Jocul cu mărgele de sticlă



Yüklə 2,37 Mb.
səhifə3/37
tarix03.01.2019
ölçüsü2,37 Mb.
#88965
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   37

________________________________________________________________________

Antichităţii târzii, epocii elenistice alexandrine".

Atât, din opiniile lui Zienghalβ. Acum vom căuta să încheiem rezumatul acestei istorii a jocului cu mărgele de sticlă şi să stabilim: Trecând de la seminariile de muzică la cele de matematică (un transfer care în Franţa şi Anglia s-a petrecut încă mai repede decât în Germania), jocul s-a dez­voltat atât de mult, încât putea să exprime procedee matema­tice prin semne şi abreviaţii speciale; jucătorii se serveau unul pe altul, dezvoltându-le reciproc, cu aceste formule abstracte, reprezentau reciproc desfăşurări de serii şi alte posibilităţi ale ştiinţei lor. Această formă matematic-astronomică a jocului solicita o mare atenţie, vigilenţă şi concen­trare, încă de pe atunci faima unui bun jucător cu mărgele de sticlă fiind la mare preţ printre matematicieni, considerându-se drept egală cu aceea a unui foarte bun matematician.

Jocul î fost preluat pentru un răstimp şi imitat, adică adaptat la domeniul lor, de aproape toate ştiinţele, fapt atestat şi pentru domeniul filologiei clasice şi al logicii. Considerarea analitică a valorilor muzicale a dus la captarea acordurilor muzicale în formule fizico-matematice. Ceva mai târziu a început să lucreze cu metoda aceasta şi filologia, exprimând formaţiile lingvistice în valori matematice, cum o face cu fenomenele din natură fizica; s-a adăugat studiul artelor plastice, dintre care arhitectura are încă de multă vreme relaţii cu matematica.

Iar acum, între formulele ab­stracte obţinute pe această cale s-au ivit noi relaţii, analogii şi corespondenţe, în acest scop, fiecare dintre ştiinţele care şi-au însuşit jocul a creat un limbaj alcătuit din formule, abreviaţii şi posibilităţi de combinaţii; jocurile cu serii de formule şi dialoguri în formule erau îndrăgite pretutindeni, în rândurile elitei tinerimii studioase. Fără a fi numai un exerciţiu şi un mijloc de recreere, jocul stimula şi un viu amor-propriu, provenit din conştiinţa participării la o activi­tate de educaţie spirituală, îndeosebi matematicienii îl prac­ticau cu o virtuozitate similară celei ascetice ori sportive şi cu stringenţă formală, găsind în el o satisfacţie care le uşura renunţarea la plăcerile şi năzuinţele lumeşti, renunţare pusă în practică încă de atunci, cu toată consecvenţa, de către in­telectuali. Jocul cu mărgele de sticlă a avut o mare parte de contribuţie la victoria deplină împotriva foiletonului şi la trezirea acelei plăceri noi de a-şi instrui spiritul prin exer­ciţiile cele mai exacte, căreia îi datorăm apariţia unei noi educaţii spirituale de o rigoare monahală. Lumea se schim­base. Viaţa spirituală din epoca foiletonului ar putea fi ase­muită cu o plantă degenerată, care şi-a pierdut vlaga dând lăstari hipertrofiaţi, iar corecturile ulterioare, cu retezarea plantei până la rădăcină. Tinerii de acum, care voiau să se de­dice studiilor intelectuale, nu mai înţelegeau prin aceasta a ciupi câte ceva pe la universităţi, unde profesori vestiţi şi buni de gură, dar fără autoritate, să le prezinte resturi din vechea cultură superioară; ei trebuiau să înveţe cu aceeaşi străşni­cie, ba chiar mai straşnic şi mai metodic decât o făceau cândva inginerii pe la politehnici. Luau pieptiş un urcuş ane­voios, erau obligaţi să-şi purifice şi să-şi întărească puterea de gândire cu ajutorul matematica şi a exerciţiilor scolastice aristotelice, iar în afară de aceasta trebuiau să renunţe cu desăvârşire la toate bunurile considerate până atunci de către învăţaţii mai multor generaţii ca vrednice de obţinut: câştigul bănesc rapid şi lesnicios, celebritatea şi onorurile pu­blice, elogiile presei, căsătoriile cu fete de bancheri şi industriaşi, răsfăţul şi luxul în viaţa materială. Scriitorii cu opere trase în tiraje mari, cu premii Nobel şi vilişoare drăguţe la ţară, medicii faimoşi, cu decoraţii la cheutori şi valeţi în livrea, academicienii cu neveste bogate şi saloane pline de strălucire, chimiştii cu fotolii în consiliile de administraţie din industrie, filozofii cu fabrici de foiletoane şi conferinţe în săli arhipline, cu entuziaste aplauze şi buchete de flori ― toate aceste figuri dispăruseră şi nu au mai apărut până astăzi.

Fireşte, mai existau şi acum mulţi tineri dotaţi, pentru care acele figuri rămăseseră totuşi modele vrednice de invidiat, dar căile spre onorurile publice, spre bogăţie, celebritate şi lux nu mai treceau prin amfiteatre universitare, prin seminarii şi teze de doctorat, în ochii lumii profesiunile intelectuale, decăzute, dăduseră faliment, iar prin aceasta spiritul îşi recucerise capacitatea de dăruire ispăşitoare şi fanatică. Talentele care năzuiau mai mult spre strălucire şi huzur trebuiau să întoarcă spatele preocupărilor intelectuale căzute în dizgraţie şi să-şi aleagă acele profesiuni pe seama cărora fuseseră lăsate prosperitatea şi profiturile materiale.

Am merge prea departe, dacă am voi să descriem mai amănunţit în ce mod s-a impus spiritul, după a sa purificare, şi în treburile statului. S-a făcut foarte repede constatarea că este suficient ca numai câteva generaţii să primească o edu­caţie spirituală laxă şi lipsită de scrupule, pentru ca şi viaţa practică să fie alterată sensibil, priceperea şi simţul de răspundere în toate profesiunile superioare, inclusiv cele tehnice, să devină mereu mai rare, şi astfel cultivarea spiritu­lui în stat şi în masa poporului, în primul rând în întreg siste­mul şcolar, a fost monopolizată mereu mai mult de către membrii ordinelor, încât şi astăzi, în aproape toate ţările Eu­ropei, şcoala, în măsura în care n-a rămas sub controlul bise­ricii romane, se află în mâinile ordinelor anonime recrutate din elita intelectualilor. Oricât de incomode ar fi devenit uneori, pentru opinia publică, severitatea şi aşa-numitul or­goliu al acestei caste, oricât s-ar fi revoltat câte unii împotriva ei, noua direcţie instaurată s-a menţinut pe picioare, îşi păstrează şi-şi apără şi astăzi nu numai integritatea, hotărârea de a renunţa la alte bunuri şi avantaje decât cele spirituale, ci şi convingerea sau intuiţia, de mult devenite generale, că aceste şcoli severe sunt neapărat necesare pentru dăinuirea civilizaţiei. Se ştie sau se intuieşte: când gândirea îşi pierde puritatea şi vigilenţa, iar respectul faţă de spirit se stinge, atunci vapoarele şi automobilele circulă anapoda, valabilitatea şi autoritatea riglei de calcul inginereşti, ca şi acelea ale matematicii băncilor şi bursei se clatină, apare haosul.

A durat totuşi destul de mult până când şi-a făcut drum recunoaşterea faptului că şi laturile exterioare ale civilizaţiei, că şi tehnica, industria, comerţul şi aşa mai departe aii nevoie de aceeaşi bază generală constând din moralitate ş onestitate spirituală.

Ceea ce mai lipsea încă pe acea vreme jocului cu mărgele de sticlă era capacitatea de universalitate, ridicarea într-ut plan superior, deasupra diverselor discipline ştiinţifice. As­tronomii, chimiştii, latiniştii, scolasticii, studenţii de la conservatoarele muzicale îşi practicau jocurile riguros struc­turate intelectualiceşte, dar jocul avea un limbaj propriu şi un cod de reguli diferite pentru fiecare facultate, disciplină şi ramurile lor. A trebuit să treacă o jumătate de secol, până să se facă primul pas pentru depăşirea acestor hotare. Cauza încetinelii a fost fără îndoială mai mult una morală, decât una formală şi tehnică: mijloacele de universalitate s-ar fi găsit desigur, însă morala foarte riguroasă a noii intelectua­lităţi era dominată de o fobie puritană faţă de „frivolitate", faţă de mixtura disciplinelor şi a categoriilor, de o profundă şi îndreptăţită oroare faţă de o nouă cădere în păcatul amu­zamentului şi al foiletonismului.

Ridicarea jocului cu mărgele de sticlă, aproape printr-un singur pas, până la conştiinţa posibilităţilor sale şi, cu aceasta, până în pragul capacităţii lui de a deveni un instru­ment universal de cultură, a fost fapta unui singur om şi din nou legătura cu muzica a fost aceea care a impulsionat acest progres al jocului. Cel care a dat jocului noua lui orientare şi i-a creat astfel posibilitatea unei dezvoltări maxime a fost un muzicolog elveţian, în acelaşi timp un pasionat adorator al matematicii. Numele cetăţenesc al acestui om mare nu mai poate fi stabilit ― epoca lui nu mai cunoştea cultul persona­lităţii în domeniul spiritual, în istorie a rămas cu numele de Lusor (de asemenea: Joculator16) Basiliensis. Invenţia lui, ca orice invenţie, au fost realizarea şi harul său absolut perso­nal, dar ea n-a izvorât nicidecum numai dintr-o necesitate şi străduinţă particulară, ci a fost pusă în mişcare de o forţa motrice mult mai mare. Printre intelectualii vremii luase naştere pretutindeni o pasionantă năzuinţă spre un mijloc de expresie corespunzător noului conţinut al gândirii, se tindea spre filozofie, spre sinteză, plăcerea procurată până; atunci de retragerea pe domeniul propriei discipline era considerată drept neîndestulătoare, ici şi colo câte un savant depăşea limitele specialităţii sale şi încerca să răzbată spre generalizare, se visa un nou alfabet, un nou limbaj grafic, cu ajutorul căruia să fie posibile înregistrarea şi comunicarea noilor trăiri spirituale.

Mărturie despre aceasta depune, cu deosebită tărie, scrierea unui învăţat parizian din acei ani, intitulată Avertismentul chinez. Autorul acestei scrieri, luat pe vremea lui în râs, ca un fel de Don Quijotte, altminteri un savant preţuit în domeniul său, filologia chineză, expune pericolele care pândesc ştiinţa şi instruirea intelectuală, în ciuda ţinutei lor oneste, dacă renunţă la constituirea unui limbaj grafic internaţional care, la fel cu vechea scriere chinezească, ar permite exprimarea, înţeleasă de toţi învăţaţii lumii, a celor mai complicate lucruri, fără eliminarea fanteziei şi forţei creatoare personale. Chiar acum, Joculator Basiliensis a făcut pasul decisiv spre realizarea acestei cerinţe. El a descoperit pentru jocul cu mărgele de sticlă principiile unui nou limbaj, anume un limbaj de semne şi de formule, la care au colaborat în mod egal matematica şi muzica şi care făcea posibilă legarea formulelor astronomice cu cele muzicale, aducerea matematicii şi muzicii la acelaşi numitor. Chiar dacă prin aceasta evoluţia jocului n-a fost nicidecum încheiată, totuşi necunoscutul din Basel a pus atunci bazele întregului progres viitor ce ar mai fi putut apărea în istoria preţiosului nostru joc.

Jocul cu mărgele de sticlă, odinioară mijloc special de amuzament când pentru matematicieni, când pentru filologi, când pentru muzicieni, a adus din ce în ce mai mult toate ac­tivităţile cu adevărat spirituale sub puterea vrăjii lui. Câteva vechi academii, unele loji şi mai ales străvechea Ligă a călătorilor în Orientul apropiat şi-au îndreptat atenţia spre el. Chiar şi unele ordine catolice au presimţit aici o nouă at­mosferă spirituală şi s-au lăsat fermecate de ea, mai ales în unele mânăstiri benedictine s-a acordat jocului un interes atât de viu, încât încă de atunci s-a pus acut problema, reac­tualizată mai târziu când şi când, dacă în definitiv biserica şi curia papală ar trebui să tolereze, să sprijine sau să interzică acest joc.

De la marea realizare a învăţatului din Basel, jocul a evo­luat rapid şi pe deplin spre ceea ce este şi astăzi: chintesenţa activităţilor intelectuale şi a muzicii, cultul sublim, acea Unio Mystica17 a părţilor distincte ale întregii Universitas Litterarum. în viaţa noastră, el a preluat în parte rolul artei, în parte pe cel al filozofiei speculative şi a fost numit nu rareori, de exemplu în vremea lui Plinius Zienghalβ, cu acea expre­sie ce provine încă din literatura epocii foiletonistice şi care pentru acea epocă exprima ţelul visat de multe spirite capa­bile de intuiţie: teatru magic.

Dacă, de la începuturile lui, jocul cu mărgele de sticlă progresase incomensurabil ca

________________________________________________________________________

tehnică şi volum al materiei şi, în ceea ce priveşte exigenţele spirituale impuse jucătorilor, devenise o artă şi ştiinţă superioare, totuşi, în vremea învăţa­tului din Basel îi mai lipsea încă ceva esenţial. Anume, fie­care joc era până atunci o înscriere, ordonare, grupare şi opunere de reprezentări concentrate din numeroase domenii ale gândirii şi ale frumosului, o rapidă reamintire de valori şi forme eterne, un iute şi virtuos zbor prin imperiul spiritului. Abia mult mai târziu şi treptat s-a adăugat jocului şi noţiu­nea de contemplaţie, provenită din inventarul spiritual al învăţământului şi îndeosebi din deprinderile şi practicile călătorilor în Orientul apropiat. S-a observat inconvenientul că maeştrii în mnemotehnică, altminteri lipsiţi de orice alte virtuţi, practicau jocuri pline de virtuozitate şi capabile să ia ochii partenerilor, care puteau fi buimăciţi şi derutaţi prin rapida succesiune a nenumăratelor reprezentări. Cu timpul, această virtuozitate a fost pusă sub o interdicţie mereu mai severă, iar contemplaţia a devenit o parte componentă foarte importantă a jocului, ba chiar chestiunea principală pentru spectatorii şi auditorii fiecărui joc. Aici apare orien­tarea spre religiozitate. Nu mai era vorba doar de a se urmări intelectualiceşte, cu o atenţie foarte vie şi cu o me­morie exersată, succesiunea ideilor şi întregul mozaic spiri­tual al unui joc, ci şi de a satisface cerinţa unei profunde dăruiri sufleteşti. Anume, după fiecare semn, invocat de conducătorul jocului respectiv, participanţii păstrau asupra semnului, conţinutului, originii, sensului său o severă şi tăcută meditaţie, care-l obliga pe fiecare părtaş să-şi repre­zinte cu toată intensitatea prezenţa organică a conţinutului semnului.

Tehnica şi practica contemplării au fost partea de contribuţie a membrilor Ordinului şi a asociaţiilor de joc din şcolile de elită, unde se acorda cea mai mare grijă artei contemplaţiei şi meditaţiei. Prin aceasta, ieroglifele jocului au fost puse la adăpost de pericolul de a deveni nişte simple litere.

Până atunci, în ciuda preferinţei pe care i-o arătaseră învăţaţii, jocul cu mărgele de sticlă rămăsese o practică pur privată. Putea fi jucat individual, în doi, în mai mulţi şi, e adevărat, unele jocuri deosebit de ingenioase, bine compuse şi izbutite ieşeau în evidenţă când şi când, fiind cunoscute, ad­mirate sau criticate de la un oraş la altul, de la o ţară la alta. Dar abia acum jocul a început să capete cu încetul o nouă funcţiune, devenind o festivitate publică. Şi în zilele noastre oricine poate practica liber jocul în particular, îndeosebi ti­neretul exersându-l astfel cu toată sârguinţa. Astăzi însă, ex­presia „jocul cu mărgele de sticlă" evocă oricui în primul rând jocurile publice festive. Ele se desfăşoară sub conduce­rea câtorva maeştri cu o pregătire superioară, care se află în fiecare ţară sub autoritatea unui ludi magister sau maestru al jocului şi care sunt ascultaţi cu veneraţie de către invitaţi şi cu cea mai concentrată atenţie de către auditorii din lumea întreagă; unele dintre aceste jocuri durează zile şi săptămâni întregi, iar, în vremea cât sunt celebrate, toţi partenerii, ca şi auditorii, trăiesc după aceleaşi prescripţii, care se extind până şi asupra numărului orelor de somn, o viaţă de abstinenţă şi uitare de sine, de meditaţie profundă, similară vieţii de pocăinţă, sever reglementate, duse de participanţii la unul din exerciţiile ordinului sfântului Ignaţiu18.

Puţine lucruri ar mai fi de adăugat. Prin hegemonia al­ternativă când a uneia, când a alteia dintre ştiinţe sau arte, jocul jocurilor s-a perfecţionat, devenind un fel de limbaj uni­-

________________________________________________________________________

versal, prin mijlocirea căruia jucătorii erau în măsură să ex­prime valori în semne sugestive şi să le pună în relaţii reciproce, în toate perioadele, jocul s-a aflat în strânsă legătură cu muzica şi s-a supus mai ales unor rigori muzicale sau matematice.

O temă, două teme, trei teme erau stabilite, dezvoltate, variate şi suportau un tratament similar aceluia al teniei unei fugi sau al unei compoziţii concertistice. De exemplu, un joc putea să înceapă de la o configuraţie astro­nomică dată, sau de la tema unei fugi de Bach, sau de la o frază din Leibniz ori din Upanişade19 şi, pornind de la această temă, ideea directoare sugerată putea să-şi îmbogăţească ex­presia, conform intenţiei şi talentului jucătorului, fie prin continuări şi dezvoltări, fie prin acorduri cu reprezentări înrudite. Dacă, de pildă, cel ce făcea începutul era capabil să stabilească, prin semnele jocului, paralele între muzica cla­sică şi formula unei legi din natură, atunci, la cunoscători şi maeştri, jocul se putea elibera de tema incipientă ajungând la combinaţii nelimitate. Vreme îndelungată, mult îndrăgite de către anumite scoli de jucători au fost alăturarea, opunerea şi în cele din urmă îmbinarea armonică a două teme sau idei adverse, ca legea şi libertatea, individul şi colectivitatea, iar într-un astfel de joc se punea mare preţ pe dezvoltarea abso­lut echivalentă şi fără părtinire a ambelor tematici sau teme, astfel încât, din teze şi antiteze, sinteza să decurgă în modul cel mai pur cu putinţă, în general, lăsând la o parte unele ex­cepţii geniale, jocurile cu soluţii negative sau sceptice, dis-armonice nu erau agreate şi, uneori, de-a dreptul interzise, ceea ce se explică prin semnificaţia pe care jocul, ajuns la acest nivel înalt, o avea pentru jucători. El devenise o aleasă formă simbolică a năzuinţei spre desăvârşire, o alchimie su­blimă, o apropiere de spiritul unic în sine, pe deasupra tutu­ror imaginilor şi pluralităţilor, aşadar o apropiere de Dumnezeu. Aşa cum, de exemplu, gânditorii pioşi din epo­cile mai vechi îşi reprezentau viaţa creată ca pe o cale spre Dumnezeu şi concepeau varietatea lumii aparente ca desăvârşindu-se şi atingându-şi ţelul final în unitatea divină, tot astfel figurile şi formele jocului cu mărgele de sticlă construiau, făceau muzică şi filozofau într-un limbaj univer­sal, hrănit de toate ştiinţele şi artele, jucându-se şi năzuind spre perfecţionare, spre sensul pur, spre realitatea desăvârşit împlinită.

„A realiza" era o expresie preferată printre jucători, care o interpretau ca pe o cale eficientă de la devenire la exis­tenţă, de la posibilitate la realitate. Fie-ne îngăduit, aici, să amintim încă o dată frazele lui Nikolaus Cusanus citate mai sus.

De altfel, tezele teologiei creştine, în măsura în care fu­seseră formulate la modul clasic şi păreau astfel a aparţine; tezaurului cultural general, erau desigur preluate în limbajul de semne al jocului, iar concepte fundamentale ale credinţei sau texte biblice, o frază dintr-un părinte al bisericii ori din textul latinesc al misei puteau fi exprimate tot aşa de uşor şi e exact şi preluate în joc ca şi o axiomă de geometrie sau ca o melodie de Mozart. Aproape că nu am exagera deloc, dacă am cuteza să spunem: pentru cercul restrâns al adevăraţilor jucători cu mărgele de sticlă, jocul, deşi se abţinea de la orice teologie proprie, avea cam aceeaşi semnificaţie cu un serviciu religios.

În lupta lor pentru a-şi menţine existenţa în mijlocul forţelor lumii nespirituale, atât jucătorii cu mărgele de sticlă, cât şi biserica romană depindeau reciproc într-o măsură mult lai mare, decât dacă s-ar fi ajuns la aşa ceva printr-o hotărâre comună, deşi s-ar fi găsit pentru asta nenumărate căzii, deoarece la ambele puteri lealitatea intelectuală şi impulsul pur spre o formulare precisă, clară duceau la o separaţie de restul lumii.

________________________________________________________________________
Niciodată totuşi n-a fost ratificată vreo hotărâre. Roma se mulţumea să ia faţă de joc o atitudine când binevoitoare, când ostilă, în congregaţii, căci doar n rândurile clerului înalt şi foarte înalt se manifestau excelente aptitudini de jucători. Jocul, de când existau jocuri publice şi un ludi magister, se afla sub protecţia Ordinului şi a autorităţilor educative, care, amândouă, se comportau faţă Roma cu cea mai mare curtenie şi cavalerism. Papa Pius al XV-lea, care fusese pe când era cardinal un bun şi zelos jucător cu mărgele de sticlă, nu numai că, devenit papă, îşi luă rămas bun pentru totdeauna de la joc, ci chiar încerca să-i deschidă un proces; în acele împrejurări aproape că se ajun­sese ca jocul să fie interzis catolicilor.

Dar papa muri mai înainte de a se ajunge până acolo, iar o biografie foarte cău­tată de cititori a acestui bărbat nu lipsit de însemnătate înfăţişă atitudinea lui faţă de jocul cu mărgele de sticlă ca pe o pasiune profundă, pe care, ca papă, a putut să şi-o domine doar prin acţiuni ostile.

Practicat mai întâi liber de către persoane izolate şi de asociaţii prieteneşti, însă, ce-i drept, protejat încă de multă vreme cu simpatie de autorităţile şcolare, jocul a căpătat o formă de organizare publică mai întâi în Franţa şi Anglia, ce­lelalte ţări urmând relativ repede. Ajungându-se aici, în fiecare ţară, s-au numit câte o comisie de joc şi un conducător su­prem al jocului, cu titlul de ludi magister, iar jocurile oficiale, desfăşurate sub conducerea personală a magistrului, au fost ridicate la rangul de festivităţi spirituale. Fireşte, ca toţi înalţii şi foarte înalţii slujbaşi ai organizaţiei de educaţie spirituală, magistrul rămânea anonim; cu excepţia celor câteva persoane ce-i erau apropiate, nimeni nu-l cunoştea după numele său personal. Mijloacele oficiale şi internaţionale de difuzare, precum radioul şi aşa mai departe, stăteau numai la dispoziţia jocurilor mari, oficiale, de care era răspunzător ludi magister. În afară de conducerea jocurilor publice, ma­gistrul mai avea îndatorirea de a-i încuraja pe jucători şi şco­lile de joc, dar ceea ce trebuiau să facă în primul rând magiştrii era să vegheze cu cea mai mare străşnicie asupra propăşirii jocului. Singură comisia internaţională, în care erau reprezentate toate ţările, hotăra asupra acceptării în re­gistrul jocului a unor semne şi formule noi (caz aproape nemaiîntâlnit astăzi), asupra unor eventuale extinderi ale re­gulilor jocului, asupra oportunităţii sau inutilităţii afilierii a noi domenii. Dacă privim jocul ca pe un fel de limbaj inter­naţional, al intelectualilor, atunci comisiile de joc din diver­sele ţări, sub conducerea magistrului lor, pot fi considerate în totalitatea lor ca o academie care supraveghează exis­tenţa, progresul şi puritatea acestui limbaj. Fiecare comisie naţională are în grija sa arhiva jocului, adică arhiva totalităţii semnelor şi cheilor verificate şi acceptate până acum, al căror număr a depăşit de mult, considerabil, pe cel al sem­nelor vechiului alfabet chinezesc, în general, examenul de absolvire a unui institut de învăţământ superior, îndeosebi însă a institutelor de elită, este considerat ca o pregătire pre­liminară suficientă pentru un jucător cu mărgele de sticlă, to­tuşi, în mod tacit, se presupunea şi se presupune şi stăpânirea, la un nivel peste cel mediu, a uneia dintre ştiinţele principale sau a muzicii.

A ajunge cândva membru al comisiei de joc sau chiar ludi magister era visul mai tutu­ror tinerilor de cincisprezece ani din şcolile de elită. Dar chiar şi printre doctoranzi foarte puţini mai erau aceia care să mai nutrească în mod serios ambiţia de a putea sluji activ jocul cu mărgele de sticlă şi progresul lui. Toţi aceşti pasio­naţi ai jocului se exersau sârguincios în ştiinţa jocului şi în meditaţii şi, la „marile" jocuri, ei formau acel cerc interior de participanţi reculeşi şi dăruiţi, care conferă jocurilor pu­blice caracterul lor festiv şi le feresc de a se degrada ca acte pur decorative. Pentru aceşti jucători propriu-zişi şi pasio­naţi, ludi magister este un fel de principe sau mare preot, aproape o divinitate.

Pentru fiecare jucător luat în parte şi chiar pentru magis­tru, jocul cu mărgele de sticlă este în primul rând un mod de a face muzică, oarecum în acest înţeles al cuvântului pe care l-a precizat odată Josef Knecht vorbind despre esenţa muzicii clasice:

„Noi considerăm muzica clasică drept chintesenţa şi sub­stanţa culturii noastre, deoarece ea constituie cea mai clară, cea mai caracteristică întruchipare şi expresie a acesteia, în muzica clasică se concentrează pentru noi moştenirea Anti­chităţii şi a creştinismului, un spirit de cucernicie mai senin şi mai eroic, o morală cavalerească desăvârşită. Căci, la urma urmelor, orice act de cultură clasică reprezintă o morală, un model de comportare umană concentrat într-un gest. între 1500 şi 1800 s-au făcut, e adevărat, mai multe feluri de mu­zică, stilurile şi mijloacele de expresie au fost foarte diferite, dar spiritul, mai curând morala este pretutindeni aceeaşi. Atitudinea omenească, a cărei expresie este muzica clasică, rămâne întotdeauna aceeaşi, întotdeauna se bizuie pe acelaşi mod de interpretare a vieţii şi tinde spre acelaşi mod de do­minare a hazardului.



Yüklə 2,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə