IN TARILE RASARITULUI, circula o istorioara veche, plina de inteles si pentru noi, crestinii.
Cica un sfant profet, ajungand in rai, a vazut acolo, intre altele, si o gramada de urechi stranse la un loc.
-Ce inseamna aceasta gramada de urechi? a intrebat profetul pe pazitorul raiului.
-Acestea sunt urechile oamenilor ce au ascultat cu bucurie Cuvantul lui Dumnezeu, dar nu l-au implinit. Urechile care au ascultat, iata, s-au mantuit si au ajuns in rai, dar stapanii urechilor se chinuiesc acolo jos, in focul iadului!
Numai auzind Cuvantul lui Dumnezeu inca nu mantuieste. Cele auzite trebuie sa strapunga inima noastra (Fapt. Ap. 2, 37) si sa le primim si pastram in inima noastra (Luca 1, 66), caci altfel le fura satan (Matei 6,20) si nu aduce roade. Cel ce aude cuvintele Domnului si le implineste, acesta este omul cel cuminte care si-a zidit casa pe piatra (Matei 7, 24). Mama mea si fratii mei-zicea Iisus sunt caei ce aud cuvantul lui Dumnezeu si il pazesc pe el (Luca 8, 21). Nu auzitoriilegii, ci implinitorii ei se vor mantui (Romani 2, 13).
Cititorule! Esti tu un crestin numai cu urechile, sau si cu faptele tale? Fa-ti tu singut socoata!
3. Mama tampitului
AM CUNOSCUT O MAMA cea vea un copil tampit. Ajunsese copilul la 40 de ani si nu cunostea pe mama sa. Sarmana mama il ingrijea asa cum isi ingrijeste o mama odorul.
Intr-o zi am aflat-o plangand cu amar:
,,Parinte draga - imi zicea femeia - mi
Se rupe inima de durere, cand ma gandesc ca 40 de ani am ingrijit cu dragoste pruncul acesta si el nici macar o data nu mi-a zis ,,mama,,!’’
Asa sunt si cei pacatosi fata de dragostea Tatalui Ceresc. Tatal ceresc ii ingrijeste cu dragostea si iubirea unui parinte, dar pacatosii, tampiti fiind de patimi si pacate, nu cunosc Iubirea lui. O viata intreaga sunt impresurati de dragostea Lui si ei nu striga nici o data ,,Ava!’’-,,Parinte!”
4.Ce veste se mai aude in lume?
UN OSTAS DIN OASTEA DOMNULUI se intorcea de la oras. Cativa oameni ii intimpinara cu intrebarea:
-Ce noutati se mai aud? Ce veste se mai aude in lume?...
-Am auzit o noutate mare! Raspunse ostasul. Am auzit ca Iisus Hristos a venit in lume sa ne mantuiasca pe noi, cei pacatosi. O veste mare se aude in lume… Se aude vestea scumpa si dulce ca ,,asa a iubit Dumnezeu lumea, incat si pe Fiul Sau, Cel Unul Nascut, L-a dat, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata de veci’’(Ioan 3,16).
Cuminte raspuns!
5. Clopotele din New-York
Cei ce au fost in america spun ca in New-Yok exista un zgomot atat de asurzitor, incat nu se aud clopotele bisericilor.
Asa e si zgomotul si vuietul acestei lumi desarte. El asurzeste pe om, sa n-auda chemarile Domnului. Cei care se lasa tarati in vuietul lumii nu mai aud chemarile cerului; uita de cele sufletesti.
6. Albinele si fumul
CAND STUPARUL VREA sa ia mierea albinelor sau vrea sa le zlabeasca rezistenta, le ameteste cu fum.
Asa face si diavolul. Cu fumul ispitelor si pacatele ii ameteste pe oameni; le slabeste rezistenta sufleteasca si pe urma le fura <>, le fura Imparatia lui Dumnezeu si apoi mantuirea sufletului.
7. Cele trei priviri
UN OM EVLAVIOS fu intrebat, odata, cum se face ca el in totdeauna isi pastreaza sangele rece, cu toate necazurile ce le intampina in viata.
-Ei, bine! Raspunde el! Sa stii ca totdeauna sunt cu cea mai mare bagare de seama la ochii mei, inainte de a pleca la afaceri, fac urmatoarele trei lucruri:
-intai, prives spre cer si-mi aduc aminte ca Acolo Sus, am cea mai principala afacere si inspre Acela are sa mi se indrepte tinta si simtirile mele;
-al doilea, plec ochii la pamant si ma gandesc de ce putin loc am nevoie pentru a-mi si eu acolo mormantul;
-in fine, al treilea, privesc jur-imprejur si ma gandesc la marea multime de oameni care au de patimit si mai rau ca mine.
In chipul acesta, ma mangai de toate suferintele ce le indur si traiesc multumit si cu lumea si cu Dumnezeu.
8. ,,Buna dimineata, soare!’’
UN CERCETATOR SPUNE ca a aflat prin centrul Africii niste triburi salbatice, cu credinte si obiceiuri foarte ciudate.
,,Intre altele – spune cercetatorul – am vazut cum dimineata, in rasaritul soarelui, seful unui trib se ridica pe o inaltime si, salutand rasaritul soarelui, zicea-<>.
In nepriceperea lor, seful si tribul isi inchipuiau ca siarele mergea supa sfatul si aratarea lor.’’
Inapoiati oameni! Insa eu ma gandesc: nu tot cam asa sunt si unii sintre invatatorii si filozofii de azi, care isi inchipuie ca lumea merge dupa <> si <> lor?
9. ,,Domnul meu adu-ti aminte ca vei muri!’’
FILIP, tatal lui Alexandru Macedon, invatase pe servitorul sau sa-l agraiasca in fiecare dimineata cu vorbele: ,,Domnul meu adu-ti aminte ca vei muri!’’ Asijderea si seara, servitorul trebuia sa-l intrebe: ,,Domnul meu, adusu-ti-ai aminte ca vei muri?’’
Iata un lucru ne-ar putea fi invatatura si noua, crestinilor, caci cei mai multi oameni asa traiesc, ca si cand n-ar mai muri nicioadata!
Noi ne aducem aminte de moarte numai cand boala ne doboara la pat si abia mai rasuflam sub greutatea ei.
,,Adu-ti aminte de moarte si in veac nu vei pacatui!’’ zice inteleptul Sirah.
10. ,,Tata, eu nu te cred!’’
UN COPILAS RASFATAT spunea tatalui sau vorbele de mai sus.
-Ce copil rau creascut! Soptea lumea de primprejur.
-Asa graiesti, miselule? Ii striga indignat si tatal sau.
Insa indignarea tatalui n-avea temei. De ce? Pentru ca era necredincios; pentru ca si el exact in aceeasi situatie fata de Tatal Ceresc. Copilul spunea ca nu credea in tatal sau, iar tatal, pe de alta parte, nu credea in Tatal sau ceL Ceresc.
Cine era mai vinovat copilul ori tatal?
Necredinciosul este exact in situatia unui copil ce spune ca nu crede in tatal sau.
11.“M-a întors la Domnul o… muscă”
Istoria trezirii şi mântuirii sufleteşti e plină cu tot felul de întâmplări minunate.
Un întors la Domnul din Anglia spunea în gura mare că pe el l-a întors din calea pierzării o muscă. - Cum aşa? - Iată cum! – răspundea el întrebărilor. Eu eram un mare iubitor de muzică, dar, în schimb, uram Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrurile sufleteşti.
Odată, am mers la biserică, dar nu să ascult slujba şi predica, ci să ascult corul şi orga (auzisem că ar cânta minunat). Le-am ascultat cu plăcere, de mai multe ori, însă, la predică, mă aşezam în bancă şi îmi înfundam urechile cu degetele, să n-aud Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar într-o duminică, cum stam aşa cu urechile astupate, veni o muscă, se aşeză pe nasul meu şi fusei silit să destup urechile ca să alung musca. Tocmai în clipa aceea, preotul rostea cuvintele: “Cine are urechi de auzit să audă!…”
Aceste cuvinte mi-au străpuns inima. Am văzut că întâmplarea aceasta este un semn al Cerului de Sus. Am început să citesc Scriptura şi să mă ocup cu cele sufleteşti şi azi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat de orbia şi surzenia cea sufletească.
Şi iată, aşa, pe mine m-a întors la Domnul o…muscă!
12.Păstorul şi ursul
Un păstor, care-şi pierduse viţelul cel mai frumos, se ruga zicând: “Doamne Dumnezeule, arată-mi pe hoţul viţelului meu şi duminică la biserică, îţi voi aduce jertfă o lumânare din cele mari!”
Abia rosti această rugăciune şi, deodată, apăru hoţul din pădure: un urs mare şi înfiorător.
“Atotputernice Dumnezeule, – se ruga păstorul luând-o la fugă, scapă-mă de de acest hoţ şi-ţi voi aduce duminică zece lumânări din cele mari!”
Să cerem în rugăciunile noastre, “mai ales, cele bune şi de folos sufletelor noastre”, căci altfel de cereri, dacă nu băgăm bine de seamă, pot fi spre răul nostru, împlinindu-se cuvintele Scripturii: “nu ştiţi ce cereţi”.
13.“Ai încercat şi cu cărbunii cei aprinşi?”
O femeie se plângea preotului duhovnic că nu poate domoli nicicum vrăjmăşia unei vecine. A încercat – zicea ea – cu multe cele, dar în zadar. -Cu cărbunii cei aprinşi ai încercat? o întrebă preotul. -Până la cărbuni încă n-am ajuns. Am încercat numai cu nişte apă fierbinte. -Stai, că nu ne înţelegem bine! grăi preotul. Eu nu înţeleg să opăreşti pe vecina ta sau să-i dai foc, ci, uite,este vorba despre cărbunii cei aprinşi despre care Sf. Apostol Pavel scrie:„Preaiubiţilor! Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Dimpotrivă, dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea! Căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui” (Romani 12, 17-21). Ia încearcă şi cu „cărbunii” aceştia şi o să vezi că vei avea izbândă!
Fratele meu! Ai încercat şi tu cu aceşti „cărbuni aprinşi”? Dacă nu, încearcă-i, te rog, în toate neplăcerile ce le-ai avea cu de-aproapele tău!
14.Paratrăsnetul Golgotei
PE AICI, PE LA ORAŞE, clădirile mai scumpe sunt apărate contra fulgerelor şi trăsnetelor cereşti cu aşa-numitul paratrăsnet.
Acest paratrăsnet e un sul de metal (cu vârful aurit). El se aşază pe vârful caselor, iar cu pământul se leagă printr-o sârmă.
Pe timp de furtună, acest paratrăsnet – prin anumite legi fizice – are puterea să descarce electricitatea din văzduhul înfuriat. El „prinde” în sârma sa trăsnetul şi îl conduce în pământ, apărând în acest chip clădirea de sub el.
Ce minunată icoană a Golgotei este şi acest paratrăsnet!
Dreptatea lui Dumnezeu nu poate suferi păcatul. Păcatul trebuie pedepsit în virtutea paragrafului de lege: „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Cerul de sus este veşnic acoperit de furtuna urgiei lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre.Tunetele şi fulgerele mâniei lui Dumnezeu ne ameninţă neîncetat. În această cumplită furtună sufletească, avem însă şi noi un minunat „paratrăsnet” sufletesc;avem Crucea şi Jertfa Golgotei.
Acest „paratrăsnet” prinde fulgerele urgiei cereşti pentru păcatele noastre, le ia asupră-şi,scăpându-ne de lovitura şi uciderea lor.
Acest „paratrăsnet” prinde fulgerele urgiei cereşti pentru păcatele noastre, le ia asupră-şi,scăpându-ne de lovitura şi uciderea lor.
Pe timpul răstignirii Mântuitorului, s-a făcut o furtună mare. Această furtună era urgia şi mânia cerului pentru păcatele noastre. Ea s-a descărcat în Jertfa cea scumpă a Scumpului nostru Mântuitor.
Această furtună stăruie şi azi deasupra sufletelor noastre. De ea ne poate scăpa numai Jertfa Crucii.
Crucea din vârful Golgotei este un uriaş „paratrăsnet” sufletesc, ce ne scapă din moarte şi pieire sufletească.
Paratrăsnetul este un aparat scump; în vârful lui trebuie şi aur. Golgota este un „paratrăsnet” mai ieftin. El stă la îndemâna tuturor gratis. Domnul Iisus ne-a răscumpărat şi ne răscumpără nu cu preţ de aur şi argint, ci cu Sângele Lui, iar acest dar ni se dă gratuit. „Căci ştiţi că nu cu argint sau cu aur aţi fost răscumpăraţi, ci cu Sângele scump al lui Hristos (I Petru 1, 18-20).
Câţi însă primesc acest dar? Ferice de cei ce-l primesc!
15. Rugaciunea uniu judecator
UN JUDECATOR (magistrat) credincios se ruga astfel:
,,Preabunule Doamne si Dreptule Judecator! Si eu sunt un biet judecator in aceasta lume. Daca insa si Tu, Preabunule Doamne, m-ai judeca asa cum judec eu, supa paragraful laefii, apoi as fi pierdut, pentru ca plata si pedeapsa pacatului este moartea (Romani 6,23). Tu, insa Preabunule Doamne, ai 2 scaune de judecata: scaunul Dreptatii si scaunul Iertarii pe care ni l-a castigat Scumpul nostru Mantuitor. De la scaunul Dreptatii – in fata caruia ma vor tara pacatele mele – eu apelez la scaunul Iertarii si Bunatatii, pe care mi l-a castigat Scumpul meu mantuitor cu Jertfa Lui cea scumpa si sfanta.’’
16. "Mâinele cele mai lungi,,
Într-o revistă ştiinţifică, un învăţat a pus odată întrebarea: -Care oameni şi care popoare ar avea mâinele cele mai lungi? S-au strâns multe răspunsuri. Unii spuneau că negrii ar avea mâinele cele mai lungi, alţii că popoarele din Răsărit, alţii că hoţiii de buzunare. Între răspunsuri a fost însă şi unul ciudat, care zicea aşa: -Eu cred că mâinele cele mai lungi le au oamenii care se roagă din toata inima lui Dumnezeu, pentru că mâinele acestor oameni ajung până la cer şi iau de acolo, prin rugăciune, tot ce le trebuie.
Astfel de mâini a avut, spre pilda, si Ilie-proorocul, care şi-a întins mâinile în semn de rugăciune şi a încuiat cerul şi iaraşi l-a descuiat, prin rugăciune. Minunat răspuns! Să ne fie şi noua de învăţătura!
17. Eu am mai facut drumul acesta"
SA NE GANDIM la un om care trebuie sa faca o calatorie lunga si primejdioasa, printr-un loc necunoscut, plin de peripetii. In framantarea calatoriei lui, iata, soseste un om de bine si ii intinde o carte, zicandu-i: - Poftim, citeste in cartea aceasta si vei afla in ea o buna indrumare pentru calatoria ta! Iti va arata deslusit drumul. Dar, ce folos? E intuneric si omul nu poate citi cartea. Si pleaca omul,dibuind, mai departe. Nu peste mult timp, iata soseste un alt om de bine. Si ii intinde o lumanare, zicandu-i: - Poftim lumanarea aceasta, ca-i intuneric si nu vezi calea! Iti va lumina drumul si vei ajunge cu bine. Omul se bucura. Dar vine un vant si stinge lumanarea. Si el se mahneste. Iata insa ca soseste un Om apasat de o cruce grea pe umerii Sai si cu o coroana de spini pe cap. Si ii zice cu glas duios: - Truditule calator, vino dupa Mine, caci Eu am mai facut o data drumul acesta!... Numai Eu singur te pot conduce la sfarsitul calatoriei tale... Si mergand dupa aceasta Calauza, omul isi sfarseste calatoria cu bine. In calatoria cea mare a acestei vieti, in drumul nostru spre mantuire, nu ne poate ajuta nici cartea, nici stiinta omeneasca, ci numai Acela Care a mai facut o data acest drum; numai Acela Care ne-a deschis acest drum prin Crucea de pe Golgota: Iisus Mantuitorul.
18. Cea mai scurtă rugăciune
In Anglia trăia un vestit profesor şi vestitor al Evangheliei. Intr-o seara, studenţii lui ascultaseră la uşă sa afle cum se roagă un astfel de om ce şi-a pus toată ştiinţa şi viaţa în slujba Domnului. Când s-a ridicat învăţatul, noaptea târziu, de la masa de scris să se culce, a îngenuncheat şi a zis numai atât: Iisuse, Mântuitorul meu, Tu ştii că legătura dintre mine şi Tine a fost şi azi tot aşa ca ieri. Eu mă rog ca această legătura să fie şi mâine tot aşa, şi poimâine tot aşa... şi până la sfârşitul vieţii mele să rămână tot aşa... Eu n-am în această lume altă dorinţă şi nu cer de la Tine, Doamne, altceva decât să mă întăreşti cu darul Tau, ca păcatul, să nu poată rupe niciodată legătura dintre mine şi Tine "... Atât a fost rugăciunea profesorului, iar studenţii de la uşă s-au îndreptat spre casă înţelegând că cea mai frumoasă şi cea mai bună rugăciune este legătura ce şi-o face omul cu Iisus Mântuitorul. Cea mai frumoasă şi cea mai bună rugăciune e aceea pe care toată ziua, de dimineaţa până seara, şi toată viaţa, din leagăn până la mormânt, o trăieşti în legătură cu izvorul cel de viaţă dătător: cu Iisus Mântuitorul.
19. Arată-mi,te rog,urmele cuielor!"
O ISTORIOARĂ din ţările Răsăritului spune că, odată, necuratul, voind să-l ispitească pe un pustnic, luă o înfăţişare de om smerit şi sfânt şi bătu de intrare la uşa pustnicului. - Cine-i? strigă pustnicul, deschizând uşa. - Păi, fiule, nu mă cunoşti?... Uită-te bine la mine!...Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Dar pustnicul nu se lăsă tulburat de această recomandare, ci îi zise liniştit: - Se poate. Dar, dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, te rog să-mi arăţi urmele cuielor!... Necuratul, când auzi aceste vorbe, o rupse ruşinat la fugă. E uşor să te recomanzi cuiva că eşti cineva. E uşor a te recomanda creştin, dar cu faptele a da dovadă că eşti păgân. E uşor a te recomanda un ostaş al Domnului; însă trebuie să te recomanzi şi prin faptele tale. Un creştin adevărat trebuie neapărat să poarte şi urmele cuielor, urmele răstignirii lui împreună cu Domnul Iisus. Să poarte urmele smereniei Lui, urmele dragostei Lui, urmele răbdării Lui, urmele bunătăţii şi ale milei Lui. Fraţii mei! Să trăim astfel ca toţi să vadă în viaţa şi faptele noastre urmele cuielor, urmele Evangheliei, urmele Scumpului nostru Mântuitor şi Izbăvitor. Slăvit să fie Domnul!
20. Predica izvorului
Trei călători poposiră în drumul lor lângă un izvor. Izvorul avea apa limpede şi curată, iar călătorii şi-au potolit uşor setea. Deasupra izvorului cineva scrisese: „Faceţi şi voi ceea ce fac eu...“ „Oare ce să însemne aceste cuvinte?“ se întrebară călătorii. – Eu cred, zise primul călător, că izvorul vrea să ne spună: «Vedeţi, eu alerg mereu şi mă strecor printre pietre şi straturi de pământ şi de aceea sunt limpede şi curat; lucraţi, alergaţi mereu şi voi, căci munca vă ţine curaţi». – Eu cred, zise al doilea călător, că izvorul vrea să ne spună altceva. El parcă zice: «Vedeţi, eu vă dau apa mea cea limpede în dar, fără plată, deci şi voi să daţi în dar şi fără plată altora bogăţiile şi bunurile voastre cu care v-a învrednicit bunul Dumnezeu». – Eu cred, zise al treilea călător, că izvorul vrea să ne spună altceva, şi anume: «Vedeţi cât de curată şi de limpede este apa mea acum, dar de îndată ce ea se va tulbura, nu mai sunt bun de nimic, nu mai poate bea nimeni din ea, călătorul fuge de ea...» Aşa e şi viaţa noastră cea sufletească. De îndată ce o tulbură păcatul, ea nu mai este bună de nimic. Ea devine urâtă şi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor... Trei păreri aveau cei trei călători şi toţi trei aveau dreptate. Iată ce predică minunată ne poate oferi un izvor cu apa lui limpede şi curată.
21. Vulpea şi grădina cu poame
O vulpe văzu odată o grădină încărcată de toate bunătăţile. Dar grădina era apărată cu ziduri înalte, pe care vulpea nu le putea sări. "Ce aş putea face să străbat în grădină?" - se întreba vulpea. Umblând de jur-împrejurul zidului, dădu peste o gaură în zid, dar gaura era prea îngustă să se poată strecura prin ea. Tot gândindu-se şi judecându-se ce-i de făcut, vulpea îşi zise: "Stiu ce voi face! Voi răbda foame câteva zile, voi slăbi şi voi încăpea prin gaură". Zis şi făcut. După trei zile de foame, vulpea se strecură prin gaură şi, ajungând la poame, se ospătă din belşug. Dar, după câteva zile, îşi aduse aminte că trebuie să iasă iar de aici, mai ales că sosise vremea culesului. Însă aici, un alt necaz: se îngrăşase de-a binelea şi nu mai încăpea pe gaură. Ce-i de făcut? "Nu-i alt mod să scap de aici - îşi zise vulpea necăjită - decât să mă pun iarăşi pe foame şi răbdare, ca să slăbesc". Răbdă iar trei zile şi, slăbind, se strecură afară. Când se văzu scăpată, uitându-se spre grădina cu poame, zise: " Frumoasă eşti tu, grădină şi dulci sunt poamele tale, dar ce folos am avut eu de ele? Cât am mâncat atât am răbdat... Cum am intrat aşa am ieşit..." Ce istorioară plină de înţeles! Aşa e şi cu noi. Cum am intrat în lumea asta, aşa vom şi ieşi din ea. Nimic nu vom putea duce cu noi. Lume, lume, cât de dulci sunt poamele tale, dar ce folos ne rămâne nouă din ele!?
22. Una din snoavele despre Tândală şi Păcală
ÎNTRE SNOAVELE despre Tândală şi Păcală este una în care putem afla şi un înţeles duhovnicesc. Se spune că, mergând odată Păcală cu Tândală în drumul lor, căzură într-o groapă adâncă. Şi se judecau acolo, în fundul gropii, cum ar putea scăpa. - Ştiu ce voi face! grăi Tândală. Mă voi duce acasă, voi aduce scara, ne vom sui pe ea şi vom scăpa amândoi. Ce judecată naivă, ce judecată de râs era aceasta! Doi oameni se judecau cum s-ar putea scăpa unul pe altul din groapă, fiind amândoi acolo, în fundul ei. Dar exact în această judecată sunt şi acei care umblă să se ridice unii pe alţii din păcat, amândoi fiind căzuţi în acelaşi păcat. În marea şi minunata lucrare a scoaterii şi scăpării sufletelor din adâncul pierzării există o regulă veşnică: numai unul care a ieşit din groapă poate scăpa şi pe altul. Numai unul care s-a lăsat de păcat îl poate face şi pe altul să se lase. Ceva cu neputinţă ar fi să scoţi pe cineva din groapă, şi tu însuţi să fii acolo. Să scoţi pe altul din păcat, şi tu însuţi să fii căzut în păcat. În acest înţeles zicea Mântuitorul: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi mai întâi", ca să poţi apoi vindeca şi pe alţii! Ferice de satul care are un astfel de „doctor"! Oastea Domnului cea vie a făcut şi face convertiri tocmai pentru că are oameni convertiţi. Fiecare ostaş al Domnului să fie unul care a ieşit din groapă, pentru că numai atunci îi poate ajuta şi pe alţii să scape.
23. Diavolul si baba
Doi orbi, care trăiau din cerşit, se făcură tovarăşi de viaţă, hotărând să împartă tot ce vor câştiga din mila oamenilor. Ei trăiau foarte bine în această frăţietate. Dracul însă, care nu vede niciodată bucuros buna înţelegere dintre oameni, se trudi multă vreme să strice prietenia celor doi orbi cu fel şi fel de şiretlicuri drăceşti, dar zadarnică i-a fost munca. Orbii nu se certau niciodată. Deznădăjduit, Sarsailă se hotărî să-i lase în pace. Dar tocmai atunci se pomeni cu o babă care-l întrebă: - Dar ce eşti aşa de amărât, împieliţatule? - Cum să nu fiu? răspunse „Ucigă-l crucea". Şi începu să-i spună păsul lui. - Ce dai babei dacă face ea ceea ce n-a putut face nici dracul? întrebă bătrâna. - O pereche de cizme nou-nouţe - răspunse Nechipercea. Baba, bucuroasă de răsplata ce avea să primească, zise dracului să stea pe loc şi să ia seama la ce face ea. Se duse de-a dreptul la cei doi orbi şi le zise, căinându-i: - Vaaai de voi, vai de voi, ce viaţă chinuită duceţi! Că nu vă bucuraţi şi voi, ca toţi oamenii, de lumina soarelui. Iată, vă dau un galben să-1 împărţiţi amândoi, că n-am schimbat. Şi, zicând aşa, se făcu doar că dă galbenul, dar în adevăr n-a dat nimic, şi nici n-a atins vreuna din cele două palme întinse...
- Să fie pomană morţilor! ziseră într-un glas bieţii orbi, în timp ce baba se depărta ca la vreo patru stânjeni de ei, apoi se opri să vadă ce se întâmplă. Dracul se uita şi el, cu baba, de departe. Cei doi orbi, după ce înţeleseră, călăuziţi de auz, că baba s-a dus, izbucniră plini de bucurie: - Un galben! Un galben! Apoi unul din ei zise celuilalt: - Bagă de seamă unde îl pui, să nu-l pierzi, până îl vom schimba să-l împărţim. - Cum?! îmi spui mie să fac ceea ce trebuie să faci tu, când galbenul e la tine? - La mine?! Doamne fereşte! Şi-n mintea fiecăruia încolţi gândul: „Vrea să mă înşele". După ce schimbară mai multe vorbe aspre şi înjurături, puseră mâna pe ciomegele ce le aveau şi începură să se bată. Şi ce fel de bătaie! Zice o vorbă veche: „Să te ferească Dumnezeu de bătaia orbului". Dracul rămase înmărmurit de isprava babei. Iar când aceasta se duse spre el să-şi primească răsplata, Scaraoschi o opri la distanţă înfiorat şi-i întinse cizmele cu o prăjină lungă, de teamă să nu-i facă şi lui cine ştie ce. Şi, iată, aşa s-a întâmplat că ce n-a putut face diavolul a făcut baba.
- Să fie pomană morţilor! ziseră într-un glas bieţii orbi, în timp ce baba se depărta ca la vreo patru stânjeni de ei, apoi se opri să vadă ce se întâmplă. Dracul se uita şi el, cu baba, de departe. Cei doi orbi, după ce înţeleseră, călăuziţi de auz, că baba s-a dus, izbucniră plini de bucurie: - Un galben! Un galben! Apoi unul din ei zise celuilalt: - Bagă de seamă unde îl pui, să nu-l pierzi, până îl vom schimba să-l împărţim. - Cum?! îmi spui mie să fac ceea ce trebuie să faci tu, când galbenul e la tine? - La mine?! Doamne fereşte! Şi-n mintea fiecăruia încolţi gândul: „Vrea să mă înşele". După ce schimbară mai multe vorbe aspre şi înjurături, puseră mâna pe ciomegele ce le aveau şi începură să se bată. Şi ce fel de bătaie! Zice o vorbă veche: „Să te ferească Dumnezeu de bătaia orbului". Dracul rămase înmărmurit de isprava babei. Iar când aceasta se duse spre el să-şi primească răsplata, Scaraoschi o opri la distanţă înfiorat şi-i întinse cizmele cu o prăjină lungă, de teamă să nu-i facă şi lui cine ştie ce. Şi, iată, aşa s-a întâmplat că ce n-a putut face diavolul a făcut baba.
24. Adame, de ce ai gustat?
Un om sărac îşi făcuse un obicei: de cîte ori lucra ceva greu, ofta adînc, zicînd: „Adame, de ce ai gustat?" Odată, tăind lemne la un boier, acesta îl auzi grăind aceste vorbe şi îl întrebă: - Ce vrei să spui, omule, cu vorba asta? Păi, dacă Adam - răspunse omul - n-ar fi muşcat, pe cînd era în rai, din fructul oprit, ne-ar fi mers mai bine şi nouă, oamenilor necăjiţi şi săraci. N-ar fi trebuit să ne chinuim atît de mult ca să cîştigăm o bucăţică de pîine. Ce-i trebuia lui Adam să guste din fructul oprit şi să calce porunca dumnezeiască, atunci cînd avea totul după pofta inimii şi cînd trăia fără vreo supărare şi fără nevoia de a munci într-o grădină aşa de frumoasă cum era raiul? Boierul îi zise: - Din cuvintele tale înţeleg că eşti un om şi deştept şi cinstit. De aceea, vreau să te am pe lîngă mine şi să-ţi fac o soartă mai bună. Aşadar, cu începere de mîine, să te muţi cu nevasta dumitale la conac la mine, unde veţi trăi ca în rai. Aşa s-a şi întîmplat. Tăietorul de lemne şi femeia lui fură primiţi la curtea boierului unde li se dădu o casă foarte frumoasă şi aveau toate din belşug. Cînd veni vremea mîncării, sosiră îndată servitorii cu fel de fel de mîncăruri scumpe. O dată cu mîncărurile, servitorii aduseseră şi un castron de argint, acoperit cu un capac. - Boierul ne-a spus - ziseră servitorii – că puteţi mînca din toate bunătăţile ce vi le aducem, dar de castronul acesta să nu vă atingeţi şi să nu-1 deschideţi. - Păi ce avem noi cu vasul acesta dacă avem pe masă atîtea bunătăţi şi mîncare? Răspunse omul fără să se gîndească la castron. A doua zi, servitorii aduseră din nou castronul şi cei doi, aşijderea, nu se atinseră de el. Insă a treia zi femeia începu a întreba: - Oare ce să fi pus boierul în castronul cel de argint, de ne dă poruncă să nu-1 deschidem?
- Ce avem noi cu gîndul boierului? răspunse omul. Avem tot ce ne trebuie. Pentru ce să mai căutăm şi în castron? În ziua următoare femeia iar începu: - Ce-ar fi dacă ne-am uita puţin înăuntru, mai ales că nu e nimeni ca să ne vadă? Ridicăm puţin capacul, aruncăm o privire în castron şi apoi îl acoperim din nou. La început, bărbatul dădea într-una din cap şi zicea: „Nu şi iar nu!" Femeia însă se porni cu gura pe bărbat, că ei nu-i face niciodată hatîrul, că bărbatu-său nu ţine deloc seamă de cuvintele şi de rugăminţile ei, şi cîte şi mai cîte. Bietul bărbat ce era să facă? Se sculă, se uită de jur-împrejur, deschise uşa ca să vadă dacă nu cumva îi pîndeşte cineva şi zise apoi, oftînd: - Eh, la naiba, deschide şi dă-mi pace! Femeia ridică îndată capacul şi... Ce să vezi? În castronul de argint nu era altceva decît un şoricel re sări şi se ascunse într-o gaură din perete. Bărbatul şi femeia se uitau acum unul la altul zăpăciţi şi îngroziţi. Şi pe cînd stăteau aşa, iată către boierul care întrebă ce li s-a întîmplat. - Nimic! răspunse femeia, tremurînd. Boierul însă înţelese ce se întîmplase şi de aceea luă de pe castronul de argint capacul, zicîndu-le: - Aşadar, aţi călcat porunca mea! - Ea a stăruit! grăi supărat tăietorul de lemne, arătînd spre nevastă-sa. - Nevastă-ta - făcu din nou boierul - este o Evă, iar tu eşti un Adam. Lăcomia a fost pentru voi şarpele primilor noştri strămoşi. Ea v-a dus în ispită şi n-aţi fost în stare să vă împotriviţi. De aceea, trebuie să primiţi îndată pedeapsa greşelii voastre şi să vă cîştigaţi, din nou, pîinea în sudoarea frunţii. Şi a trebuit ca omul şi femeia să se dezbrace de hainele cele scumpe, să părăsească locuinţa cea frumoasă şi să se ducă iar la coliba lor şi la vechea lor treabă. De atunci, tăietorul de lemne nu se mai supăra pe Moş Adam şi, în toată viaţa, n-a mai spus o singură dată cuvintele: „Adame, Adame, de ce ai gustat?"
- Ce avem noi cu gîndul boierului? răspunse omul. Avem tot ce ne trebuie. Pentru ce să mai căutăm şi în castron? În ziua următoare femeia iar începu: - Ce-ar fi dacă ne-am uita puţin înăuntru, mai ales că nu e nimeni ca să ne vadă? Ridicăm puţin capacul, aruncăm o privire în castron şi apoi îl acoperim din nou. La început, bărbatul dădea într-una din cap şi zicea: „Nu şi iar nu!" Femeia însă se porni cu gura pe bărbat, că ei nu-i face niciodată hatîrul, că bărbatu-său nu ţine deloc seamă de cuvintele şi de rugăminţile ei, şi cîte şi mai cîte. Bietul bărbat ce era să facă? Se sculă, se uită de jur-împrejur, deschise uşa ca să vadă dacă nu cumva îi pîndeşte cineva şi zise apoi, oftînd: - Eh, la naiba, deschide şi dă-mi pace! Femeia ridică îndată capacul şi... Ce să vezi? În castronul de argint nu era altceva decît un şoricel re sări şi se ascunse într-o gaură din perete. Bărbatul şi femeia se uitau acum unul la altul zăpăciţi şi îngroziţi. Şi pe cînd stăteau aşa, iată către boierul care întrebă ce li s-a întîmplat. - Nimic! răspunse femeia, tremurînd. Boierul însă înţelese ce se întîmplase şi de aceea luă de pe castronul de argint capacul, zicîndu-le: - Aşadar, aţi călcat porunca mea! - Ea a stăruit! grăi supărat tăietorul de lemne, arătînd spre nevastă-sa. - Nevastă-ta - făcu din nou boierul - este o Evă, iar tu eşti un Adam. Lăcomia a fost pentru voi şarpele primilor noştri strămoşi. Ea v-a dus în ispită şi n-aţi fost în stare să vă împotriviţi. De aceea, trebuie să primiţi îndată pedeapsa greşelii voastre şi să vă cîştigaţi, din nou, pîinea în sudoarea frunţii. Şi a trebuit ca omul şi femeia să se dezbrace de hainele cele scumpe, să părăsească locuinţa cea frumoasă şi să se ducă iar la coliba lor şi la vechea lor treabă. De atunci, tăietorul de lemne nu se mai supăra pe Moş Adam şi, în toată viaţa, n-a mai spus o singură dată cuvintele: „Adame, Adame, de ce ai gustat?"
25. Califul si diavolul
Un calif evlavios trăia odată în Bagdad. El avea obiceiul să se roage în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Se trezea şi se ruga regulat la ceasul obişnuit. într-o dimineaţă se scăpă cu somnul şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă ceasul rugăciunii. Un străin întră în odaia lui de dormit şi îl trezi, grăindu-i: -Măria Ta, scoală-te, că întîrzii de la ceasul de rugăciune! -Şi cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? întrebă califul speriat. -Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună. -Nu-mi vine a crede... Tu eşti un om cu gînduri ascunse... Şi înfăţişarea ta te arată că eşti un om rău. Nu cumva tu eşti diavolul? -Ba da, Măria Ta, eu sunt diavolul, şi iată am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi, iată, a mai rămas şi în noi ceva bun. -Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu ceva gînd de înşelăciune. Pe numele viului Allah (Dumnezeu), te jur să-mi spui cu ce gînduri şi planuri ai venit să mă trezeşti? -Fiindcă m-ai jurat, iată sunt silit să-ţi spun. Apoi eu am venit aici cu un gînd de înşelăciune. De douăzeci de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s-a făcut o datină goală. Te rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii, ne-am zis: „Omul acesta va întîrzia ceasul rugăciunii. Cînd se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani nu i s-a întîmplat aşa ceva. în inima lui se va aprinde o mare părere de rău... Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi de căinţă, iar noi, diavolii, de o astfel de rugăciune ne temem". Astfel judecîndu-ne - încheie diavolul - iadul mă trimise pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere. Acestea zicînd, diavolul se făcu nevăzut, iar califul înţelese că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga.
Dar tu, dragă cititorule, cum te rogi?
26. Darurile Domnului
Un om nemulţumit cu averea cârtea împotriva lui Dumnezeu. -Dumnezeu, zicea el, împarte bogăţii la toţi şi numai mie nu-mi dă nimic! Cum aş putea să-mi croiesc şi eu un drum în viaţă dacă nu am nimica? Un bătrân, auzindu-l, se apropie de el, îi apucă mâna dreaptă, şi-i zise: -Ai vrea să ţi se taie mâna asta pentru o mie de lei? -Nu, negreşit că nu. -Dar mâna stângă? -Nici! -Ai vrea să-ţi dai ochii pentru zece mii de ruble? -Ferească Dumnezeu! Nu mi-aş da un ochi pentru nimic în lume! -Ei vezi, răspunse bătrânul, ce bogăţii ţi-a dat Dumnezeu? Şi tu te plângi mereu, în loc să-I mulţumeşti.
27. Crucea suferinţelor
O femeie credincioasă suferea foarte mult din partea soţului ei necredincios. Un frate ostaş îi duse, spre mângâiere, o mică iconiţă cu chipul răstignirii, zicându-i: – Ţine, soră, această iconiţă şi te roagă cu nădejde Celui răstignit pe Cruce, să te scape de necazuri… – Cum, răspunse sora, tu, frate, îmi pui în faţă pe Iisus cel răstignit pe Cruce pentru mine şi ceri de la mine ca eu să mă cobor de pe crucea suferinţelor mele? El să rămână pe Cruce şi eu să mă cobor de pe cruce? El să rămână pe Cruce şi eu să scap de cruce? O, nu, aceasta nu se poate… eu mă voi ruga mereu Celui răstignit pe Cruce să mă ajute neîncetat cu darul Lui să stau şi eu neîncetat răstignită împreună cu El, ca să trăiesc cu El (Gal. 2, 20).
28. Păţania unui medic
Un doctor s-a adresat odată, aşa cam în batjocură, unui preot, cu următoarele vorbe: – Sfinţia ta te numeşti păstor de suflete; spune-mi, te rog, ai văzut vreodată un suflet? – Nu, răspunse preotul! – Dar de auzit, l-ai auzit? – Nu! – Dar de gustat, l-ai gustat? – Nu! – Atunci, poate că l-ai mirosit? – Nici aceasta! – Nici nu l-ai simţit? – Ba da, l-am simţit! răspunse preotul. – Va să zică, încheie doctorul cu un aer de învingător, din cele cinci simţuri ce le ai, patru vorbesc contra sufletului şi numai unul pentru suflet! Şi dumneata încă tot mai crezi că este suflet? Atunci preotul îl întrebă pe doctor aşa: – Dumneata eşti medic? – Da! – Spune-mi, ai văzut dumneata vreodată o durere? – Nu! – Dar de auzit, ai auzit-o? – Nu! – Dar de gustat, ai gustat-o? – Nu! – Atunci, poate ai mirosit-o? – Nici aceasta! – Nici n-ai simţit-o? – Ba da, am simţit-o! – Iată dar, zise preotul, din cele cinci simţuri ce le ai, patru vorbesc contra durerii şi numai unul pentru ea. Şi dumneata tot mai crezi că este durere? Doctorul înţelese lecţia şi plecă ruşinat.
29. Ţine-te bine!
Un păcătos, ajuns pe patul morţii, era cuprins de o mare spaimă şi groază. Un prieten stătea lângă el şi îl întărea cu vorbele: – Nu te teme… ţine-te bine! – Tocmai asta aş vrea şi eu, răspunse muribundul, să mă pot ţine de ceva, dar n-am de ce mă ţine. Se simţea, sărmanul, lipsit de orice reazem sufletesc. În ceasurile morţii nu este, dragă cititorule, decât un singur reazem: Iisus Mântuitorul şi viaţa cea trăită cu El. Vei avea tu acest reazem?
30. Între a face gălăgie şi a lumina
Într-o predică, un vestitor al Evangheliei spunea: „Zilele trecute, am chemat un mecanic. Mi se deranjase soneria electrică. Sosind mecanicul, i-am zis: – Domnule mecanic, o dată cu repararea soneriei, te rog, cu acest curent de la sonerie, să aranjezi şi o lampă electrică de iluminat! – O, aceasta nu se poate! – a răspuns mecanicul. Puterea electrică de la sonerie este prea slabă pentru a face cu ea lumină. Curentul acesta poate face gălăgie cu clopoţelul, dar nu poate face şi lu-mină. Pentru a face lumină trebuie un curent mai mare decât pentru a face gălăgie. Iar eu – zicea predicatorul – m-am gândit în mine că aşa e şi cu lucrurile mântuirii şi cu vestirea mântuirii. E mai uşor a face «gălăgie» – a ţine predici strigătoare şi a spune vorbe mari, decât a «lumina» şi prin faptele noastre.“ Să nu uităm cuvintele Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând oamenii faptele voastre cele bune, să-L mărească pe Tatăl din cer!“ (Matei 5, 16). Nu numai auzind predici şi învăţături se îndreaptă oamenii, ci şi văzându-le coborâte în viaţa şi faptele noastre.
31. Sfantul Petru si betivul
Se povesteşte că, în vremea de demult, când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ, în chip de moşnegi săraci, să nu-i cunoască lumea, ajungând într-un sat, le-a ieşit în cale un câine turbat. – Doamne, să ne ferim din cale, că vine asupra-ne un câine turbat. – Nu te teme, Petre, că acela e un câine bolnav, nu turbat, şi, dacă-i dăm pace, nu ne face nici un rău. Aşa a şi fost: câinele a trecut pe lângă ei fără a le face ceva. Mergând mai încolo, iată în drum un om beaPetru+bett, care venea spre moşnegi, tot cumpănin-du-se încoace şi încolo. – Să ne ferim din cale, Petre, că iată un om turbat. – Nu, Doamne, să n-avem teamă, că acela-i un om beat, nu turbat. – Bine, Petre, dacă-i beat şi nu turbat, cum am zis Eu, mergi dar tu înainte. Şi, cum mergea Sf. Petru înainte, când ajunse în faţa beţivului, acesta deodată îl înhăţă de piept şi îi strigă, răcnind: – Da’ tu cine eşti, mă-ă, pă-chă-to-su-le?… Stai pe loc! – Cer iertare, om bun, se rugă Sf. Petru cu blândeţe. Sunt un biet sărac şi necăjit, umblu şi eu cerând milă oamenilor, ca să mă ajute cu ce i-a lăsa inima. – Aha!… bătrân viclean, îţi trebuie pomană! Las’ că ţi dau eu ţie pomană! Şi începu beţivul a înjura şi a lovi pe Sf. Petru de Se îngrozi şi Bunul Dumnezeu de ce întorsătură luase lucrul. Pe urmă, după ce se descărcă, beţivul plecă mai departe cumpănin-du-se încoace şi încolo. – Ei, Petre – zise Dumnezeu – ia spune acum, cum a fost omul acela: beat, ori turbat? – Iartă-mă, Dumnezeule, că adevărate au fost vorbele Tale când ai zis despre cel beat că-i un turbat. Câinele ne-a dat pace, dar beatul nu.
32. „Mai aveţi vreme“…
O poveste spune că Scaraoschi, mai-marele dracilor, a ţinut sfat cu diavolii despre cum ar câştiga mai multe suflete printre oameni. În multe feluri au început a se ocoşi diavolii. Unii ziceau: Să le şoptim oamenilor că nu este Dumnezeu, nici suflet, nici rai, nici iad… Dar Scaraoschi a primit sfatul unui drac care zicea: Să le spunem oamenilor că este Dumnezeu, este rai şi iad, dar să le şoptim mereu: „mai aveţi vreme, oameni buni, pentru acele treburi“… Şi, de atunci, dracii câştigă cele mai multe suflete, şoptind mereu oamenilor înşelăciunea că pentru cele sufleteşti mai au vreme. Într-o carte bătrână am aflat această poveste şi am pus-o aici, în cartea aceasta, ca tot omul să înţeleagă şi să priceapă că diavolul e acela care şopteşte mereu oamenilor să-şi tot amâne din an în an grija de suflet şi întoarcerea la Dumnezeu.
33. Alexandru Macedon şi înţelepţii din Persia
Când purta odinioară Alexandru Macedon războaie să cucerească lumea şi să cuprindă bogăţii, auzise în Persia de nişte filozofi mari ai locurilor de pe acolo. Aducându-i înaintea sa, le zise: – Cereţi de la mine orice şi vă voi da. – Să ne dai, împărate, viaţă fără de moarte aici pe pământ! grăiră filozofii. – Aţi cerut o nebunie, grăi împăratul, căci oare cine dintre oamenii pământului ar putea scăpa de moarte?… Vă credeam nişte filozofi vestiţi, dar acuma văd că sunteţi nişte nebuni… – Apoi, dacă nimeni nu poate scăpa de moarte, grăiră filozofii, ne luăm voie să te întrebăm că oare şi tu vei muri cândva? – Asta-i sigur, răspunse împăratul. – Apoi dacă asta-i sigur, grăiră mai departe filozofii, tu de ce trăieşti aşa ca şi când n-ai muri niciodată?… De ce nu-ţi mai ajung împărăţiile, comorile, averile, prăzile şi bunătăţile pământeşti?… Împăratul înţelese atunci „nebunia“ filozofilor şi plecă îngândurat. O, de am înţelege şi noi această istorioară, căci şi noi ştim că vom muri, dar trăim aşa ca şi când n-am muri niciodată!
34. Pe uşa unei biserici
Pe uşa unei vechi biserici din Italia se aflau scrise următoarele cuvinte: „Un singur Dumnezeu am; dacă El e vrăjmaşul meu, oare cine mă va mântui? Un singur suflet am; dacă-l voi pierde şi pe el, ce-mi va rămâne?“… Cititorule! Eşti tu împăcat cu Dumnezeu? Sau prin păcatele tale L-ai făcut vrăjmaşul tău? Ai primit tu Jertfa Crucii lui Iisus, care te cheamă să te împace cu Dumnezeu sau trăieşti în nepăsare de sufletul tău şi de mântuirea lui?
35. Un raport in iad
Se spune că, odată, Scaraoschi, mai-marele dracilor, a chemat la raport pe toţi dracii din lume să le ceară socoteală despre isprăvile ce le-au făcut printre oameni. Iaca, soseşte unul şi se închină în faţa lui Scaraoschi. -De unde vii, fârtate, şi ce isprăvi ai făcut? -Am fost colo şi colo, întunecimea voastră, şi am aprins ura şi mânia între doi oameni; pe urmă, mânia a trecut la bătaie şi unul a omorât pe celălalt. -Şi cât timp ţi-a trebuit pentru izbânda asta? -Trei ani de zile, întunecimea voastră. -Trei ani?! Atâta ţi-a trebuit pentru isprava asta? strigă Scaraoschi plin de mânie. Şi, jap! jap! pe spatele diavolului. Un alt diavol soseşte şi se închină. -Dar tu, argate, de unde vii şi ce-ai făcut? -Eu, întunecimea voastră, am tras un om în patima desfrânării. -Şi cât timp ţi-a trebuit pentru lucrul acesta? -Un an, întunecimea voastră. -Pfui, împieliţatule! Un an ai motroşit tu pentru un astfel de fleac? strigă Scaraoschi înfuriat. Şi, jap! jap! îi trage şi ăstuia o drăguţă de bătaie. Un drăculeţ soseşte şi se închină. -Dar tu, Aghiuţă, ce ai putut face prin lume? -Eu, întunecimea voastră, i-am făcut pe nişte oameni să înjure, să desfrâneze, să se bată şi să se omoare. -Şi cât timp ţi-a trebuit pentru izbânda asta? -O singură zi, întunecimea voastră. -Bravo Aghiuţă! Şi cum ai putut face această izbândă? -Cu băutura, întunecimea voastră, cu băutura... I-am dus pe oameni la birt şi i-am îmbătat. Iar după ce s-au îmbătat au sărit la nişte femei să desfrâneze. De la femei s-au luat la ceartă, la bătaie, iar bătaia s-a gătat cu omor. -Bravo Aghiuţă! Bine te-ai purtat - îl lăudi Scaraoschi, bătându-l pe umăr. Iar voi, nemernicilor, care aţi motroşit ani de zile până să câştigaţi un suflet - le zise Scaraoschi celorlalţi - luaţi pildă de la Aghiuţă, fratele vostru. Folosiţi şi voi alcoolul!
36. Ce a cerut un rautacios
Vechii greci şi romani erau păgâni; credeau însă în zei nemuritori către care se rugau şi cereau de la ei fel de fel de ajutor. În legătură cu această credinţă, aveau romanii o poveste, pe care o dăm mai jos. Trăia odată un om bogat care veşnic cârtea despre soarta lui şi, în toate rugăciunile, se plângea către zei şi cerea câte ceva de la ei. Dar pe lângă asta, bogatul era şi tare invidios. Alături de el trăia un om sărac, şi bogatul nu mai putea de ciudă văzând că săracul trăieşte mai liniştit decât el, iar când vedea că dă înainte stătea să moară de necaz. De la o vreme, şi zeii din cer se scârbiră de ponoasele şi cererile omului bogat şi hotărâră să-l întrebe ce anume vrea. Zeul Apollo se coborî pe pământ şi, arătându-i-se omului nemulţumit, îi zise: - Omule! Plin este cerul nostru de văicărelile tale; iată, venit-am pe pământ să te ascult ce vrei şi să-ţi dau ce doreşti. Cere de la mine orice şi îţi voi da, cu o mică condiţie ce nu poate să te supere: tot ce vei cere de la mine să dau vecinului tău îndoit. Omul se bucură când auzi că orice va cere i se va da, dar pe urmă foarte se întrista când auzi că vecinului i se va da îndoit cât va primi el. O, cum ar fi voit să ceară bani, avuţii, dar decât să le capete vecinul său îndoit, mai bine nimic. Pizma îl chinuia cumplit şi stătea fără răspuns la picioarele zeului. - Ei bine - zise atunci zeul - iată tu taci; Atunci de ce te plângeai?... Spune repede ce voieşti, că plec. Atunci invidiosul îşi ridică în sus capul şi, cu un rânjet plin de răutate, zise: - Puternice zeule! Dorinţa mea aceasta este: să-mi scoţi un ochi. - Şi de ce această cerere? întrebă, mirat, zeul Apollo. - Pentru că vecinul meu, trebuind să primească pe de două ori cât mine, lui va trebui să-i scoţi amândoi ochii. Zeul, auzind acest răspuns, se apropie plin de mânie de răutăcios şi, atingându-i ochiul drept, zise: - Ochiul acesta să fie închis pe veci pentru lumina cerească! Şi omul îndată orbi. - Acum să orbească şi vecinul meu - zise cel orbit. - Nu voi face acest lucru, om păcătos şi nemernic - răspunse zeul. Eu am dat să-ţi alegi un lucru bun, tu însă ai ales un păcat. Ai fi meritat să te orbesc îndată de tot, dar ţi-am lăsat un ochi pentru ca să vezi cum voi spori averea, binele şi fericirea vecinului tău. Acestea zicând, Apollo pleacă din nou spre înălţimile cerului, amărât în suflet că văzuse atâta răutate pe pământ.
37. Plugarul si diavolul
Arabii au o frumoasă poveste despre cum l-a păcălit pe diavolul un plugar. Un plugar sărac îşi ara ogorul său. Un drac îl zări şi se apropie de el. - Acest ogor este al meu, îi zise el. Nu te las să-l semeni, decât cu condiţia să împărţi cu mine rodul. Plugarul ce era să facă? Primi. -Eu voi lua ceea ce va ieşi pe pământ, zise dracul, şi tu vei lua ceea ce va rămâne sub pământ. - Ne-am înţeles, răspunse ţăranul. Plugarul semăna atunci sfeclă. Când diavolul veni, se apucă să taie ce ieşise din pământ, adică frunzele, care nu preţuiau nimic. Plugarul smulgea sfeclele care se găseau sub pământ. - M-ai păcălit, îi zise dracul. Dar n-ai să mă mai înşeli. La anul vreau să am ceea ce va rămâne sub pământ. - Bine, zise plugarul. Anul următor, plugarul semăna grâu şi îl grapă. Grâul răsări, spicele crescură şi îngălbeniră. Atunci, iar veni dracul. - Seceră! - zise el plugarului. Acesta luă coasa, cosi grâul şi îl legă în snopi. Nu lăsă dracului decât miriştea. Dracul, văzându-se încă o dată păcălit, fugi ruşinat, iar plugarul nu l-a mai întâlnit de atunci.
38. O cheie ruginita
Prin casele celor mai multi crestini se afla o cheie ruginita foarte. O cheie minunata este aceasta, dar o mananca rugina, pentru ca oamenii n-o folosesc. Aceasta cheie este rugaciunea. Ce cheie minunata este aceasta! Cu ajutorul ei putem descuia camara tuturor bunatatilor ceresti.
