N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a



Yüklə 3,14 Mb.
səhifə12/38
tarix31.10.2017
ölçüsü3,14 Mb.
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   38

Gherla, octombrie 1962

Profesoara mea dintîi, o guvernantă, reprezenta prin însăşi obîrşia, dar şi prin căsătoria ei, un rezumat anticipativ al ideii europene. După tată, germană; după mamă, franceză; unchiul ei matern, Auguste Molinier, fusese un intelectual universitar şi publicase o ediţie a lui Pascal. Mai exista o bunică elveţiană şi un ascendent nordic. Doamna de Branszky era văduva unui nobil ungur, mare beţiv şi mare secătură, născut din mamă poloneză, fiică de dvorean rus. Nu ţin minte cum de se pripăşise profesoara mea pe la noi, dar una ştiu: că am avut norocul incomparabil de a primi noţiunile culturii de la o femeie extraordinară: o inteligenţă strălucită, cunoştinţe imense, şi un caracter admirabil.

îi ura pe Francezi şi-i admira pe Nemţi. îi dispreţuia pe catolici şi-i tolera pe reformaţi. Catedrala Sf. Iosif, unde o atrăgeau concertele, i se părea un muzeu cu lucrări convenţionale; în templele protestante intra fără repulsie, dar şi tară plăcere. Măcar nu erau deschise tot timpul (spre deosebire de bisericile catolice, nesăţioase; unde, ce-i drept, găseai oricînd un refugiu în caz de ploaie). Adevărata ei religie era alta, pe care - deşi mare lucru nu puteam înţelege la început - mi-a mărturisit-o curînd: era credinţa generalului Ludendorff şi a soţiei sale, der Norddeutschegktuben®.

Doamna de Branszky nu vorbea urît de Iisus Hristos - mai moderat decît Nietzsche -, cel puţin aşa cum îl concepeau luteranii şi calviniştii, căci idolul catolic sculptat şi înflorat şi cultul Fecioarei o scoteau din sărite; entuziasmul i se aprindea numai cînd îmi povestea despre zeităţile Walhallei, îmi amănunţea cîntecul Nibelungilor sau îmi citea din textul dramelor lirice ale lui Wagner. îl lăuda mereu pe Etzel, adică pe Attila şi îmi vine a crede că în taină o adora pe walkyra Brunhilda.

Doamna de Branszky, ca şi Manole mai tîrziu, era o aprigă monarhistă şi în măsura în care voia să ţină seama de originea ei franceză, şi să se ocupe de istoria Franţei, mi-a inoculat un profund respect pentru ideea de legitimitate; mi-a dat să citesc toată literatura franceză regalistă şi a făcut din mine - pe la unsprezece ani - un partizan înfocat al contelui de Chambord (mort în 1883) şi al casei de Bombon. Ei i-am datorat faptul de a fi privit chioriş (sau cel puţin cu mirare) - ori de cîte ori citeam în parc sau la hotel ziarul „l'Action Francaise", organul mişcării monarhiste - de către unii din Francezii printre care mi-am petrecut cîte o lună pe an cînd mă duceam cu părinţii la Royat, să facă tata băi de acid carbonic.

(Acolo, la Royat, am văzut un lucru pe care nu l-am uitat şi l-am povestit şi în închisoare: pe Vintilă Brătianu urcîndu-se în tramvai numai in clasa doua dacă se ducea în oraşul învecinat, Clermont-Ferrand.)

124

De Ludendorff şi de Norddeiitscheglauben dau şi la Gherla, în persoana colonelului Traugott Broser, braşovean, fost ofiţer al armatei austro-ungare, în rîndurile căreia a luptat în primul război mondial pe frontul italian. Broser, un om cît un munte şi foarte retras, se apropie de mine pentru ca are prilejul să vorbească nemţeşte, apoi pentru că îi devin simpatic. îmi atrage sever atenţia asupra marelui risc pe care mi-1 luasem trecînd de la iudaism la creştinism: acela de a rămîne în gol între două spiritualităţi.



Şi el îmi expune crezul lui Ludendorff, constatînd cu destulă surprindere că-1 ştiu. Despre Ludendorff- adevăratul conducător al armatei germane între 1914 şi 1918 (pe Hindenbug - die grosse Nuli- Broser nu-1 poate suferi) - aflu trăsături măreţe: felul cum a cucerit oraşul Lettich (Liege adică) numai printr-un act de îndrăzneală şi prestanţă; curajul suprem de care a dat dovadă cînd cu putschul de la Munchen în 1923, traversînd - în uniformă de general, cu sabia într-o mînă şi revolverul într-alta - podul, mergînd ţintă spre forţele masate de cealaltă parte şi care l-ar fi putut ciurui de gloanţe dintr-o rafală - şi care n-o fac, numai pentru că sunt sub influenţa prestigiului său şi a nepăsării sale faţă de moarte. Dar mai ales ceva din care-mi propun să-mi fac şi eu o regulă. La şcoala militară, Ludendorff şi un coleg al lui, dintr-o familie princiară domnitoare, sunt persecutaţi de un Moş Teacă, de majur imbecil şi rău. Prinţului i-ar fi fost uşor, rostind o singură vorbă, să obţină fie mutarea sa şi a lui Ludendorff, fie transferarea dobitocului în alt escadron. Ceea ce voieşte să şi facă. L-a oprit însă Ludendorff: dacă vrem să fim ofiţeri şi să comandăm trebuie să învăţăm a răbda şi prostia absurdă, meticuloasă. N-au cerut mutarea şi au îndurat pînă la capăt.

De la Broser aflu lucruri deosebite şi-n legătură cu Wilhelm al II-lea, atît de hulit, căruia Francezii i-au făcut o reputaţie infamă.

A fost un om vorbăreţ şi de-o inteligenţă destul de mărginită, dar plin de intenţii bune. Dovezi: a) purtarea lui în timpul afacerii Dreyfus cînd, împotriva uzanţelor diplomatice şi a tradiţiei, dă prin Conrad de Hohenlohe declaraţia care specifică în mod solemn: învinuitul n-a fost niciodată folosit de serviciul german de informaţii; cînd îi cere ambasadorului german de la Paris, contelui Miinster, să nu şovăie din motive de prudenţă ori consideraţii naţionale a veni în ajutorul unui camarad ofiţer în vederea restabilirii adevărului şi apărării onoarei unui nevinovat.

Normal era ca după declaraţia făcută de împăratul german să înceteze orice fel de urmărire. Neluarea ei în seamă, afront fără precedent, constituia un casus belii; Wilhelm, pacifist, a închis ochii;

125

b) splendida lui afirmaţie: ca şef de stat nu răspund numai în faţa parlamentului ci şi în faţa lui Dumnezeu;



c) rescriptul prin care a pus capăt bătăii în armată, unic în lume şi-n istorie, cel mai democratic pentru că dădea fiecăruia posibilitatea de a se purta ca un aristocrat, şi perfect eficient deoarece prevedea că începînd de la data publicării rescriptului orice grad inferior are dreptul să pălmuiască - pe loc şi deîndată - pe superiorul care-1 loveşte;

d) simţul lui european, vădit mai ales cu prilejul revoltei boxerilor: trupele europene coalizate au fost puse sub comanda unui german, generalul Waldersee.

(Din broşura lui despre Wilhelm, se vede că a ştiut şi Rathenau ceva.)

- Sf. Grigore din Nazianz: „Cuvîntul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru ca eu să fiu tot atît de mult Dumnezeu pe cît a fost el om."

- Iarăşi şi iarăşi: creştinismul nu înseamnă prostie.

Iată că şi Jacques Maritain îi spunea lui Jean Cocteau: trebuie să avem mintea aspră şi inima blinda.

Dragostea implică iertarea, blîndeţea, dar nu orbirea şi nu prostia: identificîndu-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie e tot una cu a da mină liberă canaliilor.

Mai există încă o prejudecată foarte răspîndită, pe care a des­prins-o cardinalul de Retz: suntem ispitiţi a lega indisolubil inteligenţa de răutate şi a da întregului, cu mult respect, numele de machiavelism. Retz: răii nu sunt mereu şi neapărat deştepţi. Răii pot fi şi proşti. Asociaţia de idei: răutate, deci inteligenţă, e o prejudecată.



Gherla, noiembrie 1960

La nimic nu-ţi foloseşte să crezi in iertarea păcatelor dacă nu crezi, cu deplină convingere, că păcatele toate ţi-au fost iertate.

Luther


Seci adde, ut credas et hoc. quod per ipsum peceaia libi donantur'6

Sf. Bernard din Clairvaux

Bănuim, din cauza pielei care a pătruns şi-n celulă, că vremea e a furtună.

126

Nu vorbeşte aproape nimeni.

Cîtorva din jurul lui, preotul catolic Traian Pop, pe şoptite, le dă sfatul de a fi îngăduitori cu ceilalţi şi aspri cu ei înşişi.

Dar adaugă imediat:

- Nici prea aspri cu noi înşine. Diavolul trebuie uneori luat în rîs; să nu i se acorde privilegiul măreţiei tragice. Marii mistici spanioli - Sf. Tereza din Avilla, Sf. Ioan al Crucii - erau îndeobşte veseli. Aceasta provine din putinţa de a fi îndurători şi cu noi; să ştim a ne ierta cum şi Dumnezeu ne iartă. După cum se cuvine a nu ne mînia pentru că ne-am mîniat, la fel nu trebuie să pemianentizăm răul din lipsă de milă faţă de eul nostru.

în celulă, unde e din ce în ce mai întuneric, un reparator de maşini de cusut care e şi acordeonist povesteşte porcării şi amintiri de pe la nunţile unde „s-a produs", iar un glas s-a pornit să fredoneze înfundat un cintec de lume, accentuînd ciudata ameninţare a refrenului:



Şi-aoleo ce ploaie vine de la Cluj!

BUGHI MAMBO RAG



...Codobatură e bergeronnette, dar al naibii fui dacă mai ştiu cum se zice leuştean... M-a înnebunii Fotiade cu păsările, cu zarzavaturile şi cu florile. Nu le mai ştiu. Le ştiu pe sărite. Unele da, altele nu, parcă s-au prăbuşit în goluri de beznă, Ie-a. înghiţit neantul, s-au dezintegrat cum se găuresc ciorapii de nailon. Şi lotuşi le ştiam pe toate... A, leuşteamil, ia stai... N-am scris nimic, absolut nimic contra regimului. In fiecare scrisoare i-am scris: e bine, e bine, sunt sănătos, cîştig, slavă Domnului, cît îmi trebuie, suntem sănătoşi, nu ducem lipsă de nimic, e bine... Păi atunci?... El, el mi-a scris, frate-miu. Eu îi spuneam că sunt mulţumit, mulţumit, mulţumit, iar el de colo: las' că ştiţi eu, ce-mi tot împui capul cu prostii, parcă n-am şti noi... Las' că înţeleg eu că e exact pe dos... E la Romani 13, textul e categoric, domnule loaniţiu, că ne convine sau ba, textul e clar, mă întreb cum de-1 poate contesta un creştin... Ai im frate la Atena? Zic: da. Zice: ii scrii? Zic: da. Zice: şi teplîngi de regim, defăimezi ţara? Răspund: nu, ferească Dumnezeu... Uite scrisorile... Tocmai, foarte bine, ce bine că le aveţi, daţi-mi voie să arăt, uite: sunt mulţumit, cîştig, e bine, bine... Dar el ce spune... El, treaba lui, nu ştiu, uitaţi-vă ce spun eu: e bine... Dar el?... Lăsaţi, prea sfinte... Liveche, dragă, liveche, bine că-mi adusei aminte... El treaba lui, nu ştiu, uitaţi-vă ce spun eu: e bine... Dar el ?... ! Nu ştiu, n-am spus eu, el, frate-miu, nu eu, nu în scrisorile mele... Mă, tu-ţi baţi joc de noi, mă podoabă, mă pramatie, mă ticăloşiile, mă grecule, las'că ştim noi.... Ei, dacă ar fi trăit conu Alecu... Tătărăscu nu-i venea nici

127


pînă la talpa piciorului, ce deosebire, o prăpastie... Cînd Ferdinand şi Măria l-au trimis pe Hiottu la Paris, el singurul a spus că rău fac. Şi a propus să-1 trimită pe Baliff, care îi era simpatic lui Carol... Zic: el, nu eu. 7Ace: ce crezi că nu ştim c-ai vrea să fii şi tu la Atena cu el, că altfel nu ţi-ar fi scris el aşa... Şi mă înşfacă... îi spune Demetrios lui Marcellus...

- Protestanţii care-şi rîd de Sf. Anton din Padova mi se par tare neînţelegători. în Sf. Anton de Padova ei văd un patron al cheilor pierdute şi clbilor rătăciţi. E de bon ton să dai din umeri surîzînd cînd auzi de un sfint care s-a specializat în asemenea fleacuri şi-şi recrutează clientela printre babe surde, uituci, maniaci, diabetici... Chiar şi mulţi dintre credincioşii bisericii romane îl evită, preferind societatea selectă a unui Augustin, unui Toma din Aquino, unui Ieronim... Sf. Francisc din Asiza, cu toate trăsăturile sale contestare şi hippy - umbla gol, stătea de vorbă cu păsările, trăia din cerşit - e mai bine văzut pentru că e pitoresc (păsările sunt poetice), dar ce să crezi despre un sfînt care se îngrijeşte de fiinţe atît de puţin îmbietoare şi interesante ca bătrînii care nu-şi găsesc cheile, care şi-au pierdut dinele, care uită ce au uitat?

Cită orbire şi îngustime! Sf. Anton e deosebit de vrednic de toată admiraţia pentru că este atît de bun incit îi e milă de nişte biete fiinţe de care toată lumea găseşte de cuviinţă să rîdă ori măcar să le privească de sus, cu ironie şi condescendenţă. Dar pierderea unor chei poate fi prilej de cmntă suferinţă (mai penibilă fiindcă pare şi ridicolă), iar moartea unui căţel iubit e o tragedie pentru cine-i singur pe lume şi slab în faţa vieţii. Există şi un snobism al compătimirii: numai faţă de eroi şi evenimente solemne. Pe cînd Sf. Anton îndrăzneşte a se înduioşa de mărunte dureri şi a se apleca milos asupra obidiţilor în haine negre, luaţilor peste picior şi amatorilor de pisici.

Eu văd aici un prea plin de bunătate, o subtilă îndurare: un fel de misionarism nu în depărtatele insule ale mărilor sudului ci în regiunile cele mai modeste ale psihiei, la întretăierea dintre nepricepere şi resemnare. N-au şi învinşii, zăpăciţii şi ghinioniştii dreptul la mîngîiere?

Pe de altă parte, unii exegeţi catolici arată că Sf. Anton nu ajută la regăsirea unor obiecte pierdute, ci la regăsirea credinţei pierdute... Desigur, însă lămurirea exegeţilor răpeşte Sf. Anton ceea ce mi se pare a fi uluitor la el: grija de cei niţel caraghioşi, care-s şi ei chemaţi de Hristos, care şi ei se perpelesc în lumea aceasta, care - după cîte ştim - nu-s excluşi de la praznic.

- Hristos ca gentleman şi cavaler. 128

La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate.

Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai câ iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.

Şi cum i se adresează Acesta lui luda, pe care-1 ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decît chiar interzicerea folosirii săbiei şi decît vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi. oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpînirii de sine în prezenţa primejdiei - virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice (nu scoateţi sabia) şi fapte milostivnice (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfint. Dar prietene implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate.

(Ce-i drept e ca un simplu om, ba şi foarte păcătos, regele Ludovic al XV-lea, se urcă pe o culme surprinzătoare cînd, atins de cuţitul lui Damiens, îl indică pe atentator cu vorbele: acesta e domnul care m-a lovit.)

Cf. povestea cu nobilul la care vine croitorul cu o creanţă. Nobilul refuză plata. Şi-apoi, în prezenţa croitorului cu înscrisul în mini, porunceşte feciorului sa poarte două mii de galbeni unuia faţă de care în ajun pierduse pe cuvînt de onoare acea sumă la joc de cărţi. Croitorului, care-şi manifestă nedumerirea, îi explică: datoriile de onoare se achită deoarece nu există dovezi. Drept care, numaidecît, croitorul îşi aruncă înscrisul în focul din cămin.

Aici anecdota ia de obicei sfîrşit, nobilul plătindu-1 pe croitor.

Dar e un sfîrşit imbecil şi duhnind a fals. De bună seamă că nobilul avea să-1 plătească! Asta-i de la sine înţeles. Şi o brută ar fi procedat la fel. Dar nobilul - dacă-i nobil - face altceva, şi asta-i versiunea autentică a poveştii, spune: luaţi loc, domnule, şi vă voi plăti deîndată suma ce vă datorez. Acest luaţi loc domnule e dovada boieriei, nu plata în sine. E o luare la cunoştinţă a posibilităţii omului de a se transfigura. Ne putem oricînd transfigura şi deveni fulgerător de repede vrednici de a fi poftiţi să luăm loc pe scaun la nunta împărătească. (Altfel cum ar putea cina Domnul cu noi şi cum s-ar înţelege cuvintele: Veniţi, binecuvîntaţii Tatălui Meu?)

Numai că nu oricine este în stare să recunoască transfigurarea cînd o întîlneşte. Şmecherii pentru nimic în lume nu o concep; şi nici contabilii sau fariseii. In bio-noosfera lor, pe care o duc mereu cu ei, în cîmpul lor magnetic nu pătrunde ce nu-i conform crezului lor. Piesa lui Franz Werfel, Pm-el printre evrei; durerea cea mai cumplită a mărturisitorului

129

au pricinuit-o rînjetul şi încăpăţînarea iscate pe faţa şi în minţile celor pe care-i conjura să creadă că acum e altul.



- Dintre cărţile Vechiului Testament, cea mai opusă Noului este înfiorătoarea cronică a lui Ezdra, moment desăvîrşit al exclusivismului şi rasismului.

Ce se cuvenea să facă iudeii întorşi acasă din lungă şi grea robie? Să cînte şi să se veselească? Cîtuşi de puţin. După ce ajutorul vecinilor a fost respins de foarte de sus („Nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi casa Dumnezeului nostru, ci numai noi singuri vom zidi"), Ezdra le vorbeşte alor săi pe tonul cel mai eugenie, mai rosenbergian ce poate fi. Pentni că israelitenii au luat ca soţii pe fiicele strâinilor şi s-a amestecat sămînţa cea s/întă cu popoarele cele de alt neam, trebuie să se procedeze mai înainte de toate la despărţirea celor aleşi de necurăţia şi spurcăciunea altor popoare ticăloase spre a se curma nelegiuirea, amestecului.

Nici nu le-a dat voie să intre în oraş; pe toţi nenorociţii aceia îi ţine afară în ploaie zile întregi ca să se întocmească listele de israeliteni căsătoriţi cu femei străine.

Şi se porneşte lunga şi migăloasa treabă a întocmirii listelor de către comisiile special numite. E ziua cea mare a triumfului Birocraţiei. Şi după ce birocraţia rasistă - în atmosferă de inventariere şi de lagăr de concentrare — şi-a încheiat lucrările, femeile străine şi copiii lor sunt alungaţi.

Abia atunci îngăduie activiştii lui Ezdra poporului să intre în oraş, să-şi caute adăpost.

Celor ce înţeleg anevoie cuvintele Sfmtului Pavel - am ieşit de sub blestemul legii şi am intrat sub milă - le-ar fi de folos să citească întîia carte a lui Ezdra. De asemeni celor ce se întreabă de ce se numeşte învăţătura lui Hristos „buna vestire", celor ce caută obîrşiile rasismului şi celor pe care-i interesează prototipurile Birocraţiei.

BUGH1 MAMBO RAG

...Nu, s-avem iertare, persoana întîia a imperfectului subjonctivului lui apercevoir e apercevassions... Mă tot omori cu subjonctivele verbale franceze, dar ia să. vedem cum stai la conjugarea verbelor româneşti... A, zici că le ştii, să vedem, ia spune-mi perfectul simplu al verbelor a coase, a coace şi a cosi... Aşa... Oherth a fost profesor de liceu la Mediaş, unde rîdea lumea de el, îl arăta cu degetul şi-i spunea omul din lună... Era pul unui medic din Sighişoara şi trecea drept nebun sadea, pînă ce Ilitler 1-a făcut profesor la Viena şi a devenit primul colaborator

130


al lui Wernher von Braun în America... Dar cei patru idoli ai lui Bacon care sunt?... Domnule colonel dumneavoastră aduceţi aminte cind a fost bătălia de la Manzikert?... Stai să vedem, de la a coase e cosei... NU! NU.'... capitala Hondurasului britanic e Belise iar a statului Honduras nu-i Tegucigalpa?... Dar de la a cosi? Cum?! tot cosei? ce spui dom 'le?... Voichiţa, a lui Radu cel Frumos, a patra nevastă a lui Ştefan cel Mare, ea a fost, Măria din Mangup a fost a treia, iar Franţiizitele nu-s de Ventura, sunt de Facca... De la Dunăre la Seina, din Caipaţi la Pirinei / ginta nobilă latină şi-adună copiii ei... Ei vezi că nu ştii... Que nous nous enlissassions, que vous vous enlissassiez... Arţar e erable... Bibilica? Bibilica e pintade... De turt e aia din Ţara Oaşului şi are piuă la 65°... Pe la 1070 cred...

Jilava, Ia infirmerie (mai 1962)

La cour des miracles'1

în primul pat, pe dreapta, nu mai ştiu cine zăcea. Un om amuţit de suferinţe şi scîrbe.

în al doilea Aurelian Bentoiu, cadaveric, de nerecunoscut şi peste măsură de înalt. Supus de curînd unei operaţii (cancer la prostată), lăsat în părăsire cu pansamente care se împut, e aţîţat de grele dureri, chinuit de sentimentul nedreptăţim, şi se teme. Scăpărător de inteligent, poftind să stea de vorbă, să-şi amintească şi să prezică, e şi mereu gata de harţă.

De harţă, har Domnului, are parte din belşug. Ca în mai toate infirmeriile şi aici oamenii bombăne, sunt acri şi irascibili. (Pe secţii, unde e mult mai greu, stăpînirea de sine şi resemnarea constituie dimpotrivă regula.) In patul din stînga în fond, paralizat de la brîu în jos de pe urma unei operaţii de hemoroizi superficial efectuată la o închisoare lipsită de spital, Radu Lecca. îl urăşte pe Bentoiu; mai tot timpul îl atacă violent şi-1 ocăreşte şi-1 suduie îngrozitor. Bentoiu îi răspunde rar, şi atunci cu aceleaşi sudălmi şi injurii de ţigan, de surugiu, de pieţar.

Lecca dă altminteri o admirabilă pildă de tărie de caracter: nu îngăduie ajutorul nimănui, în nici un fel. La tinetă se duce singur, tîrîndu-se, buşindu-se şi agăţîndu-se de barele parurilor, ca un maimuţoi asupra căruia se fac cine ştie ce experienţe pavloviene, lorenziene, cu gesturi evocînd acea verigă lipsă dintre primate şi antropoide presupusă de evoluţionişti.

Un al treilea paralizat e ziaristul Al. Al. Leontescu, ţintuit cu desăvîrşire pe saltea. Mai domolit decît ceilalţi doi, e uneori cuprins de

131

furii izvoditoare de blesteme şi de imprecaţii ce nu sunt lăsate în urmă de ale lui Lecca şi Bentoiu.



Paralizatul din fiind pe stingă e tăcut şi cum nu se poate mai cuminte. Nu cere nimic, nu vrea nimic. Indispune însă pe toţi prin refuzul de a încerca să facă vreo mişcare şi de a respecta elementara igienă a fiinţelor omeneşti. îşi face nevoile în pat tară de a cere un vas, bea şi mănîncă dintr-o strachină în care şi urinează - din cînd în cînd şi-o răstoarnă, plină, în creştetul capului - şi tuturor observaţiilor şi chemărilor le răspunde cu un surîs modest.

Profesorul C. Tomescu, teolog, Vlad Stolojan (nepot în acelaşi timp al lui Nicolae Filipescu şi al lui Ion Brătianu), un fost căpitan pe puncte şi cîteva siluete pe care nu le mai desluşesc completează camera dominată de Lecca, Bentoiu şi Leontescu. Ultimii doi compun poezii; poezii pe care le recită şi care ne mişcă adînc.

Sosirea mea în cameră stîrneşte, cred, o oarecare stînjenire lui Radu Lecca şi profesorului, C. Tomescu, acesta fost subsecretar de stat la Culte în ministerul Goga-Cuza, pînă ce, din fericire, Vlad Stolojan -care mă ştie de la Jilava - îmi face o biografie politică mai mult decît binevoitoare aşa încît orice gheaţă se topeşte. Lecca, totuşi, mă urmăreşte cu priviri încărcate de neîncredere, neîncredere nu a lui în mine cît mai ales în capacitatea mea de a nu-i purta pică.

încetişor se înduplecă şi mă ascultă încîntat ori de cîte ori vorbesc fără menajamente despre revoluţia franceză (doamna de Branszky e lîngă mine) şi citez cartea lui Ludwig Klages, Geist ah Wiedersacher der Seele, precizînd că dacă spiritul s-a putut înfăţişa ca potrivnic sufletului, ce-ar spune autorul văzînd că în zilele noastre i se opun nu spiritul, ci josnicia, şmecheria cea mai ordinară (şi mă bucur că pot spune şi-n germană: die niedertrăchtigste und gemeinste Schlauheit), rînjetul încîntat de sine.

Formulez nădejdea că la ieşirea din închisoare vom găsi o Europă unificată de partidele creştin-democrate, unde ar putea renaşte vechiul suflu al cavalerismului, de data aceasta la un număr incomparabil mai mare de oameni.

Deşi felul în care Radu Lecca îi vorbeşte lui Bentoiu mă revoltă, iar nesfîrşitele lui atacuri împotriva liberalilor sunt obositoare; deşi e un aventurier, luceşte în ochii lui ceva din eroii lui Karl Măria von Weber, din sentimentalismul teutonic, din nostalgia pentru pribegii în căutare de fapte excepţionale.

Dar ce departe sunt trompetele şi alămurile cavalerului von Weber de noi şi de vremea noastră şi de locul unde ne aflăm! - dar şi cît le apropie conversaţiile şi trăsnăile noastre din celula aceasta cu atîtea trăsături de temniţă medievală.

132


(Atunci să-ţi spun eu ca să ştii: de la a coase e cusui, de la a coace e copsei, iar de la cosi c cosii cu doi de i... Cusui? nu-s convins... N-oi fi, dar aşa e, vezi că nn'^:ii româneşte...)

Cu profesorul Tomescu mă înţeleg de minune, îi cîştig curînd încrederea şi prietenia; avea să stea alături de mine în Martie 1967 în tot timpul înmormîntarii tatii, aveam să dovedim scepticilor şi nerozilor că împăcarea şi uitarea sunt cu putinţă. (Pe Sandu L. nu aveam să-1 mai văd, scena din dubă a rămas numai o amintire a noastră a amîndurora, comun esoterism). Leontescu îmi este recunoscător că vorbesc cu admiraţie şi respect de Nae lonescu, pe care-1 idolatrizează; de la Zamolxe încoace umbra cea mai prestigioasă care s-a profilat pe cerul tracic. De Bentoiu mă leagă un fel de milă psihanalitică pentru solitudinea lui de bolnav năpăstuit; în căpitanul Gy„ cu mîini isteţe de infirmieră calificată, descopăr un om devotat şi priceput în a-i uşura lui Bentoiu şi durerile şi mai ales senzaţia de părăsire.

După vreo zece zile de stăruinţe şi recriminări, Bentoiu obţine în sfîrşit a fi dus la cabinetul medical, unde îl însoţim, căpitanul şi cu mine. în cabinet dăm de doctoriţa cea surdă. Căutătura ochilor ei e peste măsură de plictisită şi de vrăşmaşă. Lui Bentoiu i se ordonă să se lungească pe o canapeluţă, eu - îngenuncheat - ţin un lighean, iar Gy. tubul lung prin care se va scurge permanganatul. Ligheanul e încă per­fect curat cînd, ferindu-mă de a sta în cale, îi ating marginea de vîrM pantofului doctoriţei. Mă izbeşte cu piciorul, zvîcnit, cum ai izbi un cîine, o minge, şi mă răstoarnă cu lighean cu tot. Drept sancţiune vrea să-1 trimită pe bolnav înapoi nepansat. Perspectivă de două ori groaznică: am făcut un rău imens şi m-am ales cu duşmănia de veci a victimei. Inspirat, mă feresc a cere iertare. Tăcem cu toţii îndelung. Doctoriţa ne învăluie pe tustrei într-o tăcută rafală de mînie şi dispreţ. Atît e de supărată, încît gîndesc că dacă i-ar veni la îndemînă ne-ar nimici, ne-ar zdrobi, ne-ar fărâmiţa, cu mişcări de vier care calcă strugurii în teasc. Totuşi, după o interminabilă şovăire, îi schimbă pansamentul lui Bentoiu, şi-1 schimbă cu grijă.

La înapoierea în celulă, bolnavul ne recită din poeziile sale. E fecior de ţăran, de la Făcăieni pe Borcea şi-n versurile sale idilice avocatul orăşean se înduioşează:



O, floare de salcîm imaculată! Nepreţuit simbol de modestie Tu vii tirziu In hora primăverii Păşind cu sfiiciune de fecioară

133


Ce-ntr-un sfîrşit de-april în faptul serii S-ar prinde-n horă pentru prima oară

Apoi, cu sentimentul de uşurare şi euforie al pacientului primenit, ne vorbeşte pe larg de Constantin Brâncoveanu pe care 1-a studiat în chip erudit. în Brâncoveanu vede exemplul cel mai frapant al politicii de duplicitate ba şi de triplicitate pe care poporul român a trebuit s-o ducă prin veacuri. îl apără. (Şi ce curioase amănunte: pierderea domnitorului obţinută de la Turci, care ştiau prea bine de mult timp cu cine au de a face, dar închideau ochii, de ambasadorul la Constantinopol al marelui Rege Soare - cel admirat de o lume întreagă ca patron al unui veac de aur - şi de propriul lui unchi, cărturarul stolnic Constantin Cantacuzino - care acum se şi laudă că şi-a otrăvit fratele, pe Şerban, din ataşament faţă de Poartă, pentru că îi descoperise trădarea. Apoi prezenţa la Ţarigrad, în 1714, alături de martiri, a unui Văcărescu, deopotrivă de hotărît.)

Spre seară, Lecca, destins şi el, ne povesteşte de-a fir-a-păr ultimele zile ale Antoneştilor şi celor osîndiţi la moarte odată cu ei: Pantazzi, Piki Vasiliu, profesorul Alexianu. Pe mareşal, năvalnica spaimă a lui Ică, refuzul de a se împărtăşi, starea de prostraţie pe care o căuta şi obţinea prin folosirea de barbiturice, îl indispuneau grozav. îşi făcea aspre reproşuri. La cîţiva paşi de potou, Pantazzi şi Lecca au fost reţinuţi, aducîndu-li-se la cunoştinţă graţierea. Ion Antonescu a murit cum s-a purtat şi în viaţă: curajos.

Lecca e închis de la 23 August 1944. Pînă deunăzi n-a ştiut dacă nevastă-sa trăieşte ori ba. în celulă a venit întâmplător cineva care o întîlnise destul de recent. Lecca nu crede, bănuieşte că dintr-un senti­ment de compătimire i se spun braşoave. Un amănunt îl convinge: acela că soţia lui scotea din poşetă bucăţele de zahăr pe care le ronţăia.

îngrijirea lui Bentoiu îmi ocupă aproape tot timpul. Deşi multă vreme necredincios, s-a împăcat cu biserica. îmi cere să rostesc rugăciuni şi se roagă şi el. îl conving să înveţe versuri de Gyr. Stă îndelung de vorbă cu profesorul Tomescu.

Pe Carol al II-lea îl atacă Lecca. Pe Antonescu îl critică Bentoiu. Carol pentru mine este cel mai pustiitor flagel care s-a abătut vreodată asupra Ţării Româneşti; mai rău decît Hunii, Avarii, Gepizii, Pecenegii, podghiazurile tătăreşti şi şleahticii polonezi, decît potopul, grindina, seceta, invazia lui Carol-Robert, ciuma lui Caragea, incursiunile lui Pazvantoglu, expediţiile punitive turceşti, paşa din Silistra, cazacii, dragostea puterii ocrotitoare după 1774, incendiile, cutremurele, lăcustele, despăduririle, revărsările de apă, răpirile de teritorii, prăvălirile de morene, fumăritul, surpările de terenuri, ruperile de zăgazuri, filoxera, gărgăriţa, ocupaţiile austriece şi ruseşti, decît puţurile otrăvite, femeile siluite de năvălitori, copiii luaţi ca ieniceri, decît prăbuşirile de turnuri, decît bisericile pîngărite,




Yüklə 3,14 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə