Mai mult decât orice eu cred în oameni pentru că ei au fost singurii care au fost acolo atunci când am avut nevoie de ei



Yüklə 12,61 Kb.
tarix12.08.2018
ölçüsü12,61 Kb.
#69711



About being a volunteer … a person who touches others’ lives

Motto: ”Mai mult decât orice eu cred în oameni ... pentru că ei au fost singurii care au fost acolo atunci când am avut nevoie de ei ...”

Take Action Against Poverty and Social Exclusion … doar citind titlul proiectului Evs care-şi căuta pe-atunci voluntarii, mi-am dorit să fiu parte din el. Pur şi simplu nu găsisem leac pentru acel sentiment care-ţi spune, că dacă-ţi doreşti cu adevărat, lumea-ntreagă poate fi a ta. Şi cum altfel puteam îndeplini acest fapt dacă nu transformându-mă într-un „luptător” împotriva sărăciei şi excluderii sociale. E drept visam demult să fac asta într-o localitate săracă din Africa, dar cum viaţa nu-mi oferise încă ocazia asta, m-am gândit că Polonia ar fi un bun început. Am păstrat în minte pe tot parcursul drumului spre Bystrzyca Kłodzka, orăşelul din Polonia în care aveam să fiu voluntar pentru o lună, imaginea unei fetiţe de culoare care ţine strâns în mână o pancartă pe care scrie: „If we learn to share, there will be enough for everyone”. Asta speram şi eu să pot face, să împart cu oamenii pe care aveam să-i întâlnesc tot ceea ce ştiam şi simţeam, pentru ca împreună să putem avea destul pentru toată lumea. Privind înapoi am senzaţia că totul în această călătorie a fost văzut prin ochii mari ai unei fetiţe mici. Care a crescut. Dar care pe-atunci era asemeni unui burete, gata să absoarbă tot ceea ce se întâmplă în jur, să cunoască tot ceea ce era de cunoscut. Şi primii oameni pe care i-am cunoscut au fost colegii mei de apartament. Asta pentru ca de la persoana care m-a dus de la gara la apartament n-am auzit într-o engleză stâlcită decât: eu nu vorbesc engleză, şi ... aici vei locui în următoarea lună. Era chiar pe-aproape de „casă dulce casă” dacă judecăm lucrurile după umorul tipic polonez. Prima seara cu colegii mei voluntari a fost cel puţin la fel de interesantă ca cele care-au urmat. Şi asta pentru că n-am simţit nici un moment că ceea ce mă înconjoară îmi e străin. Toată lumea te întâmpina aici de parcă făceai deja parte din familie. O familie a voluntarilor care poposeau în acest conglomerat de culturi pentru mai mult sau mai puţin timp. Deşi în seara aceea am văzut pe puţin douăzeci de chipuri urma să locuiesc doar cu încă patru persoane. Toţi ceilalţi erau acolo să-mi ureze bun venit. Locul în care se întâlneau toţi voluntarii şi în care ne primeam dis de dimineaţa îndatoririle pentru acea zi era biroul, sediul asociaţiei. O încăpere mare şi luminoasă cu canapele, perne pufoase, calculatoare şi ceai din toate colţurile lumii, era mărturia tuturor voluntarilor care trecuseră pe-acolo. Aceasta era camera noastră, a voluntarilor, cea în care fiecare avea să-şi lase până la finele stagiului o parte din sine. Aici mi-am cunoscut mentorul şi ceilalţi colegi voluntari şi aici am început să le cunosc lumea, o lume din care aveam să fac parte şi eu pentru o lună. Pentru că povestea mea e despre oameni şi nu despre locuri, e despre ceea ce fac oamenii pentru alţi oameni. Proiectul meu presupunea, în mare, să lucrez la înfrumuseţarea unui spaţiu verde din Bystrzyca, un parc din apropierea unei ape curgătoare, în care-şi petreceau timpul locuitorii oraşului; şi într-un centru social pentru vârstnici şi persoane cu diferite tipuri de dizabilităţi. Nici un voluntar însă nu lucra singur, în fiecare dimineaţă se formau echipe de voluntari, pentru ca fiecare dintre noi să facă mereu ceva nou şi să aibă dreptul să aleagă. Şi pentru a ne cunoaşte între noi mai bine. În acel colţ de lume eram adunaţi la un loc voluntari de pe patru continente, fiecare cu aşteptările şi speranţele lui, însă cu aceeaşi dorinţă de a le fi de ajutor oamenilor care aveau nevoie de asta. Aşa se face că fiecare lucru pe care-l făceam împreună era unul special, un bun prilej de a ne cunoaşte, de a ne apropia şi de a ne împărtăşi lucruri, de a povesti cum se întâmplă asta sau cealaltă în ţara noastră. Faptul că eram mereu aproape de comunitatea locală ne ajuta să o înţelegem. Dupamiezile petrecute la centrul social erau însă cele care ne reduceau la tăcere. O tăcere a vorbelor şi însuşire a unui alt fel de a comunica ... cu inima. Concretizat printr-un zâmbet ori printr-o strângere de mână a oamenilor de aici, acesta era modul prin care noi învingeam bariera lingvistică despre care se tot vorbeşte. Persoanele de aici erau în mare parte vârstnice şi noi nu le cunoşteam limba, însă ... oricine poate înţelege un zâmbet. Orele pe care le petreceam alături de ei, jucând împreună bingo erau marile evenimente ale vieţii lor şi încet, încet au devenit şi marile evenimente ale vieţii noastre. Pentru că da, poate părea că nu făceam nimic spectaculos, că în chip pragmatic nu le ofeream nimic; însă încet, încet am înţeles că defapt noi le ofeream ceea ce aveau cel mai mult nevoie: atenţie şi un mod plăcut de petrecere a timpului, a timpului care le aducea în lipsa noastră atât de multă monotonie ... Dar oricine a mers într-un stagiu Evs ştie că monotonia nu este nicidecum un cuvânt care să caracterizeze o astfel de experienţă. Aşa a fost şi în cazul meu. Pe lângă proiectul cu care venisem am fost implicată şi în multe altele: un schimb de tineri despre dezvoltarea durabilă, o şcoală de vară pentru adolescenţii polonezi, am scris articole, am desenat postere, am promovat voluntariatul ... Toate într-o singură lună. Şi în aceeaşi singura lună am cunoscut oameni de pe patru continente, din 25 de ţări diferite. E ca şi cum aş fi făcut înconjorul lumii într-o singură clipă. Prin intermediul lor, al oamenilor alături de care am trăit, al voluntarilor. Am gătit împreună, am râs împreună, ne-am ascultat unii altora poveştile, am învăţat şi ne-am însuşit parte din limba şi cultura ficăruia şi am împărţit cât mai mult din toate. Dar poate cel mai important, am fost pentru o lună parte integrată a unei comunităţi diferite de a mea şi am învăţat să o descopăr până întracolo încât să mă identific cu ea. Cea mai mare dovadă de respect pentru oamenii de acolo a fost că am învăţat puţin din limba lor, din felul lor de a fi, din ceea ce-i defineşte. Oriunde mergeam, după tradiţionalul salut polonez Dzin dobre, atunci când începeam să vorbim în engleză localnicii ştiau deja că suntem voluntari. Fie că ne înţelegeam în engleză, fie că mimam pentru a putea comunica, nu întâmpinam niciodată probleme în a ne înţelege cu membrii comunităţii locale. Faptul că ne aflam acolo pentru a ne oferi ajutorul le era de ajuns pentru ca la rândul lor să ne sprijine. Şi astfel ne simţeam întrucâtva de-ai lor. În drum spre casă, am luat cu mine o altă imagine, cea a unui coleg voluntar din India, care mi-a spus la un moment dat despre el, că deşi este un om sărac (material vorbind), e un om fericit – şi asta pentru că de-a lungul timpului a învăţat că oamenii vor găsi mereu nimicuri care să-i oprească să de bucure de viaţă, şi deabia acesta este cel mai rău lucru care i s-ar putea întâmpla.

Închei astfel deoarce este evident, o astfel de experienţă de învăţare presupune şi momente de răscruce, dar tu alegi partea pe care o iei la întorcere cu tine. Nimicurile care te opresc din a te bucura de ceea ce trăieşti sau frumuseţea pe care, dacă vrei, o poţi vedea în toate lucrurile care te înconjoară. Şi pe care mai apoi o poţi împărtăşi celor care n-au avut parte de o astfel de oportunitate. Tineri ca şi tine care caută încă drumul spre ei înşişi sau colegii voluntari din organizaţie. Odată întors acasă realizezi că rolul tău nu s-a oprit odată cu încheierea stagiului tău de voluntariat, ci continuă atât timp cât nu păstrezi numai pentru tine ceea ce ai trăit şi ceea ce ai învăţat ...





Yüklə 12,61 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə