Isus din Nazaret” (II) Urmează capitolul al ii-lea, intitulat Ispitele lui Isus. „Relatarea ispitelor este în strâns raport cu cea a Botezului, în care Isus se face solidar cu păcătoşii”



Yüklə 21,35 Kb.
tarix07.01.2019
ölçüsü21,35 Kb.
#91454

0402adi1 10790 semne

,,Isus din Nazaret” (II)

Urmează capitolul al II-lea, intitulat Ispitele lui Isus. „Relatarea ispitelor este în strâns raport cu cea a Botezului, în care Isus se face solidar cu păcătoşii” (p. 25).

În Evangheliile lui Matei şi Luca ne sunt relatate trei ispitiri în care se oglindeşte lupta interioară a lui Isus pentru misiunea sa, dar totodată se arată şi ceea ce este cu adevărat important, ceea ce ar trebui să conteze cu adevărat în viaţa omului: Dumnezeu nu trebuie să fie niciodată înlăturat din viaţa oamenilor. Asta deoarece „noi trăim într-o lume în care tocmai că Dumnezeu nu are claritatea unui lucru care să se poată atinge cu mâna, ci poate fi căutat şi găsit numai prin elanul inimii...” (p. 29).

Sfântul Părinte se întreabă: „Dacă noi ar trebui să alegem astăzi, Isus din Nazaret, Fiul Mariei, Fiul Tatălui, ar avea vreo posibilitate? Dar noi îl cunoaştem cu adevărat pe Isus? Îl înţelegem? Nu trebuie oare să ne angajăm să-l cunoaştem într-un mod complet nou, ieri ca şi astăzi? (p. 33).

Există o întrebare pe care o găsim de mai multe ori în lucrarea Papei: CE ANUME A ADUS ISUS CU ADEVĂRAT, DACĂ NU A ADUS PACEA ÎN LUME, BUNĂSTAREA PENTRU TOŢI, O LUME MAI BUNĂ? CE ANUME A ADUS?

Răspunsul la această întrebare, în viziunea Sfântului Părinte, este simplu: „pe Dumnezeu. L-a adus pe Dumnezeu” (p. 35).

Da, Isus l-a adus pe Dumnezeu şi „împreună cu El adevărul despre destinul nostru şi despre provenienţa noastră: credinţa, speranţa şi iubirea. Numai împietrirea inimii noastre ne face să considerăm că acest lucru este puţin” – spune Papa (p. 35).

Este adevărat ceea ce afirmă Rudolf Bultmann, conform căruia Isus istoric în teologia Noului Testament nu ar intra, dar ar trebui în schimb să fie considerat încă un învăţător evreu care, deşi trebuie numărat printre ideile esenţiale ale Noului Testament, totuşi personal nu ar face parte din el? Isus a venit pentru a ne aduce Vestea cea Bună, pentru a vesti Împărăţia lui Dumnezeu, nu o împărăţie oarecare.

Vorbind despre Împărăţia lui Dumnezeu, Isus îl vesteşte pur şi simplu pe Dumnezeu, pe Dumnezeu cel viu, care „este în stare să acţioneze în mod concret în lume şi în istorie, şi chiar acum acţionează”(p. 41).

Cuvântul „împărăţie” a fost interpretat în diferite feluri de-a lungul istoriei. Chiar Sfinţii Părinţi aveau un punct de vedere diferit vis-a-vis de împărăţia lui Dumnezeu: unii spuneau că Isus este Împărăţia însăşi, alţii spuneau că Împărăţia lui Dumnezeu este în interiorul omului, iar alţii asimilau împărăţia lui Dumnezeu cu Biserica.

În loc de Împărăţia lui Dumnezeu, Sfântul Părinte spune că este mai corectă folosirea expresiei „Stăpânirea lui Dumnezeu”.

Cu certitudine că tema „împărăţiei lui Dumnezeu” pătrunde întreaga activitate a lui Isus. El vorbeşte mereu ca Fiu, „raportul dintre Tată şi Fiu este mereu pe fundalul mesajului său... Dumnezeu ocupă mereu locul central în cuvântare; dar tocmai pentru că Isus însuşi este Dumnezeu – Fiul –, toată predica sa este vestire a misterului său, este cristologie, adică discurs despre prezenţa lui Dumnezeu în propria sa acţiune şi existenţă” (p. 45).

Promisiunea unui „Nou Profet”, a „Noului Moise” pe care YHWY o face în cartea Deuteronomului, spuneam că se împlineşte în Isus.

Predica de pe munte, din Evanghelia lui Matei, „această mare compoziţie în formă de cuvântare, ni-l prezintă pe Isus ca Noul Moise” (p. 46).

Isus se „aşază” – este expresie a autorităţii învăţătorului. Sau, aşa cum se exprimă Papa, Isus ia loc la „catedra” Muntelui. Muntele dovedeşte identitatea sa ca noul şi totodată definitivul Sinai.

Pe bună dreptate, afirmă Sfântul Părinte, că „Predica de pe Munte este noul Torah, adusă de Isus” (p. 48).

Isus, Noul Moise, Noul Profet, care, iată, vine nu ca să desfiinţeze Legea – Torahul, ci ca să o ducă la împlinire, la desăvârşire.

În Evanghelia lui Luca citim că, după ce Isus coboară de pe Munte, împreună cu apostolii abia aleşi, se opreşte în picioare într-un loc de câmpie. Ce vrea să ne spună acest lucru? „A sta în picioare” pentru Luca „este expresie a maiestăţii şi autorităţii lui Isus” (p. 48).

Învăţătura de pe Munte – Fericirile – reprezintă un punct de referinţă. Ele sunt expresia, biografia „interioară ascunsă a lui Isus, un portret al figurii sale”. Sunt promisiuni escatalogice. Fericirile exprimă ceea ce înseamnă ucenicia, căci „fiecare afirmaţie din Fericiri se naşte din privirea îndreptată spre ucenici” (p. 50).

Putem afirma chiar că ceea ce Decalogul reprezintă pentru Vechiul Testament, acelaşi lucru reprezintă Fericirile pentru Noul Testament. „În Fericiri – spune Papa – se manifestă misterul lui Cristos însuşi şi ele ne cheamă la comuniunea cu El” (p. 51).

În viziunea Sfântului Părinte, Predica de pe Munte nu reprezintă în sine un program social, însă Biserica nu are voie niciodată să uite pe cei săraci. Predica de pe Munte este o cristologie, „o cristologie ascunsă”, spune Sfântul Părinte, „în spatele căreia este figura lui Cristos, a acelui om care este Dumnezeu, dar care tocmai pentru aceasta coboară, se despoaie, până la moartea pe cruce... În Predica de pe Munte, se dezvăluie bogăţia vieţii, măreţia vocaţiei omului” (p. 66).

„Ce anume a adus Isus?” (p. 73). De ce trebuia El să fie mai mult decât un profet? El însuşi se declară „Fiul”(p. 386-396) într-un sens absolut. De ce nu poate El, sau nu vrea, să rămână un modest întemeietor al unei religii între multele religii? Aici se află adevăratul scandal.

Conform mărturiei personale a Papei Benedict al XVI-lea, unul dintre impulsurile, motivele de a scrie această carte a fost întâlnirea cu cartea „marelui erudit evreu Jacob Neusner” (p. 99) - „Disputa imaginară dintre un rabin şi Isus”

Acest rabin Neusner, „în dialogul său interior, l-a urmat pe Isus toată ziua şi acum se retrage pentru rugăciunea şi studierea Torei împreună cu evreii dintr-un orăşel, pentru a discuta apoi cele auzite – mereu în ideea contemporaneităţii prin intermediul mileniilor – cu rabinul locului”(p. 136).

Acum ei compară învăţăturile lui Isus cu cele din tradiţia ebraică. Rabinul îl întreabă pe Neusner „dacă Isus învaţă aceleaşi lucruri ca ale acestora”. Neusner răspunde: „Nu chiar aşa, dar aproape”. „Ce anume a lăsat deoparte?” „Nimic”. „Atunci ce anume a adăugat?” „Pe sine însuşi”.

Acesta este dialogul imaginar. Tocmai acesta este punctul în faţa căruia Neusner, în întâlnirea sa cu Isus, se retrage înspăimântat. El exprimă spaima sa în fraza pe care Isus o spune tânărului bogat: „Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai şi împarte săracilor, apoi vino şi urmează-mă” (cf. Mt.19, 20).

Totul depinde, spune Neusner, „de ce se înţelege prin acest ” („Disputa imaginară dintre un rabin şi Isus”, p. 114).

Iar Papa completează: „Acesta este motivul central pentru care rabinul Neusner nu vrea să-l urmeze pe Isus şi rămâne fidel Israelului veşnic”(p. 137).

Rabinul Neusner este atât de important pentru cartea lui Joseph Ratzinger/Papa Benedict al XVI-lea tocmai pentru că el opune un refuz categoric tuturor tentativelor de a-l scinda pe Isus istoric de Isus al dogmei creştine.

Isus nu este doar un rabin reformator, liberal, care a venit să reformeze Torah, El este chiar Fiul lui Dumnezeu care vine ca să desăvârşească Torah.

Ce anume a adus Isus? Ce anume a adus Isus dacă nu o lume mai bună? „Aici apare însă marea întrebare care ne va însoţi pe parcursul întregii cărţi: dar ce anume a adus Isus cu adevărat, dacă nu a adus pacea în lume, bunăstarea pentru toţi, o lume mai bună? Răspunsul este foarte simplu: pe Dumnezeu. L-a adus pe Dumnezeu” (p. 73).

Asta-i tot? „Numai împietrirea inimii noastre ne face să considerăm că asta-i puţin” (p. 73).

„Isus l-a adus pe Dumnezeu şi împreună cu El adevărul despre destinul nostru şi despre provenienţa noastră” (p. 73).

Însă ce anume ne spun toate acestea despre Isus? Oare nu au adus toţi întemeietorii de religii ştiinţa şi înţelepciunea de sus? În prima privire introductivă „asupra misterului lui Isus”, Sfântul Părinte tratează problema modului în care Isus „îl aduce pe Dumnezeu” (p. 26-33).

În Vechiul Testament, Moise este mediatorul cunoaşterii lui Dumnezeu, a voinţei lui Dumnezeu. Moise vesteşte „un profet ca mine...”, unul care „va vorbi faţă în faţă, aşa cum un prieten vorbeşte cu prietenul” (p. 29). A fi în raport nemijlocit cu Dumnezeu, acesta este semnul de recunoaştere a celui promis, a lui Mesia.

Isus, aşa cum spuneam deja, este Noul Moise promis. „El trăieşte în faţa lui Dumnezeu, nu numai ca un prieten, ci ca Fiu; trăieşte într-o unitate profundă cu Tatăl” (p. 31).

În fond, toată cartea lui Joseph Ratzinger/Papa Benedict al XVI-lea este o unică tentativă „simfonică” de a dovedi „coerenţa” figurii lui Isus, ca a unicului care este în raport absolut nemijlocit cu Dumnezeu.

/Isus, rabinul şi Papa – Cardinal Christoph Schönborn/

Rugăciunea Domnului, sau rugăciunea Tatăl nostru, aşa cum mai este ea cunoscută – capitolul al V-lea, constituie, din punctul meu de vedere, coroana acestei lucrări a Sfântului Părinte. „Rugăciunea nu trebuie să fie o exhibiţie în faţa oamenilor; cere acea discreţie care este esenţială într-o relaţie de iubire” (p. 83). Rugăciunea Tatăl nostru „este o rugăciune la persoana întâi plural, şi numai făcând parte din acel noi al fiilor lui Dumnezeu putem depăşi graniţele din această lume pentru a ne ridica până la Dumnezeu” (p. 83).

Sfântul Ciprian spunea că atunci când recităm rugăciunea Tatăl nostru „îl rugăm pe Dumnezeu cu cuvinte date de Dumnezeu... Când recităm Tatăl nostru, în noi se împlineşte promisiunea lui Isus cu privire la adevăraţii adoratori, care îl adoră pe Tatăl „în duh şi adevăr” (In 4, 23).

„Evenimente esenţiale ale drumului său, în care se revelează treptat misterul său, apar ca evenimente de rugăciune. Mărturisirea lui Petru despre Isus ca Sfântul lui Dumnezeu este în raport cu întâlnirea cu Isus în rugăciune (cf. Lc 9, 19 şi urm.); schimbarea la faţă a lui Isus este un eveniment de rugăciune (cf. Lc 9, 8 şi urm.) – spune Sfântul Părinte (p. 85).

Tatăl nostru, în viziunea Papei, este o „rugăciune trinitară: cu Cristos prin Duhul Sfânt noi îl rugăm pe Tatăl” (p. 87).

În oglinda figurii lui Isus noi cunoaştem cu adevărat cine este şi cum este Dumnezeu: „prin intermediul Fiului îl găsim pe Tatăl” – spune Papa. „Prin intermediul Lui, numai prin El învăţăm să-l cunoaştem pe Tatăl” (p. 88).

Chemarea celor doisprezece se naşte din dialogul Fiului cu Tatăl. Da, căci, spune Papa, Ucenicii „lucrătorii secerişului lui Dumnezeu nu se pot pur şi simplu alege aşa cum un patron îşi alege angajaţii; trebuie să fie ceruţi mereu de la Dumnezeu şi trebuie aleşi de El însuşi pentru această slujire” (p. 108).



Prima funcţie a lor este aceea de a predica, de a transmite oamenilor mesajul lui Isus, lumina Cuvântului. Deoarece lumea este dominată de puterile răului, această vestire este în acelaşi timp o luptă împotriva acestor puteri. (Va urma)
Drd. Martin NEAGU, pr. paroh

Yüklə 21,35 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə