I morţii şi VIII

DEAN KOONTZ

Şoapte

Whispers, 1980


Dedic această carte lui

Rio şi Battista Locatelli,

doi oameni extraordinari,

care merită tot cei mai bun.


I

Morţii şi viii
Forţele care ne afectează viaţa, influenţele care ne formează şi ne modelează adeseori se aseamănă cu nişte şoapte întro încăpere îndepărtată, şoapte ce nu se lasă descifrate şi sînt extrem de greu de sesizat.

Charles Dickens

1

Marţi în zorii zilei oraşul Los Angeles începu să se cutremure. Ferestrele zăngăneau în ramele lor. Clopoţeii de vînt din curţile interioare zornăiau, deşi nu era nici urmă de vînt. În cîteva case vasele căzură de pe rafturi.

La ora de vîrf a dimineţii postul de ştiri KFWB deschise seria ştirilor anunţînd cutremurul. Acesta atinsese gradul 4,8 pe scara Richter. Spre sfîrşitul orei de vîrf, KFWB trecu ştirea pe locul trei, după relatarea despre exploziile unor bombe de sorginte teroristă la Roma şi anunţarea coliziunii a cinci maşini pe Santa Monica Freeway. În definitiv, nu se prăbuşise nici o clădire. Pînă la amiază numai cîţiva locuitori ai oraşului Los Angeles (dintre care majoritatea mutaţi pe Coasta de Vest în cursul ultimului an) mai consacrau evenimentului un minut din timpul conversaţiei de la masa de prînz.

Bărbatul din furgoneta Dodge de culoare fumurie nici nu simţise cutremurul. Cînd pămîntul începuse să se zguduie, el se găsea la marginea de nordvest a oraşului şi rula spre sud pe San Diego Freeway. Cum întrun vehicul în mers nu se pot sesiza decît mişcările mai violente ale pămîntului, bărbatul nu simţi nimic, dar în momentul în care opri să ia micul dejun la un bufet auzi pe unul dintre consumatori vorbind despre cele întîmplate.

Din prima clipă înţelese că acel cutremur era un semn numai de el ştiut. Semn trimis fie ca săl încredinţeze că misiunea lui în Los Angeles va fi încununată de succes, fie ca săl prevină că va da greş. Dar care din cele două mesaje era ascuns în acest semn?

În timp ce mînca, chibzui asupra întrebării. Era un bărbat vînjos — un metru optzeci înălţime, o sută cincisprezece kilograme, numai muşchi — şi îi luă mai mult de o oră şi jumătate ca săşi termine prînzul. Începu cu două ouă, costiţă, cartofi prăjiţi ţărăneşti, pîine prăjită şi un pahar de lapte. Mesteca încet, metodic, fără săşi ia ochii de la mîncare, parcă hipnotizat de ea. După ce termină de golit prima farfurie, comandă o stivă înaltă de clătite şi iarăşi lapte. După clătite, mîncă o omletă cu brînză şi trei bucăţi de slănină canadiană, altă porţie de pîine prăjită şi suc de portocale.

Înainte de a comanda şi ultima porţie de mic dejun, deja ajunsese subiect de discuţie la bucătărie. Chelneriţa carel servea era o roşcată glumeaţă pe nume Helen, dar fiecare dintre celelalte chelneriţe îşi găsise un motiv ca să treacă pe lîngă masa lui şi săl privească mai îndeaproape. Bărbatul era conştient de interesul manifestat de ele, însă puţin îi păsa.

— Trebuie să fii tăietor de lemne sau cam aşa ceva, îi spuse Helen cînd, în sfîrşit, el ceru nota de plată.

Bărbatul ridică privirea şii adresă un zîmbet de gheaţă. Deşi era prima oară cînd punea piciorul în acel local şi o cunoscuse pe Helen cu numai o oră şi jumătate în urmă, ştia exact ce avea ea să spună. Auzise aceleaşi vorbe de sute de ori pînă atunci.

Fata chicoti stingherită, privindul fix cu ochii ei albaştri.

