Capitolul opt Predica de pe Munte



Yüklə 209,06 Kb.
səhifə1/4
tarix26.04.2018
ölçüsü209,06 Kb.
  1   2   3   4

Capitolul opt
Predica de pe Munte

Datorită dorinţei Sale de a face uncenici pe care să îi înveţe să păzească toate poruncile lui Hristos, lucrătorul ucenicizator trebuie să acorde o atenţie foarte mare Predicii lui Isus de pe Munte. Este cea mai lungă predică a lui Isus dintre cele menţionate în Biblie şi este plină de porunci. Lucrătorul care modelează ucenici va dori să împlinească tot ceea ce a poruncit Isus în acea predică şi să-şi înveţe şi ucenicii să facă la fel.

Astfel stând lucrurile, îţi voi împărtăşi ceea ce am înţeles eu din predica din capitolele 4 şi 5 din Matei. Îi încurajez pe lucrători să îi înveţe pe ucenicii predica de pe munte printr-un studiu verset cu verset. Sper ca ceea ce am scris să le fie de ajutor în acest sens.

Mai jos se află o schiţă a Predicii de pe Munte, pentru a oferi o imagine de ansamblu şi pentru a evidenţia temele principale.

I.) Isus Îşi adună audienţa (5:1-2)

II.) Introducere (5:3-20)

A.) Caracteristicile şi fericirile celor binecuvântaţi (5:3-12)

B.) Îndemnul de a continua să fim sare şi lumină (5:13-16)

C.) Relaţia dintre Lege şi urmaşii lui Hristos (5:17-20)

III.) Predica: Neprihănirea voastră să întreacă neprihănirea fariseilor şi a cărturarilor (5:21-7:12)

A). Iubiţi-vă unii pe alţii, nu cum fac fariseii şi cărturarii (5:21-26)

B.) Fiţi puri din punct de vedere sexual, nu ca fariseii şi cărturarii (5:27-32)

C.) Fiţi sinceri, nu ca fariseii şi cărturarii (5:33-37)

D.) Nu vă răzbunaţi, cum fac fariseii şi cărturarii (5:38-42)

E.) Nu vă urâţi duşmanii, cum fac fariseii şi cărturarii (5:43-48)

F.) Faceţi binele având motivaţii corecte, nu ca fariseii şi cărturarii (6:1-18)

1.) Milostenia să aibă motivaţii corecte (6:2-4)

2.) Rugăciunea să aibă motivaţii corecte (6:5-6)

3.) Paranteză referitoare la rugăciune şi iertare (6:7-15)

a.) Instrucţiuni cu privire la rugăciune (6:7-13)

b.) Nevoia de a ne ierta unii pe alţii (6:8-15)

4.) Postul să aibă motivaţii corecte (6:16-18)

G.) Nu slujiţi banului, aşa cum fac fariseii şi cărturarii (6:19-34)

H.) Nu căutaţi greşelile mici ale fraţilor voştri (7:1-5)

I.) Nu vă irosiţi timpul propovăduind adevărul celor dezinteresaţi (7:6)

J.) Încurajarea la rugăciune (7:7-11)

IV.) Concluzie: Rezumatul Predicii

A.) Afirmaţie rezumativă (7:12)

B.) Îndemn la ascultare (7:13-14)

C.) Cum să recunoaşteţi profeţii şi credincioşii falşi (7:15-23)

D.) Un ultim avertisment împotriva neascultării şi rezumat (7:24-27)

Isus Îşi adună audienţa

Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El (Mat. 5:1).

S-ar părea că Isus Şi-a redus în mod intenţionat audienţa prin faptul că S-a îndepărtat de „noroade“ şi S-a suit pe munte. Ni se spune că „ucenicii Lui s-au apropiat de El“, lăsându-ne într-un fel să înţelegem că doar cei ce erau flămânzi după cuvintele Lui ar fi fost dispuşi să urce gâfâind muntele până la locul în care Se aşezase El. Părea să fie destul de mulţi – în 7:28 ni se vorbeşte despre „noroade“.

Apoi, Isus a început să le predice ucenicilor şi putem întrevedea încă de la început care urma să fie tema dominantă. El le-a spus că erau fericiţi dacă posedau anumite trăsături, deoarece aceste trăsături aparţin celor care vor merge în Rai. Acesta va fi subiectul central al predicii – Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Fericirile, aşa cum sunt numite în versetele 5:3-12, conţin din belşug această temă.

Isus a precizat un număr de trăsături diferite care îi caracterizează pe cei fericiţi şi le-a promis un număr de binecuvântări specifice. Cititorii neglijenţi obişnuiesc să considere că fiecare creştin ar trebui să se identifice numai cu una din aceste fericiri. Totuşi, cititorii grijulii sunt conştienţi că Isus nu enumera mai multe categorii de oameni care vor primi binecuvântări diferite, ci un singur fel de persoană care va primi o singurăbinecuvântare ce le va cuprinde şi pe celelalte: moştenirea Împărăţiei cerurilor. Nu există nici o altă variantă logică prin care să Îi interpretăm cuvintele.

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!

Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!

Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!

Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi“ (Mat. 5:3-12).



Binecuvântările şi trăsăturile de caracter

În primul rând, să analizăm toate binecuvântările promise. Isus a promis că cei binecuvântaţi (1) vor moşteni Împărăţia cerurilor, (2) vor fi mângâiaţi, (3) vor moşteni pământul, (4) vor fi satisfăcuţi, (5) vor primi îndurare, (6) vor vedea pe Dumnezeu, (7) vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu, şi (8) vor moşteni Împărăţia cerurilor (repetarea nr-ului 1).

Oare ceea ce vrea Isus să ne comunice este că doar cei săraci în duh şi cei care sunt persecutaţi din pricina neprihănirii vor moşteni Împărăţia cerurilor? Oare numai cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu şinumai cei împăciuitori vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu, deşi nici unii dintre ei nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Cei împăciuitori nu vor primi îndurare şi cei milostivi nu vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu? Aceste concluzii ar fi evident greşite. De aceea, este mai sigur să concluzionăm că binecuvântările promise sunt manifestări multiple ce decurg dintr-una singură – moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Să analizăm acum diferitele trăsături descrise de Isus: (1) sărac în duh, (2) trist, (3) blând, (4) flămând după neprihănire, (5) milostiv, (6) cu inimă curată, (7) împăciuitor, şi (8) prigonit.

Vrea Isus să gândim că o persoană poate avea o inimă curată şi totuşi să fie nemiloasă? Poate fi cinevaprigonit din pricina neprihănirii, dar să nu fie flămând şi însetat după ea? Evident nu. Trăsăturile de caracter ale celor binecuvântaţi reprezintă, până la un anumit punct, trăsături comune tuturor celor binecuvântaţi.

Este clar că Fericirile descriu trăsăturile de caracter ale unui adevărat urmaş al lui Isus. Prin enumerarea acestor caracteristici în faţa ucenicilor Săi, Isus i-a asigurat că făceau parte dintre cei binecuvântaţi care sunt mântuiţi şi care într-o bună zi vor ajunge în Rai. Momentan poate nu se simţeau atât de binecuvântaţi datorită suferinţelor şi poate nici lumea nu îi considera binecuvântaţi, dar în ochii lui Dumnezeu erau.

Cei care nu se încadrează în descrierea făcută de Isus nu sunt binecuvântaţi şi nu vor moşteni Împărăţia cerurilor. Fiecare pastor ucenicizator se va simţi dator să se asigure că oamenii din comunitatea lui cunosc aceste lucruri.



Trăsăturile de caracter ale celor binecuvântaţi

Cele opt trăsături ale celor binecuvântaţi sunt supuse unor interpretări variate. De exemplu, ce este virtuos în a fi „sărac în duh“? Tind să cred că Isus descria prima trăsătură neceseră pe care trebuie să o aibă o persoană care vrea să fie mântuită – trebuie să-şi conştietizeze propria sărăcie spirituală. Înainte de a putea fi mântuit, omul trebuie să înţeleagă că are nevoie de un Mântuitor, iar printre noroadele care Îl ascultau pe Isus existau astfel de oameni care tocmai conştientizaseră propria nemernicie. Cât de binecuvântaţi erau faţă de cei mândri şi orbi faţă de păcatele lor!

Această primă caracteristică elimină orice fel de atousuficienţă şi orice posibilitate de a merita mântuirea. Persoana cu adevărat binecuvântată este aceea care realizează că nu are nimic ce i-ar putea oferi lui Dumnezeu şi că propria neprihănire este „ca o zdreanţă mânjită“ (Is. 64:6, KJV).

Isus nu dorea să gândească cineva că poate avea trăsăturile de caracter ale celor binecuvântaţi doar prin propriile eforturi. Nu! Cei care posedă caracteristicile celor binecuvântaţi sunt binecuvântaţi, adicăbinecuvântaţi de Dumnezeu. Totul izvorăşte din harul lui Dumnezeu. Oamenii binecuvântaţi despre care vorbea Isus sunt binecuvântaţi nu numai datorită a ceea ce îi aşteaptă în ceruri, ci şi datorită lucrării pe care o face Dumnezeu în viaţa lor pe pământ. Atunci când descopăr în viaţa mea calităţi ce aparţin celor binecuvântaţi, ar trebui să îmi aduc aminte nu de ceea ce am făcut eu, ci de ceea ce a făcut Dumnezeu prin harul Lui în mine.



Cei ce plâng

Dacă prima caracteristă este enumerată la început deoarece este prima trăsătură necesară pentru a ajunge în Rai, poate şi locul celei de a doua trăsături îşi are importanţa lui: „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi“ (Mat.5:4). Oare s-ar putea Isus referi la pocăinţă şi regret din inimă? Eu cred că da, de vreme ce Scriptura ne spune clar că întristarea după voia lui Dumnezeu are ca rezultat pocăinţa care duce la mântuire (vezi 2 Cor. 7:10). Vameşul din Templu, despre care Isus a spus că nu îndrăznea să-şi ridice nici ochii şi că se bătea cu mâinile în piept implorând mila lui Dumnezeu, este un exemplu de astfel de persoană. Spre deosebire de fariseul mândru care se ruga şi el în Templu, vameşul a plecat sfinţit, iertat de păcatele lui (vezi Luca 18:9-14). Presupun că în mulţime erau şi oameni care, convinşi de Duhul Sfânt, plângeau. Mângâierea Duhului Sfânt urma să fie a lor în curând!

Dacă Isus nu vorbea despre lacrimile persoanei care se pocăieşte şi care tocmai s-a întors la Hristos, atunci poate Se referea la tristeţea pe care o simt toţi credincioşii autentici care se confruntă cu această lume răzvrătită împotriva lui Dumnezeu, care îi iubeşte. Pavel a numit-o „o mare întristare“ şi o „durere necurmată în inimă“ (Rom. 9:2).

Cei blânzi

Blândeţea, cea de a treia caracteristică, este, de asemenea, menţionată în Scripturi ca unul dintre roadele Duhului Sfânt (vezi Gal. 5:22-23). Blândeţea nu este o calitate auto-generatoare. Cei care au primit harul lui Dumnezeu şi în care locuieşte Duhul Sfânt sunt, de asemenea, binecuvântaţi prin faptul că sunt transformaţi în persoane blânde. „Creştinii“ violenţi şi duri ar trebui să ia seama. Nu se află printre cei ce vor moşteni pământul.



Cei flămânzi după neprihănire

A patra caracteristică, flămânzirea şi însetarea după neprihănire, descrie prezenţa lui Dumnezeu în inima oricărui creştin născut din nou. Acesta este îndurerat de imoralitatea existentă în lume şi în el însuşi, urăşte păcatul (vezi Ps. 97:10; 119:128, 163) şi iubeşte neprihănirea.

De cele mai multe ori, când citim în Scriptură cuvântul neprihănire, ne grăbim să traducem prin „justificarea pe care o avem prin Isus Hristos“, însă cuvântul nu este întotdeauna folosit cu acest sens. De destul de multe ori înseamnă „calitatea de a trăi neprihănit conform standardelor lui Dumnezeu“. Acesta este şi înţelesul intenţionat de Isus în acest caz, altfel ce rost ar avea ca un creştin să tânjească după ceea ce deja posedă. Deja este considerat neprihănit. Cei care au fost născuţi din Duh tânjesc să trăiască sfânt şi sunt asiguraţi că într-o zi vor fi „săturaţi“ (Mat. 5:6), convinşi fiind că Dumnezeu, prin harul Său, va duce la bun sfârşit lucrarea pe care a început-o în ei (Fil. 1:6).

Aceste cuvinte ale lui Isus prezic şi vremea noului pământ „în care va locui neprihănirea“ (2 Petru 3:13). Şi atunci nu va mai fi păcat. Toţi Îl vor iubi pe Dumnezeu din toată inima şi îşi vor iubi aproapele ca pe ei înşişi. Noi, cei care acum flămânzim şi însetăm după neprihănire, vom fi atunci săturaţi. Rugăciunea cea mai fierbinte a inimii noastre va fi atunci împlinită pe deplin: „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ“.



Cei milostivi

Cea de a cincea caracteristică, mila, este tot o caracteristică pe care orice persoană născută din nouă ar trebui să o posede, în virtutea Dumnezeului milostiv care locuieşte în el. Cei care sunt lipsiţi de milă nu sunt binecuvântaţi de Dumnezeu şi denotă faptul că nu împărăşesc harul Său. Apostolul Iacov confirmă acest lucru: „căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă“ (Iacov 2:13). Dacă cineva stă în faţa tronului lui Dumnezeu şi primeşte o judecată nemiloasă, crezi că va ajunge în Rai sau în Iad?[1] Răspunsul este evident.

Isus a spus o dată o povestire despre un slujitor faţă de care stăpânul său a dat dovadă de multă milă, dar care nu a fost dispus să dea şi el dovadă de puţină milă faţă de tovarăşii lui de slujbă. Când a aflat stăpânul lui acest lucru, „l-a dat pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datora“ (Mat.18:34). Datoria iertată a fost restaurată. Apoi Isus Şi-a avertizat ucenicii: „tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său“ (Mat. 18:35). Iată că oamenii nemilostivi nu se vor bucura de mila lui Dumnezeu. Nu fac parte dintre cei binecuvântaţi.

Cei cu inima curată

A şasea caracteristică a celor ce vor merge în cer este curăţia inimii. Spre deosebire de mulţi creştini practicanţi, adevăraţii urmaşi ai lui Hristos nu sunt sfinţi doar în aparenţă. Prin harul lui Dumnezeu, inima lor a fost curăţită. Ei Îl iubesc din toată inima pe Dumnezeu şi acest lucru le influenţează gândirea şi motivaţiile. Isus a promis că aceştia Îl vor vedea pe Dumnezeu.

Permite-mi să întreb din nou dacă suntem îndreptăţiţi să credem că există credincioşi creştini autentici care nu au „o inimă curată“ şi care, în consecinţă, nu Îl vor vedea pe Dumnezeu? Le va spune oare Dumnezeu: „Puteţi intra în Rai, dar nu mă puteţi vedea pe Mine“? Nu! Evident, orice persoană care va merge în Rai are o inimă curată.

Cei împăciuitori

Următorii pe listă sunt împăciuitorii. Ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu. Isus trebuie să Se fi referit la fiecare urmaş al Lui, deoarece fiecare persoană care crede în Hristos este numit fiul lui Dumnezeu (vezi Gal. 3:26).

Cei care sunt născuţi din Duh sunt împăciuitori în cel puţin trei sensuri:

În primul rând, s-au împăcat cu Dumnezeu, Cel care înainte le era duşman (Rom. 5:10).

În al doilea rând, trăiesc în pace, pe cât posibil, cu ceilalţi. Nu sunt caracterizaţi de certuri şi conflicte. Pavel a scris că cei care sunt certăreţi, geloşi, plini de mânie, care provoacă dispute, neînţelegeri şi dezbinări nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (vezi Gal. 5:19-21). Credinioşii veritabili vor merge o milă în plus pentru a evita cearta şi pentru a păstra pacea în relaţiile lor. Nu vor susţine că sunt în pace cu Dumnezeu în timp ce sunt la cuţite cu fraţii (vezi Mat. 5:23-24; 1 Ioan 4:20).

În al treilea rând, prin propovăduirea Evangheliei, adevăraţii urmaşi ai lui Hristos îi ajută şi pe ceilalţi să facă pace cu Dumnezeu şi cu aproapele. Poate că la acest verset făcea Iacov aluzie când a scris: „Şi roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace“ (Iacov 3:18).



Cei prigoniţi

În cele din urmă, Isus i-a numit fericiţi pe cei care sunt persecutaţi din pricina neprihănirii. Evident, vorbea despre oamenii care trăiesc neprihănit, nu despre cei care doar cred că sunt socotiţi neprihăniţi prin Hristos. Oamenii pe care îi persecută necedincioşii sunt cei care împlinesc poruncile lui Hristos. Şi aceştia vor moşteni Împărăţia cerurilor.

La ce fel de prigoniri Se referea Isus? Tortură? Martiraj? Nu! El a specificat foarte clar insulta şi tot felul de lucruri neadevărate. Câţi aşa-numiţi creştini seamănă atât de mult cu necredincioşii încât nimeni nu vorbeşte urât despre ei? Aceştia nu sunt deloc creştini. După cum spunea şi Isus: „Vai de voi când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii mincinoşi!” (Luca 6:26). Lumea îi urăşte pe cei ce sunt creştini în adevăratul sens al cuvântului (vezi, de asemenea, Ioan 15:18-21; Gal. 4:29; 2 Tim. 3:12; 1 Ioan 3:13-14).

Sare şi lumină

După ce i-a asigurat pe ucenicii supuşi că se aflau într-adevăr printre cei transformaţi şi binecuvântaţi care erau destinaţi să moştenească Împărăţia cerurilor, Isus a adus în discuţie şi un avertisment. Spre deosebire de mulţi predicatori moderni care îşi asigură în mod continuu „caprele“ că nu îşi pot pierde mântuirea pe care se presupune că o au deja, Isus Şi-a iubit ucenicii suficient de mult încât să îi atenţioneze că pot ieşi din categoria celor binecuvântaţi.

„Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Mat. 5:13-16).

Observă că Isus nu i-a îndemnat pe ucenici să devină lumină sau să devină sare. El a spus (metaforic) că dejaerau sare şi i-a îndemnat să rămână sare. El a spus (metaforic) că deja erau lumină şi i-a îndemnat să nu îşi ascundă lumina, ci să continue să lumineze. Cât de mult diferă această perspectivă de multele predici prin care „creştinilor“ li se spune că trebuie să devină sare şi lumină. Dacă oamenii nu sunt deja sare şi lumină, atunci nu sunt ucenicii lui Hristos. Nu se numără printre cei binecuvântaţi. Nu vor merge în cer.

Pe vremea lui Isus, sarea se folosea în special pentru conservarea cărnii. În calitate de ucenici ai lui Hristos, noi suntem cei care împiedică această lume să devină complet mucegăită şi coruptă. Dar dacă prin comportamentul nostru devenim ca ea, cu adevărat „nu mai suntem buni de nimic“ (vers. 13). Isus i-a avertizat pe cei binecuvântaţi să-şi păstreze gustul, conservându-şi astfel caracteristicile unice. Ei trebuie să se diferenţieze de restul lumii din jurul lor, altfel îşi vor pierde gustul şi vor merita să fie „aruncaţi afară şi călcaţi în picioare de oameni“. Acesta este unul din multe alte avertismente clare din Noul Testament adresate credincioşilor autentici împotriva întoarcerii la vechile obiceiuri. Dacă sarea este într-adevăr sare, atunci va săra. În acelaşi fel, urmaşii lui Hristos se comportă ca atare, altfel nu sunt urmaşi ai Lui, chiar dacă au fost odată.

Cei care Îl urmează cu adevărat pe Hristos sunt, de asemenea, lumina lumii. Lumina luminează întotdeauna. Dacă nu luminează, nu este lumină. În această analogie lumina reprezintă faptele noastre bune (vezi Mat. 5:16). Isus nu îi îndemna pe cei care nu făceau fapte bune să facă şi ei câteva, ci îi încuraja pe cei care făceau fapte bune să nu îşi ascundă bunătatea de ceilalţi. Procedând astfel, Îl glorificau pe Tatăl ceresc deoarece lucrarea Lui în ei era sursa bunătăţii lor. Vedem aici un echilibru frumos între lucrarea plină de har a lui Dumnezeu şi cooperarea noastră cu El; ambele sunt necesare pentru a fi sfinţi.



Relaţia dintre Lege şi urmaşii lui Hristos

Acum începem un nou paragraf, o secţiune pivot foarte importantă, o introducere la multe din ceea ce urma să spună Isus în continuarea predicii.

„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi îmtâmplat toate lucrurile. Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor. Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mat. 5:17-20).

De vreme ce Isus i-a atenţionat pe cei care Îl ascultau că nu a venit să anuleze Legea, ci s-o împlinească, putem fi siguri că cel puţin unii din ei credeau acest lucru. Putem doar presupune de ce ar fi crezut aşa ceva.Poate datorită reproşurilor severe pe care le făcea fariseilor şi cărturarilor legalişti erau unii tentaţi să considere că abroga Legea şi Profeţii.

În ciuda acestui lucru, Isus dorea ca ucenicii Lui să înţeleagă că o asemenea presupunere era greşită. El era Cel care inspirase întregul Vechi Testament, de aceea în nici un caz nu avea să anuleze nimic din ceea ce spusese prin Moise şi Profeţi. Din contră, aşa cum a menţionat, va împlini Legea şi Profeţii.

Şi cum anume împlinea Legea şi Profeţii? Unii cred că Isus vorbea doar despre împlinirea prezicerilor mesianice. Deşi Isus a împlinit (sau va împlini) într-adevăr fiecare promisiune mesianică, El nu Se referea doar la aceasta. Contextul ne indică foarte clar că Se referea, de asemenea, la tot ce era scris în Lege şi Profeţi, până la „ultima iotă sau frântură de slovă “ (vers. 18) şi până la „cea mai mică dintre porunci“ (vers. 19).

Alţii presupun că Isus a vrut să spună ca va împlini Legea în sensul că îi va îndeplini cerinţele ei în contul nostru printr-o viaţă supusă şi prin moarte pe cruce (vezi Rom. 8:4). Dar, după cum ne arată şi contextul, nu S-a referit nici la acest lucru. Isus nu a menţionat nimic în versetul următor despre viaţa şi moartea Sa ca fiind punctul de referinţă pentru împlinirea Legii. Mai degrabă, în fraza următoare, El a afirmat că Legea îşi va păstra relevanţa cel puţin până când „nu vor trece cerul şi pământul“ şi până când „nu se vor fi întâmplat toate aceste lucruri“, puncte de referinţă ce transcend moartea Sa pe cruce. Apoi a declarat că atitudinea oamenilor faţă de Lege le va afecta chiar şi statutul pe care îl vor avea în Rai (vers. 19) şi că oamenii trebuie să se supună Legii chiar mai mult decât fariseii şi cărturarii, altfel nu vor intra în ceruri (vers. 20).

Evident, pe lângă împlinirea în contul nostru a profeţiilor mesianice, a tipurilor, nuanţelor şi a cerinţelor Legii, Isus Se gândea, de asemenea, la faptul că şi oamenii trebuiau să respecte şi să împlinească ceea ce spuneau profeţii. Într-un fel, Isus împlinea Legea prin revelarea adevărului lui Dumnezeu şi a scopului Său iniţial, aprobându-l, explicându-l pe deplin şi completând astfel ceea ce le lipsea oamenilor pentru a-l înţelege.[2]Cuvântul grec tradus în versetul 17 prin împlinire este, de asemenea, folosit în Noul Testament princompletare, încheiere, realizare şi îndeplinirea în întregime. Aceasta urmărea Isus să facă, conform celor patru fraze imediat următoare.

Nu, Isus nu a venit să anuleze, ci să împlinească Legea şi Profeţii, adică să le „completeze“. Atunci când vorbesc despre această parte a Predicii de pe Munte, de obicei le arăt oamenilor un pahar plin cu apă pe jumătate, pentru a ilustra revelaţia pe care a dat-o Dumnezeu prin Lege şi Profeţi. Isus nu a venit să anuleze Legea şi Profeţii, (şi în acest moment înclin paharul ca şi când aş vrea să îl golesc de conţinut); El vroia săcompleteze Legea şi Profeţii (moment în care iau o sticlă cu apă şi umplu paharul). Această exemplificare îi ajută pe oameni să înţeleagă mai bine ceea ce a vrut să spună Isus.

Importanţa împlinirii Legii

În ceeea ce priveşte poruncile cuprinse în Lege şi Profeţi, Isus nu putea fi mai convingător. El Se aştepta ca ucenicii să le împlinească. Ele erau la fel de valide ca întotdeauna. De fapt, de importanţa pe care le-o acordau depindea importanţa ce le va fi acordată lor în Rai: „Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor“ (Mat. 5:19).

Apoi urmează versetul 20: „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor“.

Observă că aceasta nu este o idee nouă, ci o afirmaţie concluzivă legată de versetele anterioare prin conjuncţia „căci“. Cât de importantă este respectarea poruncilor? Trebuie să le împlinim mai bine decât cărturarii şi fariseii pentru a putea intra în Împărăţia cerurilor. Vedem din nou că Isus nu Se îndepărta de la tema principală – Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

Pentru a nu-L contrazice pe Isus, ucenicizatorul autentic nu ar trebui să asigure pe nimeni că este mântuit, dacă neprihănirea celui în cauză nu o depăşeşte pe cea a fariseilor şi a cărturarilor.

Despre ce fel de neprihănire vorbea Isus?

Când a afirmat Isus că neprihănirea noastră trebuie să depăşească neprihănirea fariseilor şi a cărturarilor, oare nu cumva făcea referire la neprihănirea legalistă care ni se atribuie ca un dar gratuit?

Nu, nu la asta Se referea şi avem un motiv întemeiat să spunem acest lucru. În primul rând, contextul nu susţine această interpretare. Înainte şi după această afirmaţie (şi în întreaga Predică de pe Munte), Isus vorbeşte despre împlinirea poruncilor, adică a trăi o viaţă neprihănită. Cea mai naturală interpretare a cuvintelor Sale este aceea că trebuie să trăim mult mai sfânt decât fariseii şi cărturarii. Ar fi absurd să credem că Isus îi raporta pe fariseii şi cărturarii la un standard pe care nu îl impunea şi propriilor ucenici. Câtă nebunie să credem că Isus îi va condamna pe farisei şi pe cărturari pentru păcatele lor, şi că pe ucenici nu îi va condamna doar pentru că ei au rostit „rugăciunea pentru mântuire“.[3]

Problema noastră este că nu vrem să acceptăm înţelesul evident al acestui verset, deoarece ne sună legalist. Însă cea mai mare problemă este aceea că nu înţelegem corelaţia inseparabilă dintre neprihănirea atribuită şi cea practică. Totuşi, apostolul Ioan a înţeles-o. Acesta a scris: „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit“ (1 Ioan 3:7). De asemenea, nu înţelegem nici legătura dintre naşterea din nou şi neprihănirea practică despre care a vorbit Ioan: „Dacă ştiţi că El este neprihănit, să ştiţi şi că oricine trăieşte în neprihănire este născut din El“ (1 Ioan 2:29).

Isus ar fi putut adăuga următoarele la afirmaţia din 5:20: „Şi dacă vă pocăiţi, dacă sunteţi născuţi din nou cu adevărat şi primiţi darul gratuit al neprihănirii printr-o credinţă constantă, neprihănirea voastră practică o va întrece pe cea a fariseilor şi a cărturarilor, deoarece cooperaţi cu puterea Duhului Meu Sfânt care este în voi“.

Cum putem fi mai sfinţi decât cărturarii şi fariseii

Întrebarea pe care ne-o punem în mod natural ca reacţie la afirmaţia lui Isus din 5:20 este aceasta: cât de neprihăniţi erau mai exact fariseii şi cărturarii? Răspunsul este: nu prea mult.

Cu altă ocazie, Isus S-a referit la ei ca la „morminte văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie“ (Mat. 23:27). Adică, la suprafaţă păreau exemplar de neprihăniţi, dar în interior erau plini de răutate. Se descurcau de minune să păstreze litera legii, dar îi ignorau spiritul, deformând sau chiar alterând poruncile lui Dumnezeu pentru a se justifica pe ei înşişi.

De fapt, în continuarea Predicii de pe Munte, Isus Se focalizează în mare parte pe această greşeală fundamentală pe care o făceau fariseii şi cărturarii. Vedem că a citat mai multe porunci cunoscute ale lui Dumnezeu şi, după ce le-a citat, a scos la iveală diferenţa dintre litera şi spiritul fiecărei legi. Făcând acest lucru, a expus în mod repetat ipocrizia fariseilor şi cărturarilor şi a descoperit aşteptările reale pe care le are de la ucenicii Lui.

Isus a început fiecare exemplu cu cuvintele „aţi auzit“. El Se adresa oamenilor care probabil nu citiseră niciodată în viaţa lor, doar îi auziseră pe farisei şi cărturari citind în sinagogi pergamentele ce conţineau Vechiul Testament. Am putea spune că cei ce Îl ascultau fuseseră tot timpul supuşi unei învăţături false, întrucât nu auziseră decât comentariile deformate ale fariseilor şi cărturarilor pe marginea Cuvântului lui Dumnezeu şi nu observaseră decât vieţile lor nesfinte.



Yüklə 209,06 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə