă. În aceste cazuri, trebuie să rezistăm pur şi simplu ispitelor, să perseverăm în credinţă şi să rămânem neclintiţi în inimile noastre că Dumnezeu Îşi respectă întotdeauna cuvântul. El nu poate minţi (vezi Tit 1:2).

Cum putem dobândi credinţa

Deoarece credinţa se bazează doar pe promisiunile lui Dumnezeu, există o singură sursă pentru credinţa biblică – Cuvântul lui Dumnezeu. Romani 10:17 spune: „Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos“ (subliniere personală). Cuvântul lui Dumnezeu ne descoperă voia Lui. Numai atunci când cunoaştem voia lui Dumnezeu ne putem încrede în El.

Deci, dacă vrei să ai credinţă, trebuie să auzi (sau să citeşti) promisiunile lui Dumnezeu. Credinţa nu vine în urma faptului că te rogi şi posteşti pentru ea sau prin punerea mâinilor. Ea vine doar din auzirea Cuvântului lui Dumnezeu şi, odată auzit, trebuie, de asemenea, să şi iei decizia de a te încrede în el.

În afară de dobândirea ei, credinţa poate, de asemenea, deveni din ce în ce mai puternică. Biblia menţionează nivele diferite de credinţă – plecând de la credinţa cât un bob de muştar ce poate mişca munţii din loc. Credinţa creşte din ce în ce mai mult pe măsură ce este alimentată şi exersată, ca şi musculatura corpului. Ar trebui să continuăm să ne alimentăm credinţa prin meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu. Ar trebui să o exersăm acţionând şi reacţionând la tot ceea ce îşi are fundamentul în Cuvântul lui Dumnezeu, inclusiv în momentele în care ne confruntăm cu probleme, cu îngrijorări şi temeri. Dumnezeu nu doreşte ca copiii Lui să se îngrijoreze în vreun fel, ci mai degrabă să se încreadă în El în orice situaţie (vezi Mat. 6:25-34; Fil. 4:6-8; 1 Pet. 5:7). Refuzul de a ne îngrijora este o modalitate prin care ne putem exersa credinţa.

Dacă ne încredem într-adevăr în cuvintele lui Dumnezeu, vom acţiona şi vorbi despre ele ca fiind adevărul. Dacă într-adevăr crezi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, vei vorbi şi acţiona conform acestei credinţe. Dacă într-adevăr crezi că Dumnezeu doreşte să fii sănătos, vei acţiona şi vorbi conform credinţei tale. Biblia este plină de exemple de oameni care, în mijlocul circumstanţelor adverse, au acţionat pe baza credinţei lor în Dumnezeu şi au fost răsplătiţi cu minuni. Mai târziu în acest capitol, dar într-unul din capitolele viitoare, vom discuta despre vindecarea divină. (Vezi alte exemple în 2 Împ. 4:1-7; Marcu 5:25-34; Luca 19:1-10; şi Fapte 14:7-10.)

Credinţa izvorăşte din inimă

Credinţa biblică nu operează la nivelul minţii noastre, ci mai degrabă la cel al inimii noastre. Pavel a scris: „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea“ (Rom. 10:10a). Isus a spus:

„Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: «Ridică-te şi aruncă-te în mare», şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut” (Marcu 11:23; subliniere personală).

Este destul de posibil să avem îndoieli în mintea noastră şi totuşi în inimă să avem credinţă şi să primim ceea ce Dumnezeu a promis. De fapt, de cele mai multe ori când ne străduim să credem promisiunile lui Dumnezeu, mintea noastră, influenţată de simţurile fizice şi de minciunile lui Satan, va fi atacată de îndoieli. În aceste momente avem nevoie să înlocuim temerile din mintea noastră cu promisiunile lui Dumnezeu şi să ne înarmăm cu credinţă neclintită.

Greşeli frecvente referitoare la credinţă

Uneori, când încercăm să ne exersăm credinţa în Dumnezeu, nu primim ceea ce dorim deoarece nu acţionăm conform Cuvântului lui Dumnezeu. Una dintre cele mai des întâlnite greşeli apare atunci când încercăm să credem ceva ce Dumnezeu nu a promis.

De exemplu, este biblic ca familiile să creadă că Dumnezeu le va da copii, deoarece se bazează pe una dintre promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu. Cunosc cupluri căsătorite cărora doctorul le-a spus că nu vor putea avea copii. Totuşi, ei au ales să se încreadă în Dumnezeu, bazându-se pe cele două promisiuni menţionate mai jos şi astăzi sunt părinţii şi au copii sănătoşi:

„Voi să slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele şi voi depărta boala din mijlocul tău. Nu va fi în ţara ta nici femeie care să-şi lepede copilul, nici femeie stearpă. Numărul zilelor tale îl voi face să fie deplin“ (Exod 23:25-26).

„Vei fi binecuvântat mai mult decât toate popoarele; şi la tine nu va fi nici bărbat, nici femeie stearpă, nici vită stearpă în turmele tale“ (Deut. 7:14).

Aceste promisiuni ar trebui să fie o încurajare pentru cuplurile ce nu au copii! Totuşi, înclinaţia de a crede că va fi în mod specific băiat sau fată este cu totul altceva. În Biblie nu există astfel de promisiuni care să ne spună în mod specific că putem alege sexul copilului nostru. Trebuie să rămânem în limitele Scripturii dacă vrem ca credinţa noastră să fie valabilă. Ne putem încrede în Dumnezeu doar pe baza lucrurile pe care ni le-a promis.

Să analizăm o promisiune din Cuvântul lui Dumnezeu şi să vedem în ce ne putem încrede pe baza acesteia:

Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos (1 Tes. 4:16).

Pe baza acestui pasaj biblic, putem crede că Isus va reveni cu siguranţă.

Şi totuşi, ne putem ruga cu convingerea că Isus va reveni mâine? Nu, deoarece nici acest pasaj şi nici altele nu ne promit acest lucru. De fapt, Isus a afirmat că nimeni nu ştie nici ziua, nici ora întoarcerii Sale. Desigur, ne-am putea ruga sperând că va reveni mâine, dar nimic nu ne garantează acest fapt. Atunci când ne rugăm cu credinţă, suntem convinşi că ceea ce ne rugăm se va întâmpla deoarece ne bazăm pe promisiunea lui Dumnezeu în acel aspect.

Tot pe baza acestui pasaj scriptural ne putem încrede în faptul că trupurile credincioşilor care au murit vor fi aduse la viaţă la întoarcerea lui Isus. Dar putem avea încredinţarea că aceia dintre noi care vor fi în viaţă la venirea lui Hristos vor primi trupuri renăscute în acelaşi moment în care le vor primi şi cei „morţi în Hristos“ sau poate chiar înaintea lor? Nu, deoarece Scriptura ne promite contrariul: „Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul“ (1 Tes 4:17). Astfel, nu există nici o posibilitate ca „cei morţi în Hristos“ să nu fie primii care să-şi primească trupurile reînviate la întoarcerea Lui. Dacă vrem să ne punem încrederea în Dumnezeu pentru orice lucru, trebuie să fim siguri că este voia lui Dumnezeu să primim ceea ce cerem. Voia lui Dumnezeu poate fi descoperită în mod obiectiv prin analizarea promisiunilor făcute de El în Biblie.

Credinţa funcţionează la fel şi în viaţa de zi cu zi. Ar fi o prostie din partea ta să crezi că voi veni să te vizitez mâine dacă nu ţi-aş promite mai întâi acest lucru.

Fără o promisiune pe care să se bazeze, credinţa nu este credinţă – este nebunie. Deci, înainte de a-i cere ceva lui Dumnezeu, pune-ţi mai întâi întrebarea: „Ce promisiune din Biblie îmi promite ceea ce doresc să cer?“ Dacă nu ai o promisiune pe care să te bazezi, credinţa ta nu are nici un fundament.

O a doua greşeală frecventă

Mulţi creştini încearcă să se încreadă în împlinirea uneia dintre promisiunile lui Dumnezeu în viaţa lor, fără a îndeplini toate condiţiile ce însoţesc acea promisiune. De exemplu, am auzit creştini citând din Psalmul 37 şi spunând: „Biblia spune că Domnul îmi va da tot ce-mi doreşte inima. Aceasta voi crede.“

Totuşi, Biblia nu spune doar că ne va da tot ce ne doreşte inima. Iată ce spune de fapt:

Nu te mânia pe cei răi, şi nu te uita cu jind la cei ce fac răul; căci sunt cosiţi iute ca iarba şi se vestejesc ca verdeaţa. Încrede-te în Domnul, şi fă binele; locuieşte în ţară, şi umblă în credincioşie. Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima. Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra (Ps. 37:1-5).

Trebuie împlinite mai multe condiţii dacă vrem să ne încredem în faptul că Dumnezeu ne va da tot ceea ce ne doreşte inima. De fapt, am numărat cel puţin opt condiţii în cazul promisiunii menţionate mai sus. Dacă nu îndeplinim aceste condiţii, nu avem nici un drept de a primi binecuvântarea promisă. Credinţa noastră nu are fundaţie.

Creştinilor le mai place să citeze promisiunea găsită în Filipeni 4:19: „Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos“. Totuşi, există vreo condiţie pentru împlinirea acestei promisiuni? Categoric. Dacă examinăm contextul promisiunii găsite în Filipeni 4:19, vom vedea că nu este făcută tuturor credincioşilor. Mai degrabă este o promisiune făcută acelor creştini care ştiu să dăruiască la rândul lor. Pavel ştia că Dumnezeu va împlini toate nevoile filipenilor, deoarece aceştia tocmai îi trimiseseră un dar. Pentru că aceştia căutau mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum poruncise Isus, Dumnezeu avea să îngrijească de toate nevoile lor, aşa cum promisese Isus (vezi Mat. 6:33). Multe dintre promisiunile din Biblie referitoare la faptul că Dumnezeu ne va împlini nevoile noastre materiale depind de cât de darnici suntem noi.

Chiar nu avem nici un drept să considerăm că putem crede că Dumnezeu ne va purta de grijă dacă nu împlinim poruncile Sale referitoare la banii noştri. Sub Vechiul Legământ, Dumnezeu le-a spus oamenilor Lui că erau blestemaţi deoarece nu dădeau zeciuiala, dar le-a promis binecuvântări dacă, în ascultare de El, vor da zeciuială şi vor aduce jertfe (vezi Mal. 3:8-12).

Multe dintre binecuvântările promise în Biblie depind de ascultarea noastră faţă de Dumnezeu. De aceea, înainte de a ne strădui să ne încredem în Dumnezeu într-o anumită privinţă, ar trebui să ne întrebăm mai întâi: „Îndeplinesc toate condiţiile care însoţesc această promisiune?“

A treia greşeală frecventă

În Noul Testament Isus a stipulat o condiţie care se aplică ori de câte ori ne rugăm şi cerem ceva:

...„Aveţi credinţă în Dumnezeu! Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: «Ridică-te şi aruncă-te în mare», şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea“ (Marcu 11:22-24; subliniere personală).

Condiţia pe care a stabilit-o Isus este aceea de a crede că am şi primit lucrurile pentru care ne-am rugat. Mulţi creştini încearcă în mod greşit să îşi exerseze credinţa, aşteptând să vadă mai întâi răspunsul la rugăciunea lor pentru a crede că au primit ceea ce au cerut. Aceştia consideră că vor primi şi nu că au primit deja.

Când Îi cerem lui Dumnezeu un lucru promis de El, trebuie să credem că am primit răspunsul la rugăciunecând ne rugăm şi să începem să Îi mulţumim pentru că ne-a răspuns chiar atunci. Trebuie să credem că primim răspuns înainte de a-l vedea şi nu după ce l-am văzut. Cererile noastre ar trebui însoţite de mulţumiri, aşa cum a scris şi Pavel:

Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri (Fil. 4:6).

Aşa cum am menţionat anterior, dacă avem credinţă în inimă, cuvintele şi acţiunile noastre vor corespunde convingerilor noastre. Isus a spus: „Căci din prisosul inimii vorbeşte gura“ (Mat. 12:34).

Unii creştini fac greşeala de a cere în mod repetat acelaşi lucru, ceea ce relevă că nu cred că au primit încă ceea ce au cerut. Dacă avem convingerea că am primit deja ceea ce am cerut în rugăciune, nu avem nici un motiv să repetăm aceeaşi cerere. A cere de mai multe ori acelaşi lucru înseamnă a ne îndoi că Dumnezeu ne-a ascultat prima rugăciune.

Nu a cerut şi Isus de mai multe ori acelaşi lucru?

Atunci când S-a rugat în Grădina Gheţimani, Isus a cerut într-adevăr de trei ori acelaşi lucru (vezi Mat. 26:39-44). Însă nu uita că nu Se ruga prin credinţă conform voii revelate a lui Dumnezeu. De fapt, în timp ce S-a rugat de trei ori pentru a scăpa pe cât posibil de cruce, El ştia că cererea Sa era contrară voii lui Dumnezeu. De aceea S-a supus pe Sine Însuşi voii Tatălui Său de trei ori în aceeaşi rugăciune.

Aceeaşi rugăciune a lui Isus este, de asemenea, folosită în mod greşit drept model pentru toate rugăciunile, întrucât unii spun că ar trebui ca fiecare rugăciune să se încheie cu „Dacă este voia Ta“ sau „Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu“, conform exemplului lui Isus.

Trebuie însă să ne amintim încă o dată că Isus cerea un lucru despre care ştia că nu este conform voii lui Dumnezeu. A-I urma exemplul atunci când ne rugăm după voia Lui ar fi o greşeală şi o dovadă de lipsă de credinţă. De pildă, a ne ruga: „Doamne, îmi mărturisesc păcatele şi te rog să mă ierţi dacă este voia Ta“ ar implica faptul că s-ar putea să nu fie voia lui Dumnezeu să îmi ierte păcatele. Ştim, bineînţeles, că Biblia ne promite ca Dumnezeu ne va ierta când ne mărturisim păcatele (vezi 1 Ioan 1:9). Astfel, o asemenea rugăciune ar denota lipsă de încredere în voia revelată a lui Dumnezeu.

Isus nu Şi-a încheiat fiecare rugăciune cu aceste cuvinte: „Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu“. Există numai un singur exemplu al unei astfel de rugăciuni făcute de El şi anume aceea prin care S-a angajat să împlinească voia Tatălui Său, cunoscând suferinţele prin care trebuia să treacă datorită acesteia.

Pe de altă parte, dacă nu cunoaştem voia lui Dumnezeu într-o anumită situaţie deoarece El nu ne-a revelat-o încă, atunci este corect să încheiem rugăciunea cu cuvintele: „Dacă este voia Ta“. Iacov a scris:

Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: „Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie, şi vom câştiga!“ Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.“ Pe când acum vă făliţi cu lăudăroşiile voastre! Orice laudă de felul acesta este rea (Iacov 4:13-16).

Ce ar trebui să facem în cazul în care ne-am bazat cerinţele pe promisiunea Lui şi am îndeplinit condiţiile aferente? Ar trebui să Îi mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru răspunsul pe care credem că l-am şi primit, până la împlinirea acestuia. Numai prin credinţă şi răbdare vom moşteni promisiunile lui Dumnezeu (Evr. 6:12). Satan va încerca în mod sigur să ne înfrângă prin îndoieli, de aceea trebuie să conştientizăm că lupta se duce la nivelul minţii noastre. Atunci când suntem atacaţi de gânduri de îndoială, trebuie să le înlocuim pur şi simplu cu gânduri bazate pe promisiunile lui Dumnezeu şi să rostim cu credinţă Cuvântul lui Dumnezeu. Când facem acest lucru, Satan va pleca de la noi (vezi Iacov 4:7; 1 Pet. 5:8-9).



Un exemplu de credinţă în acţiune

Unul dintre exemplele biblice clasice de credinţă în acţiune este cel al lui Petru mergând pe apă. Să citim povestea lui şi să vedem ce putem învăţa din ea.

Îndată după aceea, Isus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie, şi să treacă înaintea Lui de partea cealaltă, până va da drumul noroadelor. După ce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte. Se înoptase, şi El era singur acolo. În timpul acesta, corabia era învăluită de valuri în mijlocul mării; căci vântul era împotrivă. Când se îngâna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei, umblând pe mare. Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare, s-au înspăimântat, şi au zis: „Este o nălucă!“ Şi de frică au ţipat. Isus le-a zis îndată: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!“ „Doamne“, I-a răspuns Petru, „dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape.“ „Vino!“ i-a zis Isus. Petru s-a coborît din corabie, şi a început să umble pe ape ca să meargă la Isus. Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!“ Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat, şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ Şi după ce au intrat în corabie, a stat vântul. Cei ce erau în corabie, au venit de s-au închinat înaintea lui Isus şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!“ (Mat. 14:22-33).

Faptul că ucenicii lui Isus mai fuseseră prinşi şi ceva mai devreme de o altă furtună violentă în timp ce erau pe Marea Galileii are o semnificaţie importantă (Mat. 8:23-27). În timpul acelui incident, Isus fusese cu ei şi, după ce liniştise furtuna certând-o, Şi-a certat apoi ucenici pentru lipsa lor de credinţă. Înainte de a se îmbarca, Isus le spusese că era voia Lui să treacă pe celălalt mal al lacului (vezi Marcu 4:35). Totuşi, când a început furtuna, au fost mult mai convinşi de circumstanţe, crezând chiar că vor muri. Isus Se aştepta cel puţin să nu le fie frică.

Însă, de această dată, Isus i-a trimis să treacă pe celălalt mal singuri. Cu siguranţă aşa fusese îndemnat de Duhul şi Dumnezeu ştia fără îndoială că se va isca un vânt puternic pe mare în noaptea aceea. Astfel, Domnul a permis o mică provocare a credinţei lor. Datorită acestor vânturi potrivnice, călătoria ce trebuia să dureze în mod normal câteva ore, a durat toată noaptea. Trebuie să îi apreciem pe ucenici pentru răbdarea lor, dar în acelaşi timp să ne întrebăm dacă a încercat vreunul dintre ei să aibă credinţa că vântul se va potoli, aşa cum o avusese Isus cu câteva zile mai devreme. Interesant este faptul că Evanghelia după Marcu consemnează că atunci când Isus a venit la ei mergând pe ape „voia să treacă pe lângă ei“ (Marcu 6:48). Intenţiona să îi lase să se confrunte singuri cu problema, în timp ce El trecea în mod miraculos pe lângă ei! Acest lucru pare să indice faptul că nu se rugau şi nici nu Îl căutau pe Dumnezeu. Mă întreb de câte ori Făcătorul de Minuni trece pe lângă noi în timp ce noi luptăm cu vâslele vieţii împotriva furtunilor cauzate de probleme.

Principiile credinţei

Isus a răspuns provocării lansate de Petru printr-un singur cuvânt: „Vino!“ Dacă Petru ar fi încercat să meargă pe ape înainte de a auzi acest cuvânt, s-ar fi scufundat instantaneu, întrucât nu ar fi avut nici o promisiune pe baza căreia să îşi fundamenteze credinţa. Ar fi coborât din barcă mai degrabă pe baza unei presupuneri, decât pe baza credinţei. În acelaşi fel, chiar şi după ce a rostit Isus acest cuvânt, oricare dintre ucenici care ar fi încercat să meargă pe ape s-ar fi afundat instantaneu, întrucât Isus făcuse această promisiune doar lui Petru. Nici unul dintre ei nu ar fi îndeplint condiţia promisiunii, întrucât nici unul dintre ei nu era Petru. Tot aşa, înainte de a încerca să ne încredem în promisiunile lui Dumnezeu, trebuie să ne asigurăm că acea promisiune ni se aplică nouă şi că îndeplinim condiţiile promisiunii.

Petru a coborât pe apă. Acesta a fost punctul în care s-a încrezut, deşi nu este nici o îndoială că cel care ţipa cu doar câteva secunde mai devreme de teama unei năluci avea şi acum îndoieli în minte, în timp ce făcea primii paşi pe apă. Însă pentru a trăi minunea, a trebuit să acţioneze pe baza credinţei. Dacă s-ar fi agăţat de catargul corabiei şi ar fi încercat cu degetul mare de la picior să vadă dacă apa îi va susţine greutatea, nu ar fi trăit niciodată acest miracol. Tot aşa, înainte de a primi înfăptuirea oricărui fel de miracol, trebuie să existe un moment în care să ne încredem pe deplin în promisiunea lui Dumnezeu şi să acţionăm conform acestei încrederi. Va exista întotdeauna un moment determinat în care credinţa noastră va fi testată. Uneori acea perioadă este scurtă; alteori este mai lungă. Dar vor exista perioade mai lungi în care va trebui să desconsiderăm mărturia simţurilor noastre şi să acţionăm pe baza Cuvântului lui Dumnezeu.

Petru a avansat bine la început. Dar pe măsură ce lua în calcul imposibilitatea acţiunii sale, văzând vântul şi valurile, a început să se teamă. Poate că s-a oprit din mers, fiindu-i teamă să mai facă vreun pas. Şi astfel, cel care trăise un miracol a început să se scufunde. Trebuie să perseverăm în credinţă odată ce am început un lucru, continuând să acţionăm pe baza ei. Continuă să avansezi.

Petru s-a scufundat pentru că s-a îndoit. Oamenilor nu le prea place să dea vina pe ei pentru lipsa lor de credinţă. Mai degrabă ar da vina pe Dumnezeu. Dar cum credem că ar fi reacţionat Isus dacă l-ar fi auzit pe Petru, ajuns teafăr în barcă, că le spunea celorlalţi ucenici: „A fost voia lui Dumnezeu să parcurg doar o parte din drumul spre Isus“?

Petru a eşuat deoarece i s-a făcut frică şi şi-a pierdut credinţa. Acestea sunt fapte concrete. Isus nu l-a condamnat, ci şi-a întins imediat mâna pentru a-i oferi lui Petru un punct stabil de care să se ţină. Şi l-a întrebat imediat de ce s-a îndoit. Petru nu a avut nici un motiv concret să se îndoiască, deoarece Cuvântul Fiului lui Dumnezeu este mai sigur decât orice altceva. Nici unul dintre noi nu are un motiv bine întemeiat pentru a se îndoi de Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a se teme sau îngrijora.

Scriptura este plină de victorii ce au reprezentat rezultatul credinţei şi de eşecuri ce au fost rezultatul îndoielilor. Iosua şi Caleb au intrat în stăpânirea Ţării Promise datorită credinţei lor, în timp ce majoritatea semenilor acestora au murit în pustie datorită faptului că s-au îndoit (Numeri 14:26-30). Ucenicilor lui Isus le-au fost împlinite nevoile în timpul cât au călătorit doi câte doi pentru a vesti Evanghelia (vezi Luca 22:35), dar o dată au eşuat să alunge un demon datorită necredinţei lor (vezi Matei 17:19-20). Mulţi s-au bucurat de vindecări miraculoase în timpul lucrării lui Hristos, în timp ce o bună parte dintre oamenii bolnavi din Nazaret, oraşul Său natal, au rămas la fel datorită necredinţei lor (vezi Marcu 6:5-6).

Ca fiecare dintre aceştia, şi eu personal am trăit propriile victorii şi eşecuri, în funcţie de credinţa sau îndoielile mele. Dar nu voi rămâne dezamăgit de eşecurile mele şi nu voi da vina pe Dumnezeu. Nu mă voi justifica pe mine însumi, condamnându-L pe El. Nu voi căuta să găsesc vreo explicaţie teologică complicată care să reinventeze voia clar revelată de Dumnezeu. Ştiu că este imposibil ca Dumnezeu să mintă. Aşa că atunci când eşuez, mă pocăiesc de necredinţa mea şi încep să păşesc din nou pe ape. Am observat că Isus mă iartă întotdeauna şi mă salvează de la înec!



Verdictul a fost dat: „Credincioşii primesc binecuvântări; cei ce se îndoiesc nu primesc!“ Ucenicizatorul autentic urmează modelul lui Isus. Este el însuşi plin de credinţă şi îşi îndeamnă ucenicii: „Aveţi credinţă în Dumnezeu!“ (Marcu 11:22).



Yüklə 59,52 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə