Originile creştinismului în Scythia Minor (Dobrogea)



Yüklə 431,65 Kb.
səhifə1/6
tarix27.01.2018
ölçüsü431,65 Kb.
  1   2   3   4   5   6




Originile creştinismului în Scythia Minor (Dobrogea)

Conf. univ. dr. pr. Emil Dumea

Iaşi, 2006

A. Aspecte sociale, politice şi religioase non creştine
Înainte de a intra în tema noastră, pentru a ne face o idee mai completă despre această provincie, prezentăm în mod sintetic Scythia Minor (SM) în aspectele ei sociale, politice şi religioase.

Scythia Minor este provincia sud-estică a actualei Românii, cu numele de Dobrogea1. Pentru greci şi apoi pentru romani, Scythia Minor reprezenta teritoriul delimitat de Marea Neagră şi de fluviul Dunărea. În partea nord-estică era separată de acelaşi fluviu de cealaltă parte a Scythiei (Scythia Maior). În sud se extindea până la Odessos, în actuala Bulgarie. Obiectul studiului nostru va fi limitat mai ales la actuala provincie Dobrogea.

Încă din sec. al VI-lea a.C. provincia intră în sfera de influenţă grecească şi apoi va fi prezentă în scrierile unor diferiţi istorici de limbă greacă2. Mai târziu se formează relaţii cu romanii şi caracterul lor va fi determinat de diferite războaie de expansiune, care caracterizează istoria romană a primelor secole d.C. Poetul Ovidiu, exilat la Tomis, ne dă informaţii despre SM şi despre Tomis, regiune rece şi neospitalieră pentru el, unde barbarii sunt în război continuu3. În anul 46 d.C. SM este încadrată în provincia romană Moesia, care după 40 de ani va fi împărţită în două: Moesia Superior şi Inferior. În aceasta din urmă se afla SM. Împăratul Traian în războaiele din anii 101 şi 106 face din Dacia o provincie romană şi câţiva ani mai târziu construieşte în SM un trophaeum pentru a comemora victoria. În apropiere este construită o cetate, care va fi mereu în atenţia împăraţilor datorită importanţei ei strategice şi militare4.

Organizarea administrativă a SM este determinată de reformele lui Diocleţian din anul 293, când imperiul este structurat în 101 provincii, împărţite la rândul lor în 12 dieceze. SM este integrată în dieceza Tracia, împreună cu provinciile Moesia Secunda, Haemimontum, Rhodopo şi Europa, toate în peninsula balcanică5. Frontierele ei erau braţul inferior al Dunării, Marea Neagră, şi în sud o linie convenţională care începea aproape de Gerania şi ajungea în apropierea Altinum şi Sucidava. Capitala rămâne Tomis. După Teodosiu I (379-395), care separă definitiv imperiul în cel occidental şi în cel oriental, SM urmează mai mult viaţa părţii orientale a imperiului. Unele modificări în organizarea provinciei vor fi efectuate sub Iustinian I (527-565), în care însă nu vor fi modificate hotarele. Reformele lui vizează în principal întărirea cetăţilor împotriva barbarilor6.

Din Panonia până la gurile Dunării sunt întărite legăturile cu imperiul ale acestor teritorii aproape pierdute şi care erau pradă barbarilor. Campaniilor sale militare se adaugă o vastă reorganizare ecleziastică. Descoperirile arheologice arată că tocmai în această perioadă a existat în toată SM o renaştere a vieţii creştine. Spre începutul sec. al VII-lea avarii, slavii şi puţin mai târziu bulgarii şi pecinegii îşi construiesc oraşe proprii făcând să dispară chiar şi numele multor oraşe greco-romane existente înainte de anul 6007.

Istoria politică a provinciei poartă amprenta campaniilor militare imperiale împotriva invadatorilor. În anii 331-332 împăratul Constantin cel Mare repurtează o victorie mare împotriva goţilor şi a sarmaţilor, care sunt colonizaţi în Tracia, Scythia, Macedonia şi Italia8. Pericolul cel mai mare venea din partea goţilor şi al vizigoţilor. Împăratul Valenţiu repurtează o victorie împotriva lor în anii 367-3699. Teodosiu cel Mare (379-395) reuşeşte să încheie o pace cu regele vizigoţilor Atanaric în anul 382, cu care vizigoţii sunt admişi ca federativi la sud de Dunăre. Pentru SM prezenţa lor va fi cauza unor conflicte permanente. Sub comandantul lor, Attila (445-453) sunt devastate diferite provincii din imperiu, inclusiv SM.

În timpul lui Iustinian, hunii, slavii şi bulgarii atacă în mod repetat Tracia şi SM. Acestor popoare li se adaugă apoi kutrigurii şi avarii. Între anii 558 şi 562 se cunosc diferite incursiuni ale acestor din urmă migratori în regiunile din SM. În anul 580 sunt distruse de slavi oraşele Durostorum, Zaldapa, Marcianopolis, Trophaeum Traiani etc. Noii cuceritori se stabilesc în peninsula balcanică şi vor fi acceptaţi de imperiu ca federaţi.
Religia geto-dacilor avea un caracter urano-solar şi nu era monoteistă. Divinitatea cea mai cunoscută era Zamolxis. O alta purta numele de Gebeleizis, zeul fulgerului, căruia i se sacrifica periodic un om. Această jertfă umană era considerată ca un contact între oameni şi divinitate10. La începutul erei creştine găsim în Strabone o altă mărturie despre cultul lui Zamolxis, în sensul că el ar fi învăţat de la maestrul său Pitagora nu atât doctrina nemuririi, cât „unele lucruri cu privire la corpurile cereşti”, adică prezicerea evenimentelor după semnele cerului. Apoi se retrage într-o cavernă în vârful muntelui sacru Kogainon, unde primeşte numai regele şi marii demnitari, care i se adresează „ca unui zeu”11. În acest nou stadiu al religiei daco-getice zeul Zamolxis este identificat cu marele său preot, care ajunge să fie divinizat cu acelaşi nume12. Mai târziu Iordanes descrie interesul preoţilor daci pentru astronomie şi ştiinţele naturale13. Practicând dreptatea, loialitatea, fiind buni în luptă etc. geto-dacii credeau că trăiesc după moarte o viaţă veşnică, adică credeau în nemurire14.

Ca în toate zonele imperiului, şi în SM noii ajunşi şi-au adus zeii. În colonii este foarte cunoscut cultul lui Apolo, a cărui figură se afla pe monedele timpului elenistic. Alte divinităţi erau Zeus şi Artemis. Şi cum erau multe cetăţi portuare, nu lipseşte cultul Dioscurilor, ocrotitorii navigatorilor. Apoi a venit cultul lui Cybele, Dionys etc. O problemă greu de clarificat este influenţa religioasă traco-getică asupra panteonului grecesc. Mai cunoscut este cultul divinităţii lor cavalereşti, venerată în toată Tracia. În viaţa cotidiană elementul traco-scit are un rol scăzut şi numai în perioada romană influenţa tracă şi geto-dacică se face simţită mai mult. Faptul este demonstrat de o stelă descoperită la Tomis pe care este prezent cultul tracic. În perioada greo-romană panorama religioasă se lărgeşte cu divinităţile din Asia Mică şi din Egipt: cultul lui Serapide şi Iside, cultul Atidei din Frigia, al lui Mitra din Persia. Abundenţa atâtor divinităţi confirmă realitatea unui sincretism religios destul de puternic15. În afară de divinităţile amintite trebuie adăugat cultul împăratului. Până în sec. al IV-lea el rămâne pontifex maximus, care se ocupă şi de problemele religioase şi este venerat. În provincii preoţii duc mai departe celebrarea cultului său. El este conducătorul „orikumene” politice şi religioase16.

Înainte să intrăm în cadrul general al creştinismului în SM trebuie să notăm că problema apostolatului sfântului apostol Andrei în SM nu poate fi susţinută cu dovezi istorice valide. Textele lui Eusebiu din Cezarea17 şi ale lui Origene18 nu sunt considerate ca izvoare documentare de istoriografia actuală19. Se poate afirma doar că circumstanţele istorice erau favorabile pentru primirea predicării creştine şi nimic mai mult.

B. Creştinismul în Scythia Minor

- prezentare generală -


Începuturile creştinismului în SM trebuie căutate în zona geografică şi culturală în care se afla provincia. În acest sens devine indicativă provenienţa lui orientală. Oraşele pontice erau în relaţii continue cu cele portuare din Asia Mică şi din Macedonia. Chiar şi oamenii proveneau din acele părţi, unde creştinismul a fost prezent din primul secol. Spre sfârşitul domniei lui Cezar August (31 a.C. – 14 d.C.) SM este înglobată în imperiu20. Lipsa dovezilor istorice care ar putea atesta fără îndoială o prezenţă creştină înainte de sec. al IV-lea poate să îşi afle o explicaţie în faptul că noua religie nu era încă o „religio illicita”, şi apoi este foarte cunoscută starea de viaţă a majorităţii primilor creştini din această provincie: oameni de condiţie socială joasă care, în afară de izvoarele epigrafe (în majoritate monumente funerare) şi fundaţii ale unor biserici, au lăsat puţine urme în istorie. Un alt motiv pentru lipsa de dovezi istorice înainte de secolul al IV-lea se află în caracterul pur misionar al predicării creştine. În penetrarea creştinismului în SM nu există nimic extraordinar. Până la Diocleţian nimic nu ne vorbeşte despre persecuţii în aceste părţi21.

Unele consideraţii cu caracter general asupra creştinismului în SM se pot face analizând izvoarele epigrafe22. Din texte, prezente în majoritate pe momente funerare, prima inscripţie care ar putea confirma prezenţa creştină în provincie este cea descoperită la Tomis, în limba greacă, şi datată în prima parte a sec. al III-lea23. Un oarecare Hylas a trebuit să îşi înmormânteze copiii, Hermogene şi Panthera. Cât despre soţia sa, Matrona, el nu a putut să o înmormânteze alături de copii, ci într-un alt loc, pentru că ea şi-a schimbat părerea (=doxa). Cuvântul doxa, în contextul textului poate fi interpretat şi în sensul de credinţă, religie. Credem că credinţa creştină putea să ducă până la separarea membrilor aceleiaşi familii. În schimb, în sincretismul diferitelor religii păgâne, toate cultele şi toate convingerile religioase puteau să se concilieze între ele24.

Inscripţia descoperită la Salsovia (în latină) a fost pusă pe zidul cetăţii în anul 322, la baza unui monument dedicat zeului soare. Ea ne spune că împăratul Liciniu a poruncit soldaţilor săi ca în fiecare an la data de 18 noiembrie să venereze zeul soare cu tămâie, făclii şi libaţiuni. Probabil împăratul voia să întărească în aceste părţi cultul zeului soare, opunându-l cultului creştin susţinut de rivalul său, Constantin cel Mare25.

În afară de aceste două „dovezi” indirecte pentru creştinismul scit la sfârşitul secolului al III-ea şi începutul următorului, avem o altă inscripţie care ar putea dovedi prezenţa cripto-creştinilor la Dinogetia în sec. al III-lea. Pe o gemă abraxee este sculptată o figură care seamănă cu imaginile fantastice din apocalipsa sfântului Ioan. Alături de figură sunt literele I  şi . Probabil această gemă aparţinea unui soldat venit din mediul greco-creştin din Siria26.

Trecem acum la o scurtă descriere a textelor epigrafe, încercând să evidenţiem câteva caracteristici ale vieţii creştine. Circa şaizeci de texte sunt în limba greacă; altele sunt în latină, sau bilingve. Din conţinutul lor se poate afirma că: „Nu există nici o aluzie… la conflictul care a pus la încercare noua credinţă şi religia tradiţională pe toată durata secolului al IV-lea” şi nu se face aluzie „la luptele doctrinare” ale aceleiaşi perioade27. Biserica este considerată ca sfântă şi universală28. Este invocată milostivirea divină pentru sufletele răposaţilor, este exprimată speranţa într-o viaţă veşnică29, sunt elogiaţi martirii30 etc.

Localităţile de unde provin: Tomis31, Callatis (o inscripţie)32, Histria (6 inscripţii)33, Axiopolis (2 texte)34, Trophaeum Traiani (o inscripţie)35, Ulmetum (8 texte)36, Dinogetia (7 inscripţii)37, Salsovia (o inscripţie)38, Niculiţel (una)39 şi Lazu (o inscripţie)40.

Piatra pe care sunt sculptate este de granit, calcar sau marmură (puţine). Au aspectul unor altare păgâne sau al unor stele funerare41. Simbolurile creştine sculptate sunt porumbelul, peştele, monograma lui Cristos, sau ramura de palmier. În afară de inscripţiile sculptate se află şi altele, care sunt imprimate pe ziduri, pe cărămizi sau pe diferite vase. O inscripţie latină a fost făcută pe discul episcopului Paternus din Tomis. Pe cealaltă parte a discului se află o inscripţie în greacă şi 4 timbre care aparţin unor diferite oficialităţi bizantine42.

Ca aspect extern, inscripţiile creştine sunt mai sărace în comparaţie cu cele păgâne. Faptul reflectă condiţia socială a creştinilor, dar şi lipsa de sensibilitate artistică.

Ornamentul care se repetă deseori este crucea, de diferite dimensiuni şi formate43. De la jumătatea sec. al IV-lea se află pe toate mormintele creştinilor. Semnificaţia ei este de ocrotire a răposaţilor, de îndepărtare a spiritelor rele, dar mai ales semnifică harul unei vieţi veşnice, cu Cristos. La Trophaeum Traiani crucea are alături un text semnificativ: „Crucea morţii şi învierii”44. Pe poarta principală a oraşului Tomis este crucea cu invocaţia: „Doamne, Dumnezeule, ajută oraşul abia renovat. Amin”45.

Creştinii au folosit pentru interesele lor şi pietre provenind de la păgâni. Astfel se pot observa alături de inscripţiile lor şi motive păgâne: rozeta, coroana, viţa, frunze de acant46.

Mai mult de jumătate dintre inscripţii sunt funerare. Altele reproduc mici texte scripturistice47, liturgice, sau sunt scurte invocaţii, aclamaţii religioase48.

Limba este simplă şi nu lipsesc greşelile ortografice. Datarea se face cu aproximaţie. Pe unele monumente găsim numele împăraţilor Anastasiu (491-518)49, Iustinian (527-563)50, profetul din Constantinopol, Geronţiu 51 şi episcopul de Tomis, Patern52. Perioada de datare: de la sfârşitul sec. al III-lea până la jumătatea sec. al VI-lea.

Timpul persecuţiilor ne-a oferit mai multe dovezi. La Tomis un „neophytos” dedică un altar „fericitului Timotei” care l-a botezat53. Un alt „neophytos”, Alexandru, invocă milostivirea divină pentru cei răposaţi54.

Creştinii poartă şi numele de „pistoi”55. Alţi termeni sunt „doulos Hristou”56. În ciuda insistenţei lor în a arăta noua identitate religioasă, complet diferită de cea a păgânilor, inscripţiile funerare ne prezintă câteodată o combinaţie interesantă de idei păgâne şi creştine. O inscripţie prezentă la Tomis afirmă că răposaţii i-au redat spiritul lor lui Dumnezeu (spiritum Deo reddere), şi apoi continuă, exprimând speranţa de a se întâlni din nou pe câmpurile elizee57. Formulele sunt luate din modelele păgâne: „Aici zace”58. Acelaşi lucru se poate spune şi despre formulele conclusive: „Ave! Ave, viator!”59. Mormântul este numit folosindu-se cuvinte luate din epigrafia greco-romană: „tumbos, tumulus, memoria”60. Această asemănare externă între păgânism şi creştinism nu se poate interpreta ca o identificare a anumitor aspecte între ele. O motivaţie corectă se află în mediul comun de viaţă. Cu timpul noua religie a reuşit să dea fără îndoială un alt sens şi o altă valoare formulelor, termenilor luaţi din lumea necreştină. Încă din această perioadă unele expresii relevă caracterul absolut nou şi original al creştinismului, cum ar fi de exemplu semnificaţia crucii: „Crux mort(is et) resurect(ionis)61.

Textele fac puţine referinţe la ocupaţiile creştinilor. Sunt menţionaţi soldaţi, funcţionari civili, negustori62.

Analizând diferitele nume, putem descoperi şi originea etnică, destul de variată în prezentarea ei. Mai mult de 30 de nume sunt de origine greacă. O cifră aproape egală prezintă nume latine. Comitele Gibaste pare să fie got, dar fiica lui poartă un nume grec: Anthusa63.

Cum am putut observa, onomastica inscripţiilor ne poate sugera o idee despre identitatea etnică a provinciei, sau ca să fim mai exacţi, a oraşelor unde au fost descoperite. Este prezentă lumea romană, Asia Mică, Constantinopol, Siria, Egipt, şi din sec. al VI-lea apar şi noii cuceritori, bulgarii. Prezenţa creştină autohtonă nu se face simţită. Putem presupune una dintre cauze: localnicii stăteau la ţară, preferând să rămână în pagus (pagus-paganus), şi a acceptat într-un mod lent creştinismul.

Riassunto


Scythia Minor é la provincia del S-E della Romania di oggi con il nome di Dobrogea. Per i greci e poi per i romani, S.M rappresenta il teritorio delimitato dal Mar Nero e il fiume Danubio.

Dal secolo VI a.C la provincia subisce l’influenza greca e più tardi avra dei legami con i romani. Varie guerre di espansione caraterizzano la storia dei romani nei primi secoli dopo Cristo. Nell’anno 46 d.C S.M é inquadrata nella provincia di Moravia.

L’organizzazione amministrativa a S.M é determinata dalle riforme di Diocleziano (293) quando l’impero era strutturato in 101 provincie e queste eranno divise in 12 diocesi.

S.M é stata inquadrata nella diocesi di Traccia con la capitale Tomis. Dopo Teodosio I (379-395) che aveva separato definitivamente l’impero occidentale da quello orientale S.M segue di più la parte orientale dell’impero. Delle modifiche nell’organizazzione della provincia saranno fate nel tempo di Iustiniano (527-565) e avevanno come obbiettivo di rafforzare le città fortificate contro i barbari. In questo periodo c’era un rinascimento della vita cristiana. La storia politica della provincia é marcata da varie campagne militare dell’impero contro gli invasori: goti, visigoti, huni, slavi, bulgari.

A questi popoli si aggiungono poi kutrigurii e avarii.

La religione dei geto-daci aveva un caratere urano-solare ed era politeista. Praticando la giustizia, la lealtà, essendo buoni combatenti, geto-dacii credevanno nell’immortalità e avevanno come divinità: Zeus, Apolo e Artemis. Nella vita quatidiana l’elemento traco-scito aveva un ruolo diminuito. Solamente nel periodo romano l’influenza traca e geto-dacica si fa sentire di più. Nel periodo greco-romano ci sono anche le divinità dell’Asia Minore e dall’Egitto. L’abbondanza di tante divinità conferma la realtà di un sincretismo religioso molto forte. A queste divinità bisogna aggiungere anche il culto dell’imperatore. Fino al secolo IV l’imperatore rimane pontifex maximus che si occupa anche dei problemi religiosi. Lui é il capo “oricumene” politico-religioase.

L’apostolato del apostolo Andreia in S.M non può essere dimostrato con prove storiche valide. Si può affermare che le circostanze storiche sono state favorevole per l’accoglienza della predicazione cristiana. I testi di Eusebio di Cesarea e di Origene non possono essere considerate come fonte di storiografia attuale.

Gli inizi del cristianesimo in S.M deve essere cercato nella zona geografica e culturale dove si trova la provincia. Le città (pontice) avevanno dei legami continui con le città (portuare) dell’Asia Minore e Macedonia. La mancanza di prove storiche che potrebbe attestare una presenza cristiana prima del secolo IV può avere una spiegazione nel fatto che la nuova religione non era ancora una “religio illicita” e nel fatto che lo stato di vita della maggioranza dei primi cristiani di questa zona era mediocre, fatto dimostrato dalle poche tracce storiche. Un altro motivo sarebbe il fatto che fino a Diocleziano non si parla di persecuzioni in queste parti. Alcune iscrizioni funebre e testi epigrafe parlanno di alcune caratteristiche della vita cristiana. La Chiesa é considerata come santa ed universale, é invocata la misericordia divina per le anime dei defunti, é espressa la speranza in una vita eterna, sono elogiati i martiri. Sono state scoperte delle iscrizioni nelle località: Callatis, Histria, Axiopolis, Trophaeum Traiani, Ulmetrum, Dinogetia, Salcovia, Niculitel e Lazu.. Sui muri e su vari oggetti si ritrovano scultati dei simboli cristiani come: l’ucello, il pesce, il monograma di Cristo, il ramo di palme.

Come aspetto esterno, le iscrizioni cristiane sono più povere se vengono paragonate con quelle pagane. Queste dimostranno la condizione sociale dei cristiani, ma anche la mancanza di sensibilità artistica. Ciò che si ripette spesso é la croce di varie modelli e dimensioni. A metà del secolo IV la croce si ritrova su tutte le tombe cristiane. Il suo significato é quello di custodire il defunto e di alontanare gli spiriti cattivi, ma significa piuttosto la grazia di una vita eterna con Cristo.

Spesso la croce é accompagnata da testi e invocazioni. Insieme alle iscrizioni cristiane ci sono anche dei simboli pagani cioé: rosetta, corona, la vite, il foglio di acanto. Più della metà delle iscrizioni sono funebre. Le altre riproducono piccoli testi scritturistici, liturgici oppure sono corte invocazioni, acclamazioni religiose.

La liturgia é semplice e non mancano gli errori ortografici. Il periodo di datazione: la fine del secolo III sino alla metà del secolo VI.

La rassomiglianza esterna tra paganesimo e cristianesimo non viene interpretata come una identificazione tra certi aspetti, ma nell’ambiente comune di vita. Nel tempo, la nuova religione ha dato un senso e un valore alto alle espressioni che rileva il carattere nuovo e originale del cristianesimo come per esempio: il significato “crux mort (is et) resurect (ionis)”.

I testi fanno pocco riferimento alle occupazioni dei cristiani. Vengono menzionati i soldati, gli impiegati civili, i comercianti. Più di 30 nomi sono di origine greca.
Martirii din Scythia Minor (Dobrogea)
Conf. univ. dr. pr. Emil Dumea

Iaşi, 2006

În persecuţiile lui Diocleţian (284-305) şi ale lui Liciniu (307-324), izvoarele hagiografice greceşti şi latine ne transmit numele unor diferiţi martiri din Scythia Minor (SM). Izvoarele cele mai importante sunt: Breviarul, sau Martirologiul sirian64, scris între anii 370-380, Martirologiul ieronimian65, a cărei primă alcătuire îi aparţine sfântului Ieronim, şi Sinaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae66, o listă de sfinţi alcătuită în sec. al VIII-lea.

Principalele dificultăţi în analizarea şi în stabilirea autenticităţii numelor şi al locurilor ne vin din faptul că cei care le-au alcătuit, sau copiştii acestor izvoare, care stau la baza altor martirologii succesive, au confundat nume de persoane şi de localităţi, transformându-le în nume de martiri. Acestei dificultăţi i se adaugă o alta: realizarea diferenţei între martirii proprii SM şi cei care erau numai comemoraţi în această provincie. Se înţelege astfel că această muncă este supusă unor posibile îmbunătăţiri.

La 2 ianuarie, Acta Sanctorum67 ne prezintă memoria sfinţilor martiri Argaeo, Narcis şi Marcelin, care au fost martirizaţi între anii 320-323, sub Liciniu. Izvorul amintit mai sus îi aminteşte şi în ziua următoare şi numele lor sunt puse împreună cu alţi martiri, cu care au fost martirizaţi în aceeaşi persecuţie: „În oraşul Tomis, se celebrează naşterea (dies natalis) sfinţilor Claudoniu, Eugeniu, Rodoniu şi cea a celor trei fraţi Argeo, Narcis şi Marcelin, tineri creştini, şi a lui Diogene, Eugenţiu, Rodon şi Prima”68. Primii trei au fost prezenţi şi în Martirologiul ieronimian, alături de un alt nume, cel al episcopului Filus, sau Filius. În unele variante cuvântul Fili este scris cu f minuscul, şi textul ia o altă semnificaţie: „In civitate Tomis Claudonis, Eugenis, Rhodonis et trium fratrum Argaei, Narcissi et Marcellini pueri cristiani filii episcopi”69. Bibliotheca Sanctorum ne aduce o altă argumentaţie, care ni se pare că este cea corectă. Autorul carolingian Florus (+860, la Lyon, în Franţa), care a făcut o ediţie a Martirologiului ieronimian, urmând codicele acestui martirologiu, din care avem informaţii despre aceşti trei martiri, ne-a transmis informaţii inexacte, pentru că în ieronimian, pentru primele zile ale lunii ianuarie, informaţiile sunt confuze. „Determinarea topografică a lui Floro, «Tomis in Ponto», trebuie atribuită martirilor Straton, Macrobiu şi Marcian amintiţi la 2 ianuarie, şi împrejurările recrutării şi morţii lui M. (Marcelin) trebuie legate de Teogene, martir la Cizico. Aşadar, pentru a determina locul unde au fost ucişi martirii şi ziua exactă a sărbătorii lor trebuie avut în vedere şi că în ieronimian la 10 ianuarie citim: „Romae, via Appia, coronae et milites XXX”. Nota, corectată, se prezintă astfel: „Romae, via Appia, miliario XXX, Corano Territorio”, şi le aparţine sfinţilor Argeu, Narcis şi Marcelin care, din passio a sfântului Marcian, preot, rezultă că au fost decapitaţi la Cori”. Trupurile lor se află la Roma, în bazilica Patru sfinţi încoronaţi70.

Mai târziu, martirologiul lui Beda Venerabilul (+735) notează că în ziua de 3 ianuarie se comemora martiriul sfântului Filo episcop: „natale s. Filii Episcopi”71. În aceeaşi zi de 3 ianuarie se comemora la Tomis memoria sfântului Teogene, fiul episcopului, şi memoria martirului Petru, care au fost martirizaţi sub Liciniu: „In Tomis civitate natale s. Theogenis martyris, filii Episcopi… et Petri martyris”72. Acta Sanctorum, preluând textul din martirologiul lui Rabano Mauro (+856), ne aminteşte că la Tomis se comemora martiriul episcopului Tit: „In Tomis civitate natalis Titi episcopi (imo Theogenis filii episcopi)”73. În locul lui Tit apare Teogene, ca fiu al unui episcop. Cum se poate observa, izvoarele fac o confuzie de persoane aproape insurmontabilă.

Urmând informaţiile din Synaxarium-ul bisericii din Constantinopole, găsim în ziua de 3 ianuarie un martir cu numele de Teogene, care însă era episcp de Parion, în Ellesponto, şi care a fost martirizat între anii 320-323, sub împăratul Liciniu74. Alte izvoare completează informaţiile cu privire la Teogene, şi toate îl plasează nu la Tomis, ci în Ellesponto, la Parion, sau la Cizico75. Ni se pare că nu poate fi susţinut martiriul lui Teogene la Tomis, întrucât izvoarele cele mai vechi converg spre Hellespont.

Am observat că martirologiul lui Raban menţionează un anume Tit ca episcop de Tomis, martirizat între anii 320-323. Nu există nici o dovadă, în afară de cea a lui Raban, care ni se pare neverosimilă, care să poată arăta existenţa unui episcop la Tomis la începutul secolului al IV-lea. Pentru J. Zeiller, această perioadă este o „perioadă legendară”76. Le Quien, în schimb, a pus numele lui Tit ca episcop de Tomis77. Dincolo de diferenţa de nume a episcopului (Filus sau Filius, după Beda, Titus după Raban), dubiile asupra existenţei acestui episcop devin majore prin faptul că povestirea martiriului său ne spune că el a fost capturat între gratii („inter tyrones comprehensus”). Se poate trage concluzia că nu există nici o dovadă demnă de încredere care să ne facă să luăm în considerare prezenţa unui episcop la Tomis în această perioadă.

La data de 3 aprilie Breviarul sirian menţionează martiriul lui Chrest şi Papp78. Conform martirologiului ieronimian, se celebra la Tomis la data de 3 aprilie memoria mai multor martiri: Tommas, Evagriu, Benign, Christ, Arest, Ruf, Sinnidia şi Patriciu79. Acelaşi martirologiu aminteşte un martir Chrest la Tomis şi la data de 1 octombrie: „Tomis civitate Charisti”80. Numele de Sinnidia nu este altul decât localitatea Synnada, în Frigia, transformat din greşeală de copişti într-o martiră81. Despre Ruf şi Patriciu nu se ştie altceva decât numele lor82. Rămâne în discuţie numai Evagriu, probabil ucenic al sfântului Pancraţiu din Tauromenium (Taormina, în Sicilia), a cărui memorie se celebra la 5 aprilie şi la 8 iulie în Sicilia83 şi la 12 mai la Roma84. Evagriu a trăit în Sicilia, şi copiştii, confundând acest nume cu cel de Scythia, l-au făcut martir de Tomis.

La 27 mai, martirologiul ieronimian îi aminteşte pe martirii Elia (sau Heli, Helia), Lucian, Zotic, Marcian, Victur şi Murina85. Unii dintre ei, Elia, Lucian şi Zotic sunt prezenţi şi în Sinaxarul bisericii din Constantinopol, unde comemorarea lor se celebra la Tomis la 13 septembrie împreună cu martirii Gordian şi Valerian. Ei au fost martirizaţi sub împăratul Liciniu, între anii 320-32386. O descoperire arheologică făcută la Niculiţel în 1973 ne-a descoperit un alt Zotic, martirizat la Noviodunum (Isaccea), împreună cu alţi 32, sau 36 martiri, în anii 303-305, sau între anii 320-323 sub Liciniu. Relicviile lui au fost descoperite într-un martyrion, alături de relicviile altor trei martiri: Attal, Kamasiu şi Filip87. Comemorarea lui Victur se celebra şi la Efes la 25 mai şi la Tudertina (Tuscia, Italia), împreună cu alţi sfinţi88. Mai grea se vădeşte a fi identificarea martirului Marcial, sau Marcian. Breviarul sirian îl plasează la Tomis, şi dies natalis a sa se celebra la 5 iunie împreună cu alţi trei martiri necunoscuţi89. Alte izvoare, în schimb, ne spun că el este un martir din Egipt, din Alexandria sau din Thmuis90. Breviarul sirian îl aminteşte la Tomis şi la 10 iulie împreună cu alţi 47 martiri91, iar Martirologiul ieronimian îl aminteşte şi el la 10 iulie, împreună cu „aliorum XXXXIX sive XLVII”92.

Copiştii au făcut din nou o confuzie între localităţi: Tomis, care uneori este scris şi Thomis, a fost confundat cu Thmuis. Oricum, convergenţa izvoarelor ne ajută să îl plasăm pe Marcian nu în Egipt, ci în SM, sau într-o regiune învecinată. Zeiller şi Delehaye au dubii dacă el a fost într-adevăr martirizat la Tomis. „Nu trebuie să refuzăm calitatea de martiri, chiar dacă plasarea geografică (la Tomis) a sfinţilor menţionaţi în Breviarium syriacum la 5 iunie şi la 10 iulie…”93. „Sfinţii Marcian şi Nicandru nu aparţin sub nici o formă Egiptului”, ci Moesiei, fiind martirizaţi la Durostorum (Silistra)94. Pentru a plasa martiriul lui la Durostorum, ne ajută diferite izvoare. Marcian era un soldat din armata romană, împreună cu un alt tovarăş, Nicandru. Împreună au fost martirizaţi la 17 iunie 298, la Durostorum, sub Diocleţian şi Galeriu95. Ei făceau parte dintr-un grup de şase martiri: veteranul Giulio, martirizat la 27 mai 29896, soldatul Hesychiu, martirizat în acelaşi an97, Pasicrate şi Valenţiu, despre care nu ştim decât că erau soldaţi, martirizaţi înaintea lui Marcian şi Nicandru, la 24 aprilie 29898. Ultimii doi sunt prezenţi şi în Martirologiul ieronimian, şi comemorarea lor se celebra la Durostorum la 25 mai99. Acelaşi martirologiu îi menţionează pe Marcian şi pe Nicandru la Durostorum la 17 iunie şi 26 decembrie100. Probabil, din cauza apropierii dintre cele două oraşe, Durostorum şi Tomis, comemorarea lui Marcian şi a tovarăşilor săi a devenit prezentă şi la Tomis.



5 iulie: Acta Sanctorum şi Martirologiul ieronimian comemorează la această dată la Tomis mai mulţi martiri: Strator, sau Straton, Teodot, Merona (sau Marina), Todivia (sau Rodopia), Secundin, Marin (Mafrin sau Macrin), Sodera, sau Sodepha. Nu este indicat nici locul, nici împăratul sub care au fost martirizaţi101. Straton este menţionat în Martirologiul ieronimian şi la data de 15 septembrie, împreună cu Macrobiu şi Valerian. Ei sunt martiri din Tomis, şi dies natalis a lor este între anii 320-323, sub Liciniu102. Teodot nu poate fi identificat, iar Merona este probabil deformarea lui Macrobiu, acesta din urmă fiind într-adevăr martir de Tomis, martirizat între 320-323, sub Liciniu, a cărui comemorare se făcea la 13 septembrie103. Despre Rodivia se crede că nu a existat, fiind o transcriere greşită a numelui Rodipian, martir din Asia Mică, din Caria104. Nu se ştie unde a fost martirizat Secundin105. Martirologiul ieronimian îl comemorează la 9 iulie pe sfântul Ciril: „In Tomis… Cyrili episcopi igne traditi”106. Textul menţionează şi alţi martiri, care însă nu pot fi acceptaţi ca martiri de Tomis. În acest oraş erau doar comemoraţi. Acelaşi martirologiu amintit mai sus ne prezintă un oarecare Ciril şi la data de 1 august: „In Tomis civitate Cyrilli”107. Nu putem preciza dacă acest Ciril este acelaşi cu cel de la 9 iulie. Opinia care ni se pare cea mai validă este cea a lui Delehaye, conform căruia putem admite numai un Ciril, martirizat la Axiopolis (Cernavodă) în anul 303, sub Diocleţian108. Comemorarea sa se repetă în martirologii. Astfel, Breviarul sirian îl aminteşte în ziua de 9 martie împreună cu Quindeo, la Axiopolis. Acelaşi izvor îl menţionează pe Ciril în ziua de 12 mai, în acelaşi oraş, Axiopolis, împreună cu alţi şase martiri109. Şi Martirologiul ieronimian îl comemorează în ziua de 26 aprilie, împreună cu Quindeo: „Axiopoli Cyrilli et Vindei (Quindei)”110. Acelaşi izvor îl menţionează pe Ciril în ziua de 9 mai, împreună cu Quindeo şi Zen: „In Axiopoli Quirilli, Gindei (Quindei) et Zenonis”111. O inscripţie în limba greacă de la începutul sec. al IV-lea descoperită la Axiopolis ne confirmă autenticitatea martirilor menţionaţi mai sus. Textul inscripţiei menţionează trei nume: Ciril, Quindeo şi Tasiu, care au fost martirizaţi sub Diocleţian şi Galeriu, în 303112. Ciril se bucura de o oarecare notorietate în rândul populaţiei locale, şi acest fapt poate fi observat dintr-o fortăreaţă care poartă numele său, construită în apropiere de Axiopolis. Despre ea vorbeşte Procopiu din Cezarea, când scrie despre activitatea de restaurare a lui Iustinian113. Care este această fortăreaţă, încă nu este clar. Dintre diferitele opinii, ni se pare că una dintre cele mai valide este cea a lui Aricescu, care vede în oraşul menţionat de Procopiu fortăreaţa Trophaeum Traiani114. La data de 10 iulie din Sinaxarul bisericii din Constantinopol sunt comemoraţi martirii Emilian şi Aureliu. Primul era un soldat din armata romană şi a fost martirizat la Durostorum, la 18 iulie 362, sub împăratul Iulian Apostatul (361-362). Comemorarea lui era celebrată şi la Tomis la data de 10 iulie115.

La 13 septembrie sinaxarul bizantin şi Acta Sanctorum îi comemorează la Tomis pe martirii Macrobiu, Gordian, Elia (Eli), Zotic, Lucian, Valerian şi Seleuc, care au primit coroana martiriului sub Liciniu, între anii 320-323116. Macrobiu era originar din Cappadocia, Gordian în schimb din Paflagonia. Primiseră credinţa creştină de mici. Chemaţi să slujească la masa împăratului, au refuzat acest serviciu, şi pentru acest motiv au fost exilaţi în SM. Această provincie a fost şi cu alte ocazii loc de exil, şi de aceea putem presupune că în unele aspecte (frigul iernii etc.) nu era prea râvnită de oamenii obişnuiţi cu o climă mai caldă. Ajunşi la Tomis, au fost prezenţi la judecarea şi martirizarea lui Lucian, Valeriu, Zotic, Elia şi Seleuc (numele lui nu este prezent în Martirologiul ieronimian); după aceasta au fost martirizaţi şi ei.

Am văzut că comemorarea acestor martiri se celebra la Tomis şi la data de 27 mai. Zotic, Lucian şi Elia amintiţi la 27 mai, probabil, sunt aceleaşi persoane menţionate şi de sinaxarul bizantin. În schimb, Zotic, martir de Tomis, a cărui comemorare se celebra la 13 septembrie, nu este acelaşi cu Zotic, martirizat la Noviodunum împreună cu Attalo, Camasiu şi Filip şi alţi 32 sau 36; relicviile ultimilor patru au fost descoperite la Niculiţel, aşa cum am amintit mai sus.

Comemorarea lui Straton şi Valeriu se celebra la 12 septembrie şi la Alexandria, cu un alt grup de martiri, sub împăratul Maximian Ercolio (285-310), probabil în anul 304: „Alexandriae natalis Sanctorum martyrum Hieronidis, Leonitii, Serapionis, Selesii (Seleucus), Valeriani et Stratonis, qui sub Maximo imperatore ob Christi nominis confessionem in mare sunt demersi”117. Primii trei sunt aproape sigur martiri egipteni. Seleuc a fost martirizat probabil în Galaţia118. Dies natalis a martirilor Valerian, Macrobiu şi Gordian se celebra şi la Noviodunum la 17 septembrie: „In Niveduno Valeriani, Macrobii, Gordiani”119.

1 octombrie: Martirologiul ieronimian, fără să amintească perioada martiriului, îi comemorează pe Prisc, Crescenţiu, Evagriu, Denegotia, Faustin, Marcial, Ianuariu, Alexandru, Eutropiu, Pigra, Cotia, Saturnin, Speo, Cast, Prim, Donat, Digna şi Charist120. Aceiaşi martiri, cu unele modificări, sunt prezentaţi şi de Acta Sanctorum. Cotia este scris Gothia, Sepo este înlocuit cu Speus, şi apoi sunt adăugaţi Passic şi Prop121. Trebuie să menţionăm imediat că unele nume nu pot fi acceptate, altele în schimb reprezintă nume ale unor diferite locuri. Credem că greşeala provine de la copişti. Ianuariu, Marcial şi Faustin, după codicele Epternacensis şi Bernensis, sunt martiri din Cordoba, Spania, unde erau comemoraţi la 13 octombrie122.

În analizarea celorlalte nume, Duchesne şi Delehaye pleacă de la numele oraşelor Tomis şi Dinogetia. În codicele amintit mai sus este amintit în diferite feluri: Denegothiae, Dignae, Gottiae, Pigrae Cotiae, Dignae, Gotiae, termeni care în martirologiul ieronimian ar vrea să indice martiri, dar care, cum se poate observa imediat, nu au existat. La Tomis am întâlnit deja martirii Crescenţiu şi Charist (Christus), comemoraţi la 3 aprilie cu un grup de alţi martiri123. Priscus este comemorat împreună cu Serapion, Malcho, Marin, Asteriu şi tovarăşii lor în Egipt, la 28 decembrie, sub împăratul Valerian (253-260)124. Comemorarea lui Priscus era celebrată la 1 septembrie şi la Capua (de unde probabil era originar)125. Evagriu, martir în Sicilia, a fost „transferat”, printr-o greşeală a copiştilor care au scris Scythia în loc de Sicilia, în SM126. Alexandru, menţionat şi el ca martir de Tomis, a fost martirizat la Drizipara, localitate din Tracia, între Adrianopole şi Constantinopol, unde era o biserică ridicată în amintirea lui127. Eutropiu, după părerea lui Delehaye, nu poate fi un martir din Tomis, întrucât numele lui, prezent în martirologii în diferite forme, ne duce cu gândul la mulţi alţi martiri care nu erau din Tomis128. În grupul de martiri menţionaţi la Denegotiae îl găsim pe Saturnin, care era celebrat şi la Alexandria129, la Cezarea, în Capadocia, la Capua, la Roma şi în diferite alte oraşe din Asia Mică şi din Africa romană130; de aceea este greu să afirmăm că el ar fi fost martirizat la Tomis. Apoi, Speo, sau Speus, este probabil un simplu nume, care nu indică nici un martir131. Comemorarea lui Cast era celebrată şi în Africa132 şi la Placentia, în Galia133. În aceeaşi nesiguranţă se află şi Prim, care era amintit la Lugdunum (Galia), ca martir în timpul lui Marcus Aurelius (161-180)134, la Roma135, precum şi la Antiohia, în Siria136. Cu privire la Passo, Delehaye crede că el este Pappo137, pe care l-am întâlnit la data de 3 aprilie. Duchesne, în schimb, îl citeşte Dassus, sau Dasius, martirizat la Axiopolis (Cernavodă) în anul 303138. Ultimul, Donat, era amintit împreună cu martirul Feliciu, la 1 septembrie, în provincia Puglia (Italia)139.

Pentru secolul al treilea martirologiile nu prezintă nici un martir pentru SM. Cum se poate explica acest fapt? Nu erau creştini în provincie? Dacă pentru primele decenii ale secolului al IV-lea am găsit atâţia martiri, faptul ne demonstrează o puternică prezenţă creştină cel puţin pentru a doua parte a secolului al III-lea. Am putut observa că pentru diferiţi martiri izvoarele nu sunt clare, sunt confuze. De aceea credem că, acum, o listă cu numele martirilor este un hazard. Oricum, numărul lor abundent, chiar dacă nu toţi pot fi acceptaţi istoric, reflectă un creştinism puternic şi promiţător.



Yüklə 431,65 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə