Geografia Continentelor America

AMERICA
Aşezare, limite, ţărmuri
America reprezintă o enormă masă continentală care, cu o suprafaţă de cca. 43.000.000 kmp (42.747.000 km² după alte surse) este depăşită doar de Asia. Deşi include două mari blocuri continentale considerate adesea ca fiind continente distincte (America de Nord şi America de Sud) separate de America Centrală (care include regiunea insulară şi istmică ) America reprezintă un continent unitar, justificat nu numai prin evoluţia comună a acestor teritorii ci şi prin anumite aspecte privind popularea acestei regiuni.

America este situată în întregime în emisfera vestică, separând Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific, având cea mai mare desfăşurare latitudinală dintre toate continentele globului, respectiv cca.140, ceea ce reprezintă cca.15.500km. Punctul extrem nordic este situat în Insula Groenlanda la 8340’ lat.N (Capul Morris Jesup), iar cel mai sudic punct este amplasat în Insula Tara de Foc, la 5559’ lat.S (Capul Horn). Si desfăşurarea longitudinală este amplă, de peste 100 în America de Nord (Capul Prinţul de Wales – 16805’ long.V; Capul Charles - 5540’ long.V) şi cca. 50 în America de Sud (Capul Parinas - 8213’ long.V; Capul Branco - 3448’ long.V).

Există o similitudine de formă între America de Nord şi America de Sud, ambele fiind mai largi în partea nordică şi mai înguste în partea sudică, ceea ce se reflectă în anumite particularităţi ale cadrului natural, în special asupra climei. Astfel, cea mai mare parte a Americii de Nord este situată în zona polară şi temperată, extensiunea maximă fiind între 30 şi 60 lat.N, în timp ce America de Sud are cea mai mare parte a teritoriului său în zona ecuatorilaă şi tropicală (extensiunea maximă fiind între 10 şi 25 lat.S)

Ţărmurile

Ţărmul nordic este extrem de articulat şi fragmentat ca urmare a puternicii dezvoltări a glaciaţiei pleistocene şi a mişcărilor epirogenetice pozitive şi negative care continuă şi azi. Tipice sunt ţărmurile cu fiorduri (estul şi vestul Groenlandei, nord-estul Peninsulei Labrador, nord-estul Insulei Ţara lui Baffin), ţărmurile cu skyars (în jurul golfului Hudson, Ungava), ţărmuri cu faleze, cu golfuri. Cea mai mare fragmentare a ţărmului se întâlneşte în Arhipelagul Arctic, unde se întâlnesc un număr mare de insule (Ţara lui Baffin, Ellesmere, Banks, Victoria, Devon, Mellville), peninsule (Boothia, Simpson, Melville, Foxe), golfuri (Boothia, Hudson, Ungava).

Ţărmul atlantic are cea mai mare complexitate genetico-morfologică precum şi cea mai avansată intervenţie antropică.

De la estuarul fluviului Sf.Laurenţiu şi insula Terra Nova pâna la Peninsula Florida, pe o distanţă de 4000-4500km se întîlnesc variate tipuri genetice: ţărmuri cu golfuri (New Heaven, Cheasapeake, Delaware), ţărmuri cu insule, ţărmuri cu rias (SE Noii Scoţii, New Brunswick, Gf.Maine). În sectorul sudic predomină un ţărm coborât, adesea mlăştinos, linia de ţărm fiind foarte sinuoasă.

Ţărmul Americii Centrale este caracterizat printr-o fragmentare tectonică avansată, aici întâlnindu-se ţărmuri înalte, ţărmuri vulcanice, ţărmuri coraligene.

Ţărmul atlantic al Americii de Sud este mai puţin articulat, având totuşi un grad mai mare de fragmentare între vărsarea râului Atrate şi fluviul Orinoco, precum şi în sud, în perimetrul Podişului Patagoniei şi în zona Ţara de Foc.

În zona ţărmului pacific platforma litorală este extrem de îngustă, fosele oceanice aflându-se în imediata apropiere a uscatului. Ţărmul este puternic fragmentat în sectorul alaskian al Str.Bering, spre sud acesta este de tip dalmatic, iar în continuare spre sud ţărmul este preponderent înalt, cu excepţia unui sector de mică extensiune a câmpiei litorale columbiene.

Tot un ţărm de tip dalmatin se întâlneşte şi în zona sudică a Americii de Sud, unde lanţul muntos costal este diseminat într-un mare număr de insule separate de o reţea densă de strâmtori şi golfuri.

Evoluţia paleogeografică

Când vorbim despre tectonica plăcilor ne referim la modul în care a evoluat scoarţa terestră începând de acum 650 milioane ani (când Amazonia, de exemplu, se găsea la polul sud), dar planeta noastră avea deja o vârstă atunci, de cca. 4 miliarde ani.Totuşi, cea mai îndepărtată configuraţie a continentelor actuale datează de acum 1,1 miliarde ani, când exista un mare supercontinent, Rodinia, în care America de Nord ocupa o poziţie centrală.

Acum 500 milioane ani (începutul paleozoicului, cambrian, ordovician) Groenlanda ocupa o poziţie interesantă (era străbătută de ecuator).

Acum 400 milioane ani (devonian) zona munţilor caledonieni (Appalachii Nordici şi munţii din Europa nordică şi nord-vestică: Scandinavia, Marea Britanie).

Evoluţia continentului american este mai clară începând cu 300 mil. ani, când, din fragmentarea uscatului iniţial Pangea în două mase continentale majore, la începutul paleozoicului a rezultat Laurasia şi Gondwana. În paleozoic continuă divizarea celor două uscaturi şi începe deriva lor – deplasarea spre nord a fragmentelor Gondwanei şi coliziunea lor cu cele provenite din dezmembrarea Laurasiei. Perioadele evolutive nu au fost sincrone – formarea Atlanticului de Nord ca bazin oceanic ce a separat America de Nord de Europa, s-a făcut acum 300 milioane ani (carbonifer), iar formarea Atlanticului de Sud acum 120 milioane ani (sfârşitul jurasicului).

În acest context paleogeografic, teritoriile cele mai vechi din America de Nord erau Scutul Canadian şi Scutul Groenlandez. Scutul Canadian ocupă partea central nordică a Americii de Nord, are vârstă precambriană; alcătuit din granite şi gnaise; se găseşte în Canada, între fluviul Mackenzie, Marile Lacuri şi Peninsula Labrador. Fundamentul său a fost afectat în precambrian de cutările lauranţiene, care au generat catena laurenţiană în extremitatea estică, şi cutările huroniene care au înălţat catena huroniană în partea central vestică. Resturi din acest scut vechi se mai păstrează ca nuclee central axiale în Appalachi, Stâncoşi, Podişul Colorado. Scutul Groenlandez se întâlneşte în Groenlanda şi în jumătatea sud sud-vestică a Arhipelagului Arctic.

În America de Sud, scuturile vechi precambriene sunt reprezentate de Platforma Guyanelor (la nord de Amazon) şi Platforma Braziliană (Podişul Braziliei, aici fundamentul precambrian apare adesea la zi).

În America Centrală sunt semnalate depozite de vârstă precambriană în Masivul Hondurasului şi Masivul Guatemalei.

Toate aceste zone de platforme vechi, după ce au suferit serii de cutări, au cunoscut perioade de peneplenizare.

Separarea pământului american de restul maselor continentale s-a definitivat în mezozoic.

Înainte de această separare, în cadrul uscatului continental au avut loc eforturi tectonice cu plisări ce au dat naştere sistemului de munţi paleozoici, mult mai bine conservaţi în America de Nord.

1. 
   Structurile caledoniene – întâlnite în sectorul nordic al Appalachilor, Insulele Arhipelagului Arctic, Terra Nova, Munţii Stâncoşi (intercalate unor depozite mai noi); în America de Sud cutările caledoniene au înălţat rama externă a Podişului Braziliei şi unele sectoare vestice ataşate ulterior zonei andine.
   
2. 
   Structurile hercinice – întâlnite în sectorul sudic al Appalachilor, podişurile şi masivele centrale, în fundamentul părţii sud-estice a uscatului nord-american, în Podişul Mexican; În America de Sud, mişcările hercinice s-au produs la sud de estuarul La Plata, dar aceste structuri s-au păstrat doar insular, deoarece au fost acoperite şi mascate de sedimentar. Se pare că astfel de cutări hercinice ar fi existat şi în vestul american, distruse de mişcările posterioare, rămânând doar nuclee în axele munţilor cutaţi ulterior.
   

În mezozoic, după definitivarea separării continentului american, au loc plisări de mare anvergură (mai ales în America de Nord, pe faţada vestică).

Cutările nevadiene (jurasicul superior – cretacicul inferior) au înălţat întreg lanţul Cordilierilor. Probabil au avut loc şi pe faţada vestică a Americii de Sud, dar în Sistemul Anzilor structurile mezozoice au fost distruse de plisările noi, astfel încât azi sunt aproape inexistente.

În legătură cu fracturile importante şi deplasările laterale legate de destrămarea Gondwanei, în America de Sud au loc importante erupţii de lave bazice (ce au acoperit mari suprafeţe din Matto Groso, Depresiunea Parana).

Au loc de asemenea regresiuni şi transgresiuni marine care au dus la dezmembrarea platformelor precambriene (a rămas omogenă numai partea de nord a platformei Canadiene).

Tot acum are loc şi dezmembrarea uscatului continental, în America Centrală rezistă doar puntea de uscat care leagă cele două continente; comunicarea între America de Nord şi America de Sud este întreruptă în anumite perioade.

Spre sfârşitul mezozoicului, dar mai ales în terţiar, mişcările orogenetice cunosc o perioadă de reactivare prin cutările laramice (cretacicul superior – paleogen) însoţite de o ridicare de ansamblu a vestului American, ceea ce a dus la formarea culmilor montane ale Stâncoşilor, Cordilierei Andine, lanţurilor din America Centrală. Mişcările au cuprins întregul ansamblu montan din vest şi au migrat treptat de la est la vest.

Spre deosebire de America de Nord unde mişcările mezozoice (nevadiene) au avut o importanţă preponderentă, în America de Sud mişcările terţiare sunt cele mai importante (părţile cele mai labile ale geosinclinalului sud american au fost cele de la extremităţi, nord şi sud). În zonele de platformă ale Americii de Sud (cu excepţia Amazoniei) se produc, în terţiar, scufundări lente şi depuneri groase de sedimente.

În terţiar, concomitent cu stabilirea contururilor actuale au avut loc transgresiuni şi regresiuni marine, mai cu seamă în estul Americii de Nord (ceea ce a dus la crearea unor vaste câmpii litorale, au colmatat unele bazine interne).

În cuaternar, cel mai interesant fenomen este glaciaţia, care a afectat atât America de Nord cât şi America de Sud.

În America de Nord, glaciaţia continentală a fost mai puternică în zona centrală şi estică, fiind mai slabă în vest. Calota a atins, în extensiunea ei maximă, confluenţa Ohio Mississippi. Au existat trei centre de diramare (nuclee de dirijare a gheţii): Labrador, V.Hudson (cel mai puternic), S.Hudson (districtul Patricia). Glaciaţia montană a avut centre importante în Cordilierii Canadieni (centrul principal) şi Cordilierii Alaskăi (centrul secundar).

S-au separat 5 faze glaciare: Nebraska (coresp. Gunz), Kansas (Mindel), Illinois (Riss), Iowa şi Wisconsin (Wurm).

Relieful glaciar de eroziune se întâlneşte azi pe suprafaţa Acutului Canadian, iar relief de acumulare glaciară se întâlneşte de la confluenţa lui Ohio spre nord: morene de tot felul, depozite fluvio-glaciare, depozite loessoide.

În America de Sud s-au depistat urmele a 3-4 glaciaţiuni care au fost slabe în zona ecuatorială a Anzilor (în Anzii Nordici limita inferioară a glaciaţiei pleistocene cobora până la 3600-3900m) şi foarte puternice în Anzii de Sud (unde o imensă calotă de gheaţă acoperea nu numai Anzii ci tot continentul de la sud de paralela de 40S). La periferia nordică a acestei calote s-au acumulat depozite fluvio-glaciare (sandre) şi vaste cuverturi de loess (aşa numitele formaţiuni de pampas).

Şi azi persistă glaciaţia în America: în special în partea nordică a continentului (arhipelagurile nordice, Groenlanda) şi în zonele montane ale Americii de Nord şi de Sud, chiar în zona ecuatorială la altitudini mari.