— Am vrut să spun că mănînci cît trei.

— Probabil.

Chelneriţa rămase în dreptul separeului, sprijininduşi un şold de muchia mesei, puţin aplecată în faţă, dîndui a înţelege destul de limpede că ar putea fi disponibilă.

— Şi cu toată mîncarea... nai pe tine nici un dram de grăsime.

Continuînd să zîmbească, bărbatul se întrebă cum era femeia aceea la pat. Se imagină posedîndo, pătrunzîndo, apoi prinzîndui gîtul cu degetele şi strîngînd din ce în ce mai tare, pînă cînd obrazul ei devenea stacojiu şi ochii începeau săi iasă din orbite.

Ea îl privi fix, încercînd săşi dea seama ce era în mintea lui, parcă întrebînduse dacă bărbatul din faţa ei îşi satisfăcea toate poftele cu aceeaşi convingere ca pofta de mîncare.

— Probabil că faci mult sport.

— Ridic greutăţi, spuse el.

— Ca Arnold Schwarzenegger.

— Mda.

Fata avea un gît delicat şi graţios. Bărbatul ştia că i lar fi putut frînge ca pe o crenguţă uscată, şi gîndul acesta îl încălzi pe dinăuntru şil înveseli.

— Sînt sigură că ai braţe mari şi puternice, spuse ea aproape şoptit, pe un ton plin de admiraţie. Bărbatul purta o cămaşă cu mîneci scurte, şi fata îşi puse arătătorul pe braţul lui gol. Cred că, la cîtă energie consumi, oricît ai mînca, totul se transformă în muşchi.

— Cam aşa ceva, încuviinţă el. Dar e vorba şi de metabolism.

— Cum?

— Am o fire foarte nervoasă şi ard multe calorii.

— Tu? Fire nervoasă?

— Îmi sare ţandăra din te miri ce.

— Nu pot să cred. Pun prinsoare că nimic nu te poate face săţi pierzi cumpătul, îl contrazise ea.

Era o femeie atrăgătoare, în vîrstă de vreo treizeci de ani, cu zece ani mai tînără decît el, şi bărbatul se gîndi că o putea avea, dacă îşi punea în gînd. Probabil ar fi fost nevoie so curteze puţin, dar nu prea mult, doar atît cît so convingă că fusese luată pe sus, cum se întîmplase cu Rhett şi Scarlet, şi trîntită în pat împotriva voinţei ei. Fireşte, dacă ar fi făcut dragoste, ar fi fost nevoit so ucidă după aceea. Ar fi fost nevoit săi înfigă un cuţit în sînii ei frumoşi sau săi taie gîtul, or el nu dorea să facă aşa ceva. Fata nu merita să se neliniştească sau să rişte din pricina ei. Pur şi simplu, nu era genul lui, el nu ucidea roşcate.

Îi lăsă un bacşiş bun, plăti consumaţia la casa de lîngă uşă şi părăsi localul. După aerul condiţionat din bufet, arşiţa de septembrie îl lovi în faţă ca o pernă îndesată peste nări. Se îndreptă spre furgoneta Dodge, conştient că Helen îl urmărea cu privirea, însă nu întoarse capul.

Plecînd de la local, opri la un centru comercial şişi lăsă maşina întrun colţ al uriaşului spaţiu de parcare, la umbra unui curmal, cît mai departe de clădirea magazinului. Se duse în spatele furgonetei, trase deoparte un paravan de bambus care separa locul şoferului de spaţiul destinat încărcăturii şi se întinse pe o saltea groasă şi zdrenţuită, prea scurtă pentru el. Condusese toată noaptea, fără nici o pauză, venind de la St. Helena, din ţinutul podgoriilor. Acum, că mîncase un mic dejun copios, se simţea toropit de oboseală.

Patru ore mai tîrziu se trezi dintrun vis urît. Transpirat, scuturat de fiori de gheaţă, fierbinte şi rece în acelaşi timp, se ţinea cu o mînă de saltea, în timp ce cu cealaltă lovea aerul de jur împrejur. Încercă să ţipe, dar glasul îi murise în gîtlej. Nu reuşi să scoată decît un sunet uscat şi chinuit.

La început nuşi dădu seama unde se găsea. Partea din spate a furgonetei era cufundată în întuneric, cu excepţia a trei raze palide de lumină strecurate prin despicăturile înguste ale paravanului de bambus. Aerul era cald şi irespirabil. Se săltă în capul oaselor, pipăi metalul cu o mînă, scrută printre pleoapele îngustate puţinul care putea fi desluşit prin întuneric şi, treptat, începu să distingă obiectele din jur. Cînd, în cele din urmă, îşi dădu seama că se găsea în furgonetă, se destinse şi se prăbuşi din nou pe saltea.

Încercă săşi amintească în ce constase coşmarul, dar fără succes. Nu era nimic neobişnuit. De cînd se ştia, aproape în fiecare noapte suferea de vise îngrozitoare, din care se trezea înspăimîntat, cu buzele uscate, cu inima bătînd săi spargă pieptul. Însă niciodată nu reuşea săşi aducă aminte ce anume îl îngrozise atît de mult.

Deşi acum ştia unde se află, întunericul îl făcea să nu se simtă în largul lui. Continua să audă mişcare în întuneric, sunete înăbuşite de paşi grăbiţi, care făceau să i se zbîrlească părul pe ceafă, deşi ştia că totul era doar în închipuirea lui. Ridică paravanul de bambus şi clipi des cîteva secunde, pînă cînd ochii i se obişnuiră cu lumina.

Luă un vraf de cîrpe aruncate pe podeaua maşinii, lîngă saltea. Legătura era prinsă cu o sfoară de culoare închisă. Lărgi nodul şi despături cîrpele moi la pipăit, patru la număr, înfăşurate una în cealaltă. Între toate acele cîrpe se vedeau două cuţite mari. Amîndouă foarte bine ascuţite. Îi luase mult timp pînă cînd ascuţise, cu grijă, lamele graţios îngustate către capete. Luă unul din ele şi trăi un sentiment ciudat şi minunat, ca şi cum ar fi fost cuţitul unui vrăjitor, încărcat de o putere magică, putere care acum se transmitea asupra lui.

Soarele de dupăamiază se ascunsese în spatele umbrei palmierului sub care îşi parcase furgoneta Dodge. Acum lumina se revărsa prin parbriz, peste umărul lui, oprinduse pe oţelul ca de gheaţă. Lama ascuţită ca briciul fulgeră cu o sclipire rece.

Privi ţintă lama şi buzele lui subţiri schiţară un surîs. Cu tot coşmarul, odihna îi prinsese foarte bine. Se simţea refăcut şi încrezător. Era absolut convins că cutremurul din acea dimineaţă era un semn că îi va merge bine la Los Angeles. O va găsi pe femeie. Va pune mîna pe ea Chiar în ziua aceea. Sau cel tîrziu miercuri. Se gîndi la trupul ei cald şi catifelat, la pielea fără cusur, şi surîsul se preschimbă în rînjet.

Marţi dupăamiază Hilary Thomas se duse la cumpărături în Beverly Hills. Întorcînduse acasă seara devreme, îşi parcă Mercedesul de culoarea cafelei pe aleea circulară, în apropierea uşii de la intrare. Acum, cînd creatorii de modă ajunseseră la concluzia că femeile aveau voie săşi arate din nou feminitatea, Hilary cumpărase toate hainele pe care nu le putuse găsi în ultimii cinci ani, cînd toţi cei din industria modei fuseseră obsedaţi de o vestimentaţie feminină gen sergent de armată. Se văzu nevoită să facă trei drumuri ca să golească portbagajul maşinii.

În timp ce scotea ultimele pachete, avu brusc senzaţia că cineva o urmărea din ochi. Se întoarse cu spatele la maşină şi privi spre stradă. Soarele, coborît mult spre asfinţit, lumina pieziş printre casele înalte şi prin palmierii cu frunzele ca nişte pene, poleind totul în jur cu o lumină aurie. Doi copii se jucau pe gazon, la vreo jumătate de cvartal mai departe, iar pe trotuar alerga voios un cocker cu urechi lungi. În rest, cartierul era tăcut şi aproape nefiresc de liniştit. Pe partea cealaltă a străzii se vedeau parcate două maşini şi o furgonetă Dodge, dar din cîte îşi putea da seama, nu se găsea nimeni în ele.

Uneori te porţi prosteşte, se dojeni ea. Cine să te urmărească?

Totuşi, după ce cără în casă şi ultimele pachete şi ieşi să ducă maşina în garaj, o încercă acelaşi sentiment clar că cineva no scăpa din ochi.

Tîrziu, spre miezul nopţii, în timp ce şedea în pat cu o carte în mînă, lui Hilary i se păru că aude zgomot la parter. Puse cartea deoparte şi ascultă.

Auzi un zăngănit în bucătărie, lîngă uşa din spate, chiar sub dormitorul ei.

Se dădu jos din pat şişi puse halatul, un capot de mătase albastră cumpărat în aceeaşi dupăamiază.

În sertarul de sus al noptierei ţinea un pistol de 6,32, gata încărcat. Şovăi, ascultă zgomotul o clipă, apoi hotărî săşi ia arma.

Se simţea puţin ridicolă. Ceea ce auzise erau probabil zgomote de noapte, sunetele fireşti care se aud din cînd în cînd în casă. Pe de altă parte, locuia acolo de şase luni şi nu auzise niciodată nimic.

Se opri în capătul de sus al scării, scrutînd întunericul şi întrebă:

— Cinei acolo?

Nici un răspuns.

Întinse mîna dreaptă în faţă, cu degetele încleştate pe pistol şi coborî la parter. Traversă sufrageria, respirînd grăbit şi gîfîit, neputînduşi stăpîni tremurul mîinii în care ţinea arma. Aprinse fiecare lampă pe lîngă care trecea. Apropiinduse de capătul îndepărtat al casei, continuă să audă zgomotul acela neobişnuit, dar cînd intră în bucătărie şi aprinse lumina, o întîmpină numai tăcerea.

Bucătăria arăta ca de obicei. Podea din lemn de pin de culoare închisă, dulapuri de acelaşi fel, cu ornamente de ceramică, mese de faianţă albă, curate şi aproape goale. Cratiţe de aramă lucitoare şi ustensile atîrnînd de tavanul înalt şi alb. Nu era nimeni acolo şi nu se vedea nici un semn că ar fi fost cineva mai înainte.

Făcu un pas înăuntru şi se opri, aşteptînd să audă din nou zgomotul.

Nimic. Doar bîzîitul discret al frigiderului.

În cele din urmă, ocoli masa din mijloc, care sclipea de curăţenie, şi încercă uşa din spate. Era încuiată.

Aprinse luminile din curte şi ridică transperantul de la fereastra din spatele chiuvetei. Afară, în dreapta, piscina lungă de doisprezece metri sclipea ademenitor. În stînga se vedea vasta grădină de trandafiri, cufundată în umbre, unde douăsprezece tufe de flori străluceau ca neonul în frunzişul verde şi întunecat. Totul afară era tăcut şi nemişcat.

Trebuie să fi fost trosnetul vreunei mobile, se gîndi ea. Doamne! Încep să devin o babă nevricoasă.

Îşi făcu un sandviş şil luă sus, împreună cu o sticlă de bere. Lăsă aprinse toate luminile de la etajul întîi, închipuinduşi că astfel lar descuraja pe nepoftit — presupunînd că cineva dădea tîrcoale pe proprietatea ei.

După un timp, se simţi ridicolă fiindcă lăsase casa luminată ca ziua.

Ştia exact ce se petrece cu ea. Astfel de spaime erau simptomele unei maladii mentale pe care o cunoştea îndeaproape: sentimentul că nu merita toată această fericire. Venise de nicăieri, pornise de la zero, iar acum avea tot cei dorea inima. În subconştient, se temea că Dumnezeu îşi va aduce aminte de ea şi va decide că nu merita tot ce căpătase. Atunci, mînia lui o va lovi. Din tot ce agonisise se va alege praful: casa, maşina, conturile în bancă... Noua ei existenţă părea un basm, o feerie, o poveste minunată, prea frumoasă pentru a fi adevărată şi, fără îndoială, prea frumoasă pentru a dura.

Nu. La dracu', nu! Trebuia să înceteze să se subaprecieze şi să creadă că tot ce realizase era doar rezultatul unui nemăsurat noroc. Norocul nu avea ce căuta aici. Născută întro casă a disperării, hrănită nu cu lapte şi tandreţe, ci cu incertitudini şi teamă, alături de un tată care no iubea şi de o mamă care doar o tolera, întrun cămin în care autocompătimirea şi amărăciunea înăbuşiseră orice speranţă, crescuse, fireşte, fără sentimentul adevăratei valori. Ani la rînd se luptase cu un complex de inferioritate. Dar asta era deja de domeniul trecutului. Consultase un psiholog. Ştia ce se petrece cu ea. Nu avea curajul să se lase iar cuprinsă de vechile îndoieli. Casa şi maşina nui vor fi luate. Le merita cu adevărat. Muncise din greu şi fusese foarte talentată. Nimeni nui oferise o slujbă numai pe relaţii de rudenie sau prietenie. Cînd sosise la Los Angeles, nu cunoştea pe nimeni. Nimeni nui umpluse poala de bani numai pentru că era frumoasă. Atrase de bogăţia industriei spectacolului şi de tentaţia celebrităţii, sute de femei soseau zilnic în Los Angeles, unde de regulă erau tratate mai rău decît vitele. Ea ajunsese în vîrf dintrun singur motiv: era o bună scenaristă, o maestră neîntrecută, o artistă plină de imaginaţie, un spirit creator, capabil să conceapă filme pentru care un imens public urma să plătească bani grei ca să le vadă. Cîştigase prin muncă fiecare bănuţ, şi zeii nu aveau nici un motiv să se răzbune.

— Linişteştete, se îndemnă ea cu voce tare.

Nimeni nu încercase să forţeze uşa de la bucătărie. Totul se petrecuse în închipuirea ei.

Îşi termină sandvişul şi berea, apoi coborî la parter şi stinse luminile.

Se cufundă întrun somn adînc.

Ziua următoare se dovedi a fi una dintre cele mai bune din viaţa ei, dar, în acelaşi timp, şi una dintre cele mai proaste.

Ziua de miercuri începu bine. Cerul era fără nori. Aerul era curat şi parfumat. Lumina de dimineaţă avea acel farmec special care există numai în sudul Californiei, dar chiar şi aici numai în anumite zile. O lumină de cristal, puternică şi caldă, ca razele dintro pictură cubistă, lăsînd senzaţia că din clipă în clipă aerul stă să se deschidă ca o cortină, dînd la iveală lumea din spatele existenţei de zi cu zi.

Hilary Thomas îşi petrecu dimineaţa în grădină. Grădina de o jumătate de pogon, care era împrejmuită de un zid şi se găsea în spatele casei în stil neospaniol, cu două niveluri, se mîndrea cu două duzini de specii de trandafiri: straturi, spaliere şi garduri vii. Frau Karl Druschki Rose, Madame Pierre Oger, rosa muscosa, Souvenir de Malmaison, plus o mare varietate de hibrizi moderni. Grădina strălucea de trandafiri albi şi roşii, portocalii şi galbeni, roz şi purpurii, ba chiar şi verzi. Unele flori erau mari cît farfuriile, altele atît de mici, încît puteau trece printro verighetă. Pajiştea verde şi catifelată era presărată cu petale în toate nuanţele.

În cele mai multe dimineţi Hilary lucra la trandafiri timp de douătrei ore. Oricît de agitată ar fi fost în momentul în care punea piciorul în grădină, la plecare se simţea complet relaxată şi cu sufletul împăcat. Şiar fi putut permite cu uşurinţă un grădinar. Încă mai continua să primească plăţi trimestriale pentru primul ei film, Arizona Shifty Pete, apărut pe ecrane cu peste doi ani în urmă şi care se bucurase de un enorm succes. Noul ei film, Cold Heart, care rula de nici două luni, era şi mai apreciat decît Pete. Casa cu douăsprezece camere din Westwood, la marginea cartierelor Bel Air şi Beverly Hills, costase o sumă uriaşă, şi totuşi, cu şase luni în urmă, o plătise cu bani gheaţă. În cercurile din lumea spectacolului era denumită "hot property". Exact aşa se şi simţea, fierbinte, incandescentă, cuprinsă de flacăra planurilor şi perspectivelor de viitor. Un sentiment extraordinar. Hilary era o scenaristă extraordinar de bună, cu adevărat hot property, şi dacă ar fi vrut, şiar fi putut angaja o armată de grădinari.

Îşi îngrijea singură florile şi copacii, fiindcă grădina era pentru ea un loc special, aproape sacru. Era simbolul descătuşării ei.

Fusese crescută întrun apartament dărăpănat, întrunul dintre cele mai rău famate cartiere ale oraşului Chicago. Chiar şi acum, aici, în mijlocul grădinii ei de trandafiri parfumaţi, dacă închidea ochii, vedea fiecare detaliu al acelei locuinţe din trecut. În hol cutiile poştale fuseseră sparte de hoţi în căutare de cecuri. Coridoarele erau înguste şi slab luminate. Camerele mici, întunecoase, mobilierul vechi, tapiţeria zdrenţuită. În mica bucătărie vechiul aragaz pierdea gaz, gata din clipă în clipă să sară în aer. Hilary locuise ani întregi cu spaima flăcării albăstrui şi pîlpîite a aragazului. Frigiderul îngălbenit de vreme şuiera şi zdrăngănea, iar căldura de la motorul lui atrăgea ceea ce tatăl ei numea "fauna acelor locuri". Stînd în grădina parfumată, Hilary îşi aminti clar fauna în preajma căreia îşi petrecuse copilăria şi se cutremura. Deşi ea şi mama ei păstrau o curăţenie impecabilă în bucătărie, deşi foloseau cantităţi impresionante de insecticid, niciodată nu reuşiseră să scape de gîndacii de bucătărie, fiindcă scîrboşeniile veneau prin pereţii subţiri de la alte apartamente în care oamenii nu erau la fel de curaţi.

Cea mai vie amintire din copilăria ei era aceea a priveliştii care se deschidea de la unica fereastră a dormitorului ei strîmt, îşi petrecuse acolo multe ceasuri de singurătate, ascunzînduse în timp ce părinţii ei se certau. Dormitorul fusese un refugiu în care se adăpostea în acele momente îngrozitoare de înjurături şi ţipete, la fel ca şi în timpul tăcerilor, cînd părinţii ei nuşi mai adresau cuvîntul. Priveliştea de la fereastră nu avea nimic atrăgător: un zid de cărămidă, mînjit de funingine, în celălalt capăt al pasarelei de un metru şi jumătate, care lega blocurile de apartamente. Fereastra nu se deschidea, fusese vopsită închisă. De acolo reuşea să vadă un crîmpei de cer, dar numai dacă îşi lipea obrazul de sticla geamului, ca să privească în susul puţului strîmt al curţii interioare.

Dorind cu disperare să scape din lumea decrepită în care trăia, mica Hilary învăţase săşi folosească imaginaţia, ca să poată vedea prin zidul de cărămidă. Îşi lăsa gîndul să zboare liber şi deodată ajungea să vadă coline domoale, uneori chiar Oceanul Pacific sau lanţuri de munţi înalţi. De cele mai multe ori îşi imagina o grădină, un loc fermecat, liniştit, cu arbuşti frumos tunşi, cu spaliere înalte pe care şerpuiau ramuri înţepătoare de trandafiri. În această fantezie apărea şi un mobilier de grădină din fier forjat, vopsit în alb. Cîteva umbrele în dungi de culori vii îşi profilau silueta alungită în lumina arămie. Femei în rochii lungi, elegante şi bărbaţi în costume de vară sorbeau băuturi la gheaţă şi discutau amical.

Acum trăiesc exact acel vis, se gîndea ea. Locul imaginat de mine există în realitate şi îmi aparţine. Pentru ea nu era o corvoadă săşi îngrijească trandafirii şi celelalte plante — palmieri, ferigi, tufe şi multe altele. Dimpotrivă, era o mare bucurie. În fiecare clipă în care lucra în grădină era conştientă cît de departe ajunsese.

La amiază îşi puse uneltele de grădinărit deoparte şi făcu un duş. Rămase un timp sub apa fierbinte, ca şi cum, pe lîngă transpiraţie şi praf, ar fi vrut săşi spele şi amintirile întunecate. În acel apartament mohorît din Chicago, în baia minusculă în care nici un robinet nu se închidea complet, iar gurile de scurgere refulau cel puţin o dată pe lună, niciodată nu avusese suficientă apă caldă.

Luă un prînz frugal în curtea interioara, acoperită cu sticlă şi cu vedere spre grădina de trandafiri. În timp ce mînca nişte brînză şi cîteva felii de măr, citi publicaţiile despre industria spectacolului — Hollywood Reporter şi Daily Variety — sosite cu poşta de dimineaţă. Numele ei apărea în rubrica din Reporter semnată de Hank Grant, pe lista personalităţilor din lumea filmului careşi aniversau data naşterii în ziua aceea. Pentru o femeie care tocmai împlinise douăzeci şi nouă de ani, întradevăr ajunsese foarte, foarte departe.

În ziua aceea directorii executivi de la Warner Brothers urma să discute despre The Hour of the Wolf, ultimul ei scenariu. Pînă la sfîrşitul acelei zile, aveau să decidă dacă îl vor cumpăra sau îl vor refuza. Se simţea încordată, nerăbdătoare să sune telefonul, şi totuşi se temea să nu aibă o deziluzie. Acest proiect era pentru ea mai important decît tot ce realizase pînă atunci.

Scrisese scenariul fără asigurarea unui contract semnat, în mod, pur şi simplu, speculativ, şişi pusese în gînd săl vîndă numai dacă era acceptată şi ca regizoare şi dacă i se garanta montajul final. Studiourile Warner Brothers îi oferiseră, deja neoficial, o sumă record, cu condiţia ca ea să revină asupra pretenţiilor de vînzare. Ştia că ceruse foarte mult, totuşi, datorită succesului ca scenaristă, pretenţiile ei nu erau chiar exagerate. Cu voie sau fără voie, Warner va accepta săi încredinţeze regia filmului. Nu avea nici cea mai mică îndoială. Dar problema cea mai delicată era montajul final. Onoarea şi puterea de a decide exact ce urma să apară pe ecran, autoritatea supremă asupra fiecărui cadru filmat, asupra fiecărei secvenţe şi asupra fiecărei nuanţe reveneau de regulă regizorilor careşi dovediseră valoarea realizînd un număr de filme cu mare cîştig de casă, şi numai rareori unui regizor debutant, cu atît mai puţin unei femei. Insistenţele ei de a i se acorda control total asupra aspectului artistic al filmului ar putea duce de rîpă întreg aranjamentul.

Sperînd să mai uite tensiunea în care aştepta decizia studiourilor Warner Brothers, Hilary îşi petrecu dupăamiaza de miercuri lucrînd în studioul ei cu vedere spre piscină. Avea un birou de stejar mare şi masiv, lucrat de comandă, cu douăsprezece sertare şi douăzeci şi patru de compartimente. Pe birou ţinea cîteva vase de cristal Lalique, în care se răsfrîngea lucirea molcomă a celor două candelabre de alamă ale pianului. Revăzu a doua ciornă a unui articol pe carel scria pentru Film Comment, însă gîndul îi zbura neîncetat la Hour of the Wolf.