Gabi aparare drept



Yüklə 277,68 Kb.
səhifə2/6
tarix31.10.2017
ölçüsü277,68 Kb.
1   2   3   4   5   6

Caracteristici :Această excepţie este de procedură dilatorie şi absolută. Poate fi invocată de către părţi, procuror sau de instanţă din oficiu, oricând în cursul procesului civil. Se rezolvă după soluţionarea excepţiei de necompetenţă.
Soluţii : Dacă excepţia de greşită compunere se admite, se va lua act prin încheiere iar preşedintele instanţei va transfera dosarul la un complet constituit legal. Pentru greşita constituire, se va amâna la un termen pentru care se vor lua măsurile necesare.

Dacă excepţia se invocă ca un motiv de apel sau recurs, care este admis, hotărârea va fi desfiinţată, respectiv casată în vederea rejudecării.



În caz că excepţia este netemeinică, se va respinge prin încheiere şi se va continua judecata.


2. Excepţia de incompatibilitate
Explicaţii : Incompatibilitatea priveşte situaţia în care un judecător nu poate participa la judecata unei cauze. Cazurile de incompatibilitate sunt expres prevăzute de lege, în art. 24 c.pr.civ. şi sunt în număr de două .
Caracteristici : Este o excepţie de procedură dilatorie şi absolută, care sancţionează încălcarea art. 24 de către judecător. Poate fi invocată de către părţi, procuror şi instanţă din oficiu, oricând în cursul procesului civil sau ca motiv de apel ori recurs nu însă şi pe calea contestaţiei în anulare.
Soluţii : Dacă se invocă pe cale de excepţie care este admisă prin încheiere, judecătorii vizaţi se vor retrage din completul de judecată. Respingerea se face tot prin încheiere, atacabilă cu apel sau recurs (după caz) odată cu fondul.

  1. Excepţia de recuzare


Explicaţii: Judecătorul, procurorul , grefierul sau magistratul-asistent, este obligat potrivit art. 25 şi 36 c.pr.civ. să facă declaraţie de abţinere în cazul în care există vreun motiv de recuzare. Cazurile de recuzare sunt expres prevăzute de lege în art. 27 c.pr.civ. .
Caracteristici : Este o excepţie de procedură dilatorie şi absolută, care sancţionează încălcarea art. 27 de către cei arătaţi mai sus. Poate fi invocată de către părţi sau procuror, pentru fiecare persoană vizată în parte şi înainte de începerea oricărei dezbateri (sub sancţiunea decăderii ) iar dacă motivul s-a ivit ulterior, de îndată ce partea a cunoscut acest motiv şi judecătorul recuzabil poate declara că se abţine (astfel hotărârea va rămâne valabilă).
Soluţionare: Cererea de recuzare se soluţionează de un complet de judecată din care nu poate face parte judecătorul recuzabil ,dacă datorită abţinerii sau recuzării nu se poate forma completul, sau dacă sunt recuzaţi toţi judecătorii unei instanţe, se judecă de către instanţa superioară (pentru membrii unei secţii C. S. J va judeca membrii altei secţii ) conf. art. 30 c.pr.civ.. Cererea se judecă în camera de consiliu, fără citarea părţilor; cel recuzat este anunţat numai dacă este necesar ; nu se face nici un act de procedură în cauza de pe rol 8art. 31 ). Instanţa admite cererea prin încheierea neatacabilă (art. 34 alin. 1 ) precizând în ce măsură actele îndeplinite de cel recuzat rămân valabile. Din noul complet nu va mai face parte cel recuzat (art. 32), dacă cererea a a judecat-o instanţa superioară şi s-a admis, se va desemna o altă instanţă de acelaşi grad cu cea sesizată iniţial (art. 33 ).
Încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare este atacabilă odată cu fondul (art-. 34 alin. 2 ), iar dacă instanţa de apel constată că recuzarea a fost în mod greşit respinsă, va reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă (art. 34 alin. Ultim ). Dacă cererea de recuzare a fost făcută cu rea credinţă, instanţa va condamna pe cel care a făcut-o la o amendă de 3.000-10.000 lei şi la despăgubirea părţii vătămate (art. 35 ) – formă a răspunderii pentru abuz de drept procesual (art. 723 c.pr.civ.).


  1. Excepţia de strămutare


Explicaţii : Strămutarea este o formă de prorogare judecătorească de competenţă ( căci intervine în temeiul unei hotărâri judecătoreşti) menită să asigure obiectivitatea şi prestigiul instanţei.
Caracteristici : Este o excepţie procesuală care vizează instanţa de judecată şi nu competenţa. Dacă se invocă şi excepţia de necompetenţă, aceasta va avea prioritate.
Excepţia de strămutare operează în cazurile prev. de art. 37 c.pr. civ.;

a. –când una din părţi are două rude sau afini până la gradul IV printre magistraţii instanţei.

Aici excepţia este de procedură, dilatorie şi relativă. Magistratul are obligaţia să se abţină conf. art. 25 şi 27 pct. 1 c.pr. civ.. În caz contrar, partea interesată poate cere recuzarea sa ori poate cere strămutarea cauzei. În acest din urmă caz, norma fiind dispozitivă, strămutarea se va cere numai de partea adversă celei care este în relaţie de rudenie cu magistraţii sau de procuror.

Potrivit art. 38 alin. 1 c.pr. civ. această excepţie se invocă, sub sancţiunea decăderii, numai înainte de începerea dezbaterilor şi se depune la instanţa ierarhic superioară în formă scrisă.


b. – când există bănuiala legitimă ( se presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită de împrejurările pricinii, calităţii părţilor, vrăjmăşiilor locale.

Excepţia este de procedură, dilatorie şi absolută, care poate fi invocată de către orice parte din proces sau de procuror ( nu şi de către judecător, care este obligat să se abţină), în orice stare a pricinii. Competenţa soluţionării revine Curţii Supreme de Justiţie.


c. – pe motiv de siguranţă publică ( când există împrejurări ce ar periclita siguranţa publică, ordinea şi liniştea în localitate sau împrejurimi).

Excepţia este de procedură, dilatorie şi absolută, dar poate fi invocată numai de către procurorul de la Parchetul de pe lângă curtea Supremă de Justiţie, în orice stare a pricinii. Competenţa revine şi aici Curţii Supreme de Justiţie.

Soluţionare : Cererea de strămutare se judecă în camera de consiliu (art. 40 c.pr.civ.) Cererea nu atrage suspendarea judecăţii, măsură care însă poate fi dispusă de preşedintele instanţei competente, când solicită dosarul pricinii, fără citarea părţilor.

Strămutarea se soluţionează prin hotărâre (care este o sentinţă ) ce nu se motivează şi care nu poate fi atacată cu apel sau recurs ( ci doar prin calea contestaţiei în anulare de drept comun şi a revizuirii).


Dacă a fost făcută cu rea credinţă, instanţa îl va condamna pe cel care a făcut cererea de strămutare la o amendă cuprinsă între 3.000-10.000 lei şi la despăgubirea părţii vătămate (art. 40 alin. ultim, rap. La art. 35 c.pr. civ. ). Judecata iniţială va continua , când se admite cererea, cauza se trimite la o instanţă egală în grad cu cea sesizată iniţial, arătându-se în ce măsură actele îndeplinite se păstrează. Dacă între timp instanţa aceasta s-a pronunţat asupra fondului, se va exercita calea de atac, iar în faţa instanţei se va invoca hotărârea de strămutare, existând astfel posibilitatea casării cu trimitere la instanţa stabilită prin hotărâre de strămutare; în cazul strămutării unui recurs, calea de atac este contestaţia în anulare prev. de art. 317 pct. 2 ( competenţa absolută a instanţei).



  1. Excepţia de delegare a instanţei


Explicaţii: Potrivit art. 23 c.pr.civ. dacă instanţa competentă este împiedicată un timp îndelungat să funcţioneze din cauza unor împrejurări excepţionale (este vorba de calamităţi naturale, stare de carantină, stare de război, etc.) se poate apela la instituţia delegării instanţei. Este tot un caz de prorogare judiciară de competenţă.

Caractere :Este o excepţie de procedură, dilatorie şi relativă. Poate fi invocată numai de către partea interesată, oricând în timpul procesului. Cererea se adresează în formă scrisă către Curtea Supremă de Justiţie.

Soluţionare : Curtea Supremă de Justiţie, dacă se constată existenţa acelor împrejurări excepţionale, va admite cererea, va desemna o instanţă egală în grad cu cea împiedicată să funcţioneze.

Până în prezent în practică nu a fost cazul să se recurgă la această instituţie.



Secţiunea III. Excepţiile privind încălcarea normelor de procedură propriu-zise.


A. Excepţii care vizează activitatea de judecată

1. Excepţia de litispendenţă (art. 163).


Excplicaţii : Potrivit art. 163 alin. 1 c.pr.civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe. Regula consacră principiul „non bis in idem”.
Litispendenţa este situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeaşi pricină. Sunt necesare 3 condiţii:

  • Să existe cel puţin două cereri de chemare în judecată, care să aibă aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză (ne referim desigur, la causa debendi, adică cauza cererii, temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere).Este de observat că aceste elemente sunt esenţiale şi pentru autoritatea de lucru judecat (art. 1201 c.pr.civ.), dar în cazul de faţă este necesar să nu existe vreo hotărâre definitivă.

  • Cererile să fie pe rolul aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe deosebite(adică instanţele să fie legate prin citarea părţilor)dar deopotrivă de competente, căci altfel se invocă excepţia de necompetenţă.

  • Pricinile să se afle în faţa instanţelor de fond, chiar dacă o cerere se află în faţa primei instanţe şi alta în faţa instanţei de apel. Dacă una din cereri a ajuns în faţa instanţei de recurs, se va invoca în a doua pricină, autoritatea de lucru judecat relativă a hotărârii definitive, ce a fost atacată cu recurs şi se va solicita suspendarea judecăţii până la soluţionarea recursului.

Caracteristici: Excepţia litispendenţei este o excepţie de procedură dilatorie (unii spun chiar de declinare) şi absolută. Ea poate fi ridicată de părţi, procuror sau judecător, în orice stare a pricinii, în faţa instanţelor de fond (art. 163 al. 2 ).

Dacă instanţele au acelaşi grad, excepţia se ridică în faţa ultimei instanţe sesizate, iar dacă au grade diferite, excepţia se va ridica în faţa instanţei de grad mai mic.



Soluţionare: Dacă este nefondată, excepţia se respinge prin încheiere interlocutorie ce va putea fi atacată cu apel sau cu recurs numai odată cu fondul..

Dacă se admite se va pronunţa o hotărâre, prin care instanţa se dezînvesteşte, pricina fiind trimisă la instanţa sesizată mai întâi. Dacă o cerere este judecată de prima instanţă sau de instanţa de apel, iar cealaltă la instanţa ce judecă după casare reunirea se va face la instanţa care rejudecă fondul.

Hotărârea se dă cu drept de atac, potrivit dreptului comun.
2. Excepţia de conexitate (art. 164).
Explicaţii : Conform art. 164 alin. 1, părţile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite, de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al cărui obiect şi cauză au între dânsele o strânsă legătură.

Spre deosebire de litispendenţă, aici este suficient, ca aceeaşi parte să figureze în toate pricinile şi ca între aceste pricini să fie o strânsă legătură de obiect sau cauză. Deosebirea esenţială este că aici ne aflăm în faţa unor pricini deosebite şi nu în faţa aceleiaşi pricini.

Astfel, există legătură între cererea vânzătorului care acţionează pe cumpărător pentru plata preţului şi acţiunea cumpărătorului contra vânzătorului pentru a se constata nulitatea vânzării ; la fel între cereri care au ca obiect executarea contractului şi cea care are ca obiect rezilierea lui.

Caracteristici : Conexitatea este un caz de prorogare a competenţei. Excepţia de conexitate, este o excepţie de procedură, dilatorie, chiar declinatorie, şi relativă. Cu toate acestea, întrucât conexitatea vizează buna administrare a justiţiei în evitarea pronunţării unor hotărâri contradictorii, ea poate fi invocată nu numai de către părţi, ci şi de către instanţă, din oficiu, potrivit art. 164 alin. 2, în tot cursul procesului, în faţa primei instanţe ( şi nu numai anterior dezbaterii în fond a litigiului).

Soluţionare: Întrucât normele care reglementează conexitatea au o natură dispozitivă, judecătorul are libertatea să aprecieze dacă este cazul să conexeze pricinile, putând respinge excepţia, prin încheiere, chiar în situaţia în care sunt întrunite cerinţele conexităţii, dacă crede că aceasta este în interesul bunei administrări a justiţiei.

Dacă excepţia este admisă, instanţa va dispune prin hotărâre trimiterea dosarului la instanţa mai întâi sesizată, în vederea conexării pricinilor. Dacă ambele părţi cer însă trimiterea lui la una din celelalte instanţe, se va proceda întocmai (art. 164 alin. 3 );în cazul în care s-ar aduce astfel atingere normelor de competenţă absolută, părţile nu pot înlătura competenţa unei instanţe şi întrunirea se va face la instanţa competentă absolut (art. 164 alin. 4 ).

Hotărârea de declinare a competenţei pronunţate asupra excepţiei de conexitate nu obligă instanţa de trimitere ; aceasta va aprecia dacă este sau nu un caz de conexitate. După conexare, dacă instanţa la care a avut loc reunirea pricinilor, constată că numai una din ele este în stare de judecată, poate dispune disjungerea cauzelor conexate (art. 165).

Este de reţinut că prorogarea legală de competenţă nu poate opera dacă cererile conexe nu sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti ( nu se pot încălca normele imperative ale competenţei generale a instanţelor judecătoreşti).




B. Excepţii ce vizează actele de procedură în care se materializează activitatea procesuală


      1. Excepţia de nulitate (art. 105-108)


Explicaţii : Prin act de procedură înţelegem orice act( înţeles atât de operaţiune juridică cât şi ca înscris) făcut pentru declanşarea procesului; în cursul şi în cadrul procesului civil de către părţi, instanţa judecătorească, ceilalţi participanţi la proces, legat de activitatea procesuală a acestora. Sunt astfel de acte : cererea de chemare în judecată şi de exercitare a căilor de atac, citaţiile, comunicarea actelor de procedură, actele scrise care constată comunicarea, depoziţiile martorilor, rapoartele de expertiză, încheierile, hotărârile, somaţiile, etc. .
Nerespectarea condiţiilor privind îndeplinirea actelor de procedură atrage diverse sancţiuni, nulitatea actului de procedură, obligaţia de a se completa sau reface actul îndeplinit cu încălcarea dispoziţiilor legale, decăderea din termenul prevăzut pentru îndeplinirea actului, perimarea cererii, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată, sancţiuni pecuniare, sancţiuni disciplinare.

Cea mai importantă sancţiune este nulitatea actului de procedură.


Nulitatea este sancţiunea procedurală care intervine în cazul actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l în tot sau în parte de efectele fireşti.

Nulitatea este, prin urmare, o sancţiune subordonată condiţiei pricinuirii unei vătămări procesuale ( prejudiciu patrimonial, amânarea procesului, împiedicarea părţii care n-a fost citată legal de a-şi pregăti apărarea, etc.). Regula este instituită de disp. art. 105 alin. 2 c.pr.civ. :actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent (agent procedural, expert, grefier şi executor judecătoresc, nu şi judecător), se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. Această vătămare se prezumă în cazul nulităţii exprese (adică anume prevăzute de lege : art. 43, 88, 89, 100, 133, 161,258, 288, 302, 391,410,497,509,511, etc), astfel încât partea care invocă nulitatea este dispensată de sarcina probei vătămării, dar cel interesat în menţinerea actului de procedură are posibilitatea de a dovedi inexistenţa vătămării (art. 105 alin. 2 teza finală).Celelalte nulităţi sunt virtuale, adică tacite, implicite şi în cazul lor vătămarea trebuie dovedită de cel ce o invocă.

Nulitatea nu este însă condiţionată de existenţa vreunei vătămări într-un singur caz : pentru actele de procedură întocmite de un judecător necompetent ( art. 105 alin. 1). Textul are în vedere încălcarea de către instanţă a normelor de competenţă generală, materială şi teritorială( diferind, desigur, condiţiile de invocare). Chiar şi în acest caz, dacă se declară necompetenţa, în urma admiterii excepţiei de necompetenţă, dovezile administrate rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice (art. 160).
În constatarea vătămării şi a declarării nulităţii, instanţa trebuie să aibă în vedere regula stabilită de art. 108 ultim alin. C.pr. civ., potrivit căruia nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt (deci nulitatea relativă a actului de procedură este înlăturată) şi cerinţa din art. 105 alin. 2, potrivit căreia nulitatea este o sancţiune extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile, astfel încât, conf. Art. 106 alin. 2, judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură (prin completarea sau refacerea lor).

Caracteristici : În legislaţia actuală nu există nulităţi de drept (de jure), prin urmare nulitatea va opera numai dacă a fost constatată sau pronunţată de către instanţa judecătorească (ope judicia), astfel actul de procedură rămâne valabil şi îşi produce efectele sale fireşti, iar dacă toate căile care puteau duce la anularea lui nu mai pot fi folosite ( excepţie apelul, recursul, contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în anulare, contestaţia la executare), nulitatea rămâne definitiv acoperită.

În cursul procesului civil (faza de judecată sau faza executării silite), nulitatea se invocă pe cale de excepţie, care va îmbrăca o anumită formă în funcţie de neregularitatea procesuală invocată ;excepţia de necompetenţă, excepţia de incompatibilitate, excepţia lipsei procedurii de citare, etc. .

Regimul juridic diferă în funcţie de caracterul normelor încălcate.


  1. Nulitatea absolută operează în cadrul încălcării normelor imperative de ordine publică. În acest caz excepţia este de procedură, peremptorie şi absolută. Poate fi invocată de către părţi, procuror sau instanţă din oficiu (art. 108 alin. 1 ) în orice stare a pricinii (chiar în apel sau recurs) viciul actului nu poate fi acoperit prin trecerea timpului sau prin consimţământul părţilor.

  2. Nulitatea relativă operează în cazul încălcării normelor dispozitive. Excepţia este de procedură, peremptorie şi relativă. Poate fi invocată numai de partea vătămată, protejată prin dispoziţia legală ( în caz de coparticipare procesuală necesară, adică când mai multe părţi au acelaşi interes, excepţia poate fi invocată de oricare, potrivit art. 48 alin. 2 c.pr.civ.) fie chiar în ziua de înfăţişare la care s-a produs neregula, fie la prima zi de înfăţişare ce a urmat şi înainte de a se pune concluzii în fond. (art. 108 alin. 3 ), neputându-se invoca propria vină (art. 108 ultim. alin.).

Prin urmare, nulitatea relativă se acoperă dacă nu a fost invocată de către partea interesată sau dacă a fost invocată ulterior termenelor arătate. Instanţa nu poate invoca din oficiu această nulitate, dar poate să-i atragă atenţia părţii asupra acestui drept, în tem. art. 129-130 c.pr.civ. .
În faţa instanţelor de fond, singura modalitate de invocare a nulităţilor este excepţia. Nulităţile relative care primesc însăşi hotărârea pronunţată pot fi invocate în faţa instanţei de apel, respectiv de recurs.

Soluţionare : În funcţie de natura nulităţii, instanţa va rezolva problema părţii care poate invoca nulitatea, temeiul în care a fost invocată, precum şi posibilitatea sau imposibilitatea invocării ei.

Dacă găseşte excepţia nejustificată, instanţa o va respinge prin încheiere, care este interlocutorie şi premergătoare.


În cazul în care instanţa de fond a respins excepţia de nulitate (absolută sau relativă), neregularitatea procesuală poate fi reiterată prin intermediul căilor de atac legale a fondului.

Dacă este admisă se va pronunţa o încheiere, dacă instanţa rămâne în continuare investită (exemplu recuzare, citare, etc.) sau o hotărâre (exemplu declinarea de competenţă ) care vor putea fi atacate potrivit regimului de drept comun sau cel prevăzut în texte derogatorii (ex. art. 34 cu privire la recuzare).

Instanţa va dispune îndreptarea neregularităţilor (art. 106) prin :


    • refacerea, adică înlocuirea actului viciat cu unul care întruneşte toate condiţiile prevăzute de lege, după ce a declarat nulitatea respectivului act. De regulă, refacerea actului de procedură este dispusă de instanţa în faţa căreia s-a constatat şi declarat nulitatea ( exemplu : se amână judecata şi se dispune din nou citarea sau refacerea expertizei).. Dacă este dispusă de instanţa de atac, se concretizează în rejudecarea cauzei care se va relua de la început (pentru casarea totală ) sau de la actul declarat nul (pentru casarea parţială)dacă casarea este cu trimitere;

    • remedierea, adică completarea, modificarea sau rectificarea actului de procedură. Astfel, art. 114 alin. 2 dă dreptul preşedintelui instanţei să ceară reclamantului întregirea cererii de chemare în judecată până la comunicarea către pârât, art. 133 alin. 2 permite completarea aceleiaşi cereri cu semnătura care lipsea, art. 132 alin. 1 permite instanţei la prima zi de înfăţişare să acorde termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a se propune noi dovezi, art. 281 permite îndreptarea hotărârilor care conţin greşeli materiale. Jurisprudenţa a apreciat că dacă minuta a fost semnată de toţi judecătorii şi numai hotărârea rămasă nesemnată de unul dintre aceştia, poate fi evitată susţinerea nulităţii prin semnarea ei ulterioară(Tribunalul Suprem, col. civ., dec. 2006/1956, C.D. 1956, vol. II, p. 272).

Efectele nulităţilor: :Până în momentul declaraţiei nulităţii, actele de procedură (deşi viciate) produc toate efectele unor acte legale.

Invalidarea actului are loc în momentul declarării nulităţii şi nu din momentul constatării ei. Astfel, actul nul este lipsit de eficienţă, dar numai cu privire la funcţia sa procesuală : o acţiune anulată poate servi ca început de dovadă scrisă; un act autentic declarat nul pentru vicii de formă păstrează puterea probatorie de înscris sub semnătură privată dacă este semnat de părţi; cererea de chemare în judecată are efect întreruptiv al prescripţiei chiar dacă este adresată unei instanţe necompetente sau dacă este nulă pentru lipsa de forme ( art. 1870 c.civ.); probele administrate de instanţa necompetentă rămân câştigate cauzei ( art. 160 c.pr.civ.).


Nulitatea proprie a unui act de procedură atrage şi nulitatea (numită derivată) a altor acte de procedură (care pot fi întocmite legal), în măsura în care acestea din urmă nu pot avea o existenţă de sine stătătoare (art. 106 alin. 1 ), indiferent că sunt anterioare (exemplu : nulitatea hotărârii pronunţată de alţi judecători decât cei din dezbaterile în fond se răsfrânge şi asupra dezbaterilor), concomitente sau ulterioare (exemplu : anularea citării atrage şi nulitatea hotărârii care s-a pronunţat, anularea minutei atrage şi nulitatea hotărârii). Prin urmare, efectul extensiv al nulităţii se va produce când instanţa constată un nex cauzal între acele acte de procedură, indiferent de natura normelor încălcate.

Nulitatea principalelor acte de procedură

  1. Hotărârea judecătorească. Nulitatea poate fi invocată pe calea apelului, respectiv a recursului, ori a căilor extraordinare de atac şi vizează nerespectarea art. 261 c.pr.civ., cu privire la conţinutul oricărei hotărâri judecătoreşti;

  2. Încheierea de şedinţă. Nulitatea vizează inexistenţa încheierii, nesemnarea lor de către judecători şi grefieri, nerespectarea conţinutului. Atrage şi nulitatea hotărârii.;

  3. Citarea. Nulitatea vizează lipsa citării (art. 85, 107 c.pr.civ.) sau a menţiunilor pe care trebuie să le conţină (art. 88 pct. 2, 4 şi 6 ), a termenelor de citare (art. 89 alin. 1 ), nerespectarea menţiunilor existente din procesul verbal de înmânare (art. 1000, pct.1, 2, 4-8).

  4. Cererea şi cererea de chemare în judecată. Avem în vedere nerespectarea cerinţelor art. 82 c.pr. civ., respectiv a art. 112 c.pr.civ., precum şi nerespectarea disp. privind plata taxei de timbru (art. 20 din legea 146/1997, art. 35 şi 36 din OMJ 760/C/1999).

  5. Actele de procedură întocmite de organele de executare silită; Principala modalitate de invocare a nulităţii o reprezintă contestaţia la executare; poate fi însă valorificată şi prin intermediul excepţiilor procesuale.. Nulitatea vizează cerinţele referitoare la timpul şi condiţiile generale în care trebuie să se facă executarea (art. 391), urmărirea unor bunuri mobile exceptate de lege (art. 406-409)lipsa somaţiei sau a comandamentului (art. 387-388), lipsa publicităţii în caz de vânzare a bunurilor (art. 500, 502, 504), lipsa titlului executoriu (art. 379 alin. 1 ) sau a investirii cu formulă executorie (art. 374 alin. 1), etc. .



Kataloq: docs
docs -> GƏNCƏ ŞƏHƏr məDƏNİYYƏt və turizm idarəSİ GƏNCƏ ŞƏHƏr məRKƏZLƏŞDİRİLMİŞ Kİtabxana sistemi Aqrar iqtisadiyyata dair nə oxumalı?
docs -> Gəncə şəhər Mərkəzləşdirilmiş Kitabxana Sisteminə daxil olan yeni kitabların siyahısı: İngilis dilində
docs -> Hazırlayanlar: Arzu Hüseynova Xəyalə Məmmədova
docs -> Gəncə şəhər mks-nin fonduna 2011-ci ilin IV rübündə daxil olan Yeni kitabların siyahısı: Azərbaycan dilində : Abbas, Aqil
docs -> Dahi şair Nizami Gəncəvinin anadan olmasının 870 illiyi-1141 1209 / b Metodik tövsiyə b
docs -> AZƏrbaycan respublikasi məDƏNİYYƏt və turizm naziRLİYİ Nizami Gəncəvi adına Gəncə Tarix-Diyarşünaslıq Muzeyi Muzeyin tarixi
docs -> Azərbaycan Respublikasının Mülki Məcəlləsi Qəbul edilmişdir

Yüklə 277,68 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə