N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a



Yüklə 3.14 Mb.
səhifə8/38
tarix31.10.2017
ölçüsü3.14 Mb.
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   38

10-15 Martie 1960

Lecţiile de catechizare merg foarte repede; părintele Mina e îngăduitor şi nepretenţios, şi e drept că şi eu mă dovedesc a cunoaşte destul de multe. Cei trei preoţi se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe, ce vreau să fiu, catolic sau ortodox? Le răspund tară şovăială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez şi ca un omagiu pentru credinţa lor şi ca o dovadă că înţelegem cu toţii a da viaţă ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în faţa preoţilor catolici. Toţi trei îmi cer să mă consider botezat în numele ecumenicitătii şi să tăgăduiesc a lupta - dacâ-mi va fi dat să ies din închisoare - pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce făgăduiesc din toată inima.

Nu se poate şti cînd vom fi scoşi din celula 18 (e de tranzit) şi răspîndiţi pe unde s-o nimeri: Este aşadar bine să nu mai amînăm. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin Urmare nici zece zile între sosirea mea în celulă şi efectuarea botezului. N.N.P. a avut dreptate.

82

- Hărmălaie, harababură, aglomeraţie crescîndă (noi deţinuţi nu încetează să intre pe uşă), mai toată vremea nu e un strop de apă, cozi din ce în ce mai lungi la tinetă (suntem mai numeroşi zi de zi şi pe mai toţi ne doare burta), învălmăşeală, frig, răcnete ale gardienilor, vizite inopinate ale locotenentului Ştefan: înjură de mama focului, se holbează fioros şi ne ameninţă că „ne sare în cap"; se fac controale şi cei găsiţi cu şireturi la bocanci sunt trimişi la „neagra". Nu-s gamele, nu-s linguri, nu-s paturi... Lotul Noica-Pillat, cîţi sunt aici, nu ia aminte la tămbălău şi organizează cîteva cercuri de cultură: lecţii de sanscrită predate de dr.-ul Al-G., de istoria artelor (Remus Niculescu), de spaniolă (Theodor Enescu), de biologie generală (Dr.-ul C. Răileanu), de istoria culturii (Al. Pal.), de tehnică agricolă (Iacov Noica), de filosofia dreptului (Dinu Ranetti); „deschid" şi eu un curs de engleză. Sub imboldul doctorului Al-G. (care se dovedeşte a fi o personalitate cu totul excepţională: numai tărie, curaj, bună dispoziţie, adîncime în tot ce spune, serviabilitate, ţinută) au loc şi nişte şedinţe colective cu teme de problematică generală, la care iau parte în mod obligator toţi „cursanţii". Prima temă e teoria acrului. In paralel se povestesc marile cărţi ale veacului al XX-lea: Doktor Faustus de Thomas Mann (Remus Niculescu), Zauberberg de acelaşi (eu). Marii iniţiaţi de Schure (Em. V). Revolta maselor de Ortega y Gasset (T. Ea.)... Sunt şi subiecte mai lumeşti: un domn Radu Ant. - oltean şi legionar - ne vorbeşte amănunţit despre pregătirea bucatelor la ţest.



Stîmiţi de exemplul nostru, ceilalţi intelectuali din celulă - rămaşi pînă acum în morfolită rezervă - se pun şi ei pe treabă: un grup de ofiţeri superiori predă: istoria celui de-al doilea război mondial, campania din Rusia a lui Napoleon, principii generale de strategie. Mai e şi o ceată de băieţi tineri - de nuanţă social-democrată cu un adaos de naţionalism -plini de entuziasm, sete de cunoaştere şi maniere frumoase. Unul din ei este nepotul Sofiei Nădejde. Life 's little ironies. (Cartea asta a lui Tho­mas Hardy ar trebui povestită şi ea, se potriveşte, măcar ca titlu.) Gentili şi buni, tinerii social-democraţi ne luminează şi ne îndulcesc zilele. Mai sosesc şi cîţiva studenţi frontieristi, băieţi de familie bună. (E reprezentat şi Jean Bart printr-un descendent.) Sunt foarte curajoşi, dezinvolţi, dar cu toate că se poartă impecabil nu manifestă prea mult interes pentru susţinuta noastră activitate culturală. Remus Niculescu ne întrece pe toţi, vorbindu-ne pasionat şi pasionant despre pictorii impresionişti şi prietenul lor, baronul român Belliou (Bellu).

Ceva mai tîrziu, în celula din ce în ce mai ticsită, apar două siluete deşirate şi de-o slăbiciune cum n-am mai văzut: un funcţionar din Ploieşti



83

şi un inginer legionar, care ne spune că a fost comandantul frăţiilor de

cruce.

15 Martie 1960

Catehizarea a luat sfîrşit. Botezul, hotărît pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. «Părintele Mina alege momentul pe care-1 socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea „de la aer", cînd caraliii sunt mai ocupaţi, cînd agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi sa acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucm uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicîndu-mi pe „bubă" un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că „nici mort" nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.)

Rămîn deci singur vreun sfert de oră cît durează „aerul" - adică aproape singur, căci mai sunt cîţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atît de izbitoare, încît am impresia unei tăceri absolute - tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol - şi mă pot linişti, reculege niţel.

Cînd puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducînd în rînd de cîte doi balia, ciubărul, tineta şi un „rezervor" cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura cănită din cameră - e o cănită roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare - şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în „rezervorul" purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş mi l-am ales cu vreo cîteva zile înainte pe Em. V., fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi „Vă ordon, treceţi Prutul." V. a fost directorul de cabinet al lui Ică şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu au ar fi îngăduit altcuiva să-1 scrie în numele său. De ce l-am ales pe V. pe care nu-1 ainoşteam dinainte (ca de altfel pe cei mai mulţi din oamenii alături de care am complotat) şi nu pe Al. Pal. - un vechi prieten, mă rog, prieten din 54, dar spirist şi el, şi apoi luasem hotărîrea de a ne considera prieteni din copilărie - ori pe dr. Al-G. a cărui personalitate mn impresionase atît de puternic, care a şi rămas pentru mine fiinţa cea

84
mai desâvîrşit multilaterală pe care am întîlnit-o în puşcărie şi omul cel mai dăruit cu virtutea curajului — Marinică P. a fost cel mai bun, la el bunătatea prefăcîndu-se prin intensitate, şi în inteligenţă şi în tact şi în politeţe şi în rafinament şi în putere de judecată, dar totul la un nivel mai lipsit de grandoare - ori pe vreunul din generalii prezenţi (nu m-ar fi refuzat) ori pe blîndul Toto Enescu, nu ştiu să spun.

Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum cînd celulele, pe rînd, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită - părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.

Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi - hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit - la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lîngă tinetă şi balie (am coborit cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără de cufundare şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-1 uit şi apoi să mi-1 reamintesc.)

Ritmul intens al celulei ni. 18 ne înşfacă imediat. Părinţii greco-catolici sunt de serviciu pe cameră. Părintele Mina are de spălat o cămaşă. Doctorul Al-G. ne convoacă: vreo cîţiva stăm înghesuiţi pe marginea patului său, alţii pe a patului din faţă. Se vorbeşte în continuare despre teoria actului şi astăzi mie îmi revine a vorbi despre actul de creaţie la Proust. Stăm îngrămădiţi şi vorbim aprig şi în şoapte. Mulţi dintre deţinuţi, atraşi de tot ce face „lotul Noica", se strîng în jurul nostru. Se vede limpede că timp de un ceas ori două uită de locul unde se află. Abstracţiunea şi documentarea îşi întind mrejele şi-i răpesc niţel pe oameni întru bucurie, amăgire.

- Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfintă taină, că există sfintele taine. Altminteri

85

fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atît de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. în gură, în vine, hi muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zîmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blînd în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţămînt de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvîrşită îndepărtare în senin. O mînă care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite.



Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atîta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21, 5): lată, noi le fac pe toate; şi de asemenea Pavel: dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decît banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard al lui Proust dacă ar fi fost întrebată ce-şi doreşte ar fi 'indicat situaţia unei mai bogate vecine din colţul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge pînă la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebănuite şi prin urmare de neformulat, de negîndit. Şi thalassa5 lui Xenofon şi pămînttd lui Columb. Botezul e o descoperire.

Cluj, 3 August 1964

Sosesc la Cluj pe la cinci şi jumătate. Pe fereastra vagonului, de la Gherla pînă aici, m-am uitat cu acea intensitate pe care o presupun în ochii omului care a privit cel dintîi lumea proaspăt creată de Dumnezeu, a osînditului la moarte din balada închisorii de la Reading. Ca şi de după gratii, l-am simţit pe Hristos aproape de mine pe cînd, în faţa ochilor mei încă năuciţi de nestinsele becuri electrice, defilau livezile, căsuţele, gardurile, animalele domestice; în fiecare lucru, pe fiecare petic de glie pulsează lumina tablourilor lui Van Gogh - explozivă - şi nuanţele odihnitoare ale zilei spre sfirşit şi năprasnica bucurie a celor şase zile dintîi; senzaţie dementă că păcatul strămoşesc încă n-a avut loc.

E o după-amiază răcoroasă şi cerul e acoperit. La bufetul gării, întrebat de colonelul Ion T. - Hatmanul - zece ani în Siberia, zece ani în puşcărie, traducător al lui //în româneşte, în prezent posesor al cîtorva zeci de lei - ce-mi doresc, răspund lacom: o cafea. După ce am băut-o, din belşug adăogită cu zahărul pe care un chelner înţelegător ni-1 pune dinadins

86

pe masă, plecăm în centru. Colonelul vrea să întâlnească un prieten clujean, pe care-1 caută, aşa încît umblăm încoace şi încolo prin oraşul cu iz de Kaiserstadl în miniatură şi piin de clădiri în stil baroc (cel mai evocator al liniştei şi opulenţei). La fiecare pas am impresia că trăiesc în anul 1900, că Europa e un vast salon, că lumea nu ştie ce-s frica şi angoasa. Parcă am fi, zău, în Stadtpark, statuile lui Mozart şi Johann Strauss ies dintre copaci şi Hori, pe terasa restaurantului cîntă o capelă, perechile circulă agale, capela execută valsul cel mai faimos, valsul imperial.

Trenul spre Bucureşti, pe care urmează sâ-1 luăm, pleacă la zece seara. După cîtva timp colonelul îşi găseşte prietenul tocmai la gară, iar eu rămîn de unul singur. Bani de autobuz să merg din nou în centru nu am, mult pînă la plecarea trenului de fapt nu mai este, euforia care m-a cuprins de cînd am părăsit Gherla este egalitară şi indiferentă, se porneşte o ploicică, aşa încît hotărăsc să mă plimb în jurul gării. Intru mai întîi într-o alimentară zgîindu-mă îndelung la mărfuri şi la preţuri. Pe urmă, ploaia oprindu-se de tot, pornesc pe o stradelă. Se-ntunecă de-a binelea şi aerul e umed; s-ar zice că tot mai picură niţel şi adie un vînt înmiresmat. Strada pe care mă aflu cred că e puţin circulată; acum e pustie; prin cele mai multe ferestre se vede lumina aprinsă. Nu e mai puţin calm şi mai puţin albastru decît în poezia lui Verlaine pe care George Mavrocordat mă punea mereu, nesăţios, să i-o recit. Dealtfel albastrul nu e o culoare, e şi el o linişte. Casele sunt toate curăţele, îngrijite, înflorate; în stilul acela pseudo-cubist de pe la 1925. Dar au ceva de fiinţe atente la forma exterioară, ceva de boneţică şi şorţ alb, de cafea cu lapte şi comuri cu unt; şi cît de tăcute, confortabile şi armonioase mi se par toate interioarele zărite pe ferestre!

îmi este dat, în cîteva clipe de intensă emoţie, să înţeleg mai bine ca oricînd unele din tainele majore ale vieţii.

înţeleg mai întîi că în lumea aceasta suntem cu torul părăsiţi de Dumnezeu, aşa cum constată şi Simone Weil şi câ această părăsire totodată este şi semnul suprem al „existenţei"' şi dragostei Iui Dumnezeu. Dumnezeu, zice ea, de aceea „se retrage" în chip absolut, ca să ne îngăduie a fiinţa (altminteri prezenţa Lui ar fi echivalentă cu anihilarea noastră), ca să ne lase o desăvîrşită libertate şi să asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndrăzneţului nostru act de credinţă.

Abandonat fiind cu totul şi sortit unei trăiri în plină pătimire dialectică, înţeleg că ajutor raţional nu pot primi de nicăieri; stupefiantele, alcoolul, erosul, mîngîierile prin iluzii sau manii nu sunt valabile pentru că mă pun la discreţia bunăvoinţei altuia şi sunt temporare, ba şi supuse capriciilor timpului care le degradează; dovezi dirimante şi absolute nu există; teoriile se învechesc mai rău, ca oamenii, ca veşmintele, nu avem



87

de-a tace decît cu semne, iar semnele — desigur, nici nu era nevoie s-o spună atît de gălăgios Satire — semnele pot fi inteqjretate în două feluri: dialectica ne iese-n cale la tot pasul. Aşa fiind, înţeleg că nu mă pot bizui decît pe nişte foarte vagi intuiţii — nici urmă de constatări, reguli, siguranţă obiectivă etc. -, pe nişte prea tainice îndemnuri venite dintr-o lume pe care doar o simt şi o bănuiesc, din străfunduri foarte ascunse, din domeniul pe care Ortega îl socoteşte al credinţelor nu al ideilor.

Ce mai încoace şi încolo, sunt şi eu slavofil, subscriu programul noii mistici a lui Homiakov: preeminenţa legilor nescrise asupra oricărei dogme formulate, preeminenţa intuiţiei asupra cunoaşterii, preeminenţa legii religioase şi morale asupra oricărei logici şi oricărei raţiuni. Ce mai încoace şi încolo, tot iezuitul Auguste Valensin enunţă esenţialul cînd admite că, de i s-ar arăta, prin imposibil, pe patul de moarte, cu cea mai perfectă evidenţă, că s-a înşelat, că nu există supravieţuire, că nu există nici chiar Dumnezeu, nu i-ar părea rău că a crezut; ba s-ar şi socoti onorat că a crezut unele ca acestea, deoarece dacă universul este ceva imbecil şi vrednic de dispreţ, cu atît mai rău pentru univers, de greşit n-a greşit cel ce a gîndit că există Dumnezeu, ci greşeala este a lui Dumnezeu că nu există; ce mai încoace şi încolo, nu izbutesc a găsi nimic în afara sau deasupra crezului pe care şi-1 formulase Dostoievski şi pe care-1 prezintă ca foarte simplu: cred că nu există nimic mai frumos, mai adine, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decît Hristos, ba mai mult decît atît, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că de fapt adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămîne atunci cu Hristos decît cu adevărul.

Asta-i tot ce am la îndemînă, cîteva citate (din oameni cumsecade) şi un sentiment — atît de firav, de nesistematic, de fragil. Şi totuşi acest vag, mărunt şi smerit capital - în urma anilor de închisoare e singura mea agoniseală, o bocceluţă - îmi este de ajuns pentru a-mi da o temeinică siguranţă şi a-mi transmite nedezminţita convingere că ştiu ce trebuie şi nu trebuie să fac.

Incertitudinea e legea fundamentală a civilizaţiei occidentale - şi îi e semn zodiacal; e şi condiţia de bază a creştinismului. Dar ei i se alătură — „nedovedită" pe plan omenesc, ştiinţific — acele convingeri care sunt mai tari ca teoremele, ca stînca. (Le avem de la autorităţi mai mari.) îndemnat de ele, voi şti mereu ce să fac, prin ele pot oricînd restabili rupta legătură cu Dumnezeu, şi bucuria; pe deasupra abisului, postul emiţător şi postul de recepţie pot intra instantaneu în comunicare.

în uşoara burniţă, de-a lungul străzii, înţeleg că nu se cuvine să facem nici un rău nimănui, că orice dezordine, mojicie, brutalitate, ceartă, enervare, dispreţ, jignire e de la diavol; că făptuirea binelui e maxima cea mai egoistă pentru că singură ea dă liniştea şi împăcarea cu sine; că

88

buna purtare şi colecţionarea de fapte bune sunt acel unic al nostru avut de care putem oricînd dispune (nu poate fi luat la nici o percheziţie); că oricine putînd oricînd ajunge, de unul singur, într-o celulă de închisoare ori măcar pe un pat de spital ori să se pomenească fără somn la ora două noaptea (ora teribilă a lucidităţii), nimic nu e mai amarnic şi mai aproape de iad - folosind un vocabular strict egoist - decît amintirea faptelor urîte, rele, meschine; decît golul talanţilor nefolosiţi şi darurilor irosite; că aşadar se cuvine a face binele cît mai e timp, înainte de a se ajunge la starea în care nu mai rămîne decît a fi (modalităţi ale lui a fi: după moarte, în închisoare, pe patul de spital, în deznădăjduită- ori iremediabilă - singurătate, la însingurată bătrîneţe sau. în registre minore: plimbîndu-ne pe stradă, aşteptînd la stop, puşi la refec în faţa unui ghişet); că, adunînd amintiri frumoase (dar nu regretul unor clipe de plăcere trecătoare, căci şi acela e chin), ne construim la drept vorbind noi înşine paradisul, care nu-i decît o sumă de fapte bune, de acţiuni nobile ori eroice, de purtări mărinimoase a căror aducere aminte e o sobă veşnic dulce şi caldă, un prilej de îndreptăţită şi calmă binefăcătoare mulţumire pentru a fi fost feriţi de schime şi josnicii; că siguranţă şi logică absolută nu avem, dar ştim întotdeauna ce se cade să facem, modest; ştim! Cu alte cuvinte, Dumnezeu e cu desăvîrşire absent în lume, dar e şi cu desăvîrşire prezent în lăuntrul nostru, aşa cum spune Kierkegaard, aşa cum a tunat şi Sf. Bonaventura; Dumnezeu este eminamente prezent sufletului ba şi chiar imediat cognoscibil.



Plec din Cluj liniştit, cu sufletul bogat în pace; întrezăresc o cuminţenie, o modestă cumpătare ce-ar putea să însemne apropierea de isihie.

"Garoafa singere colina

Şi Transilvania-i un Imn"

Ioan Aleaxandm


în tren, fireşte, nu dormim. Suntem cu toţii prea agitaţi (Scurtu ne povesteşte cele două evadări ale lui, de pe bac în deltă) şi toată lumea ne recunoaşte de unde venim - după capetele rase, după îmbrăcămintea ponosită, după totala paloare, după miros (mai cu seamă) -, ne face loc, ne dă de mîncare, ne vîră bani în hainele atîrnate de cuierele compartimentelor...

Din primii zori ni se desfăşoară sub ochi peisajul fertil şi impunător al Transilvaniei, care-şi deapănă parcă procesional solidele clădiri, turlele, ogoarele îngrijite, porţile întărite, grădinile precis demarcate, ferestrele ascunse de flori, drumurile netede, frumos pietruite, biserici le-cetăţi... Ardealul, Ardealul! încercăm o imensă bucurie mîndră; ne este îngăduit

89

să reluăm contactul cu ţara şi starea de libertate - (cită e; tata: nu te întrista, pleci dintr-o închisoare largă într-uns mai strimtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare strimtă într-una mai largă) - prin acest peisaj nobil şi vrednic între toate, nicăieri nu e sordid, nisipos ori hîd, au fost dureri şi jale şi au cîntat păsări triste, dar n-au rămas mirosuri de mîl turcesc, peisaj onorabil şi cinstit, şi niţel emfatic, domnule părinte, mă rog matale, servus stimabile, cele şapte burguri, reţiproca, ceai cu lapte, peisajul care 1-a înduplecat pînă şi pe Caragiale. Şi ce curate sunt uliţele, şoselele, ogrăzile, ariile, cel puţin la orele acestea timpurii...



Patriotismul, zice Duiliu Zamfirescu, nu e o prejudecată după cum nu e judecată; patriotismul e un sentiment. Sentimente poate avea oricine. Şi care dintre puterile psihice stă mai în apropierea lacrimilor decît sentimentul'? Plîng uşor, prea uşor. Din închisoare m-am ales în orice caz cu o învăţătură: că expresia darul lacrimilor e cum nu se poate mai conformă realităţii.

3-4 August

In tren mă reţine formula ,,diavolul este stăpînitorul lumii acesteia"'. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu, dar luinea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta - care nu mai e cea originară -, lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos ca fiind a lui şi avînd dreptul s-o dea cui voieşte (şi Domnul - Luca 4, 6 - nu-1 contrazice), întrucît nu e decît imagine secundară, deformată, deviată - şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi tîrgoveţii o văd, o cred circiumă, dar Don Quijote o ştie că e castel - e lumea lui.

Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcisare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descnta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea - tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece - redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, dealtfel, în convorbirea cu Nicodim de la loan 3 (am ajuns, din pricina sectanţilor, să mă refer şi eu la textul biblic mereu citind capitolul şi versetul, obicei pedant) nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere, ci numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.

Cine oare, in cărţi prost tipărite, n-a văzut imagini colorate în poziţii de nesuprapunere faţă de cele în alb şi negru? Ei bine, lumea

90

diavolului e tot una cu această mică deviaţie dintre fond şi culoare, mică dar suficientă pentru a duce din ce în ce mai apăsat şi mai iute pe alte tărîmuri.



E o deviaţie care se cere corectată.

în acest sens lumea stâpînită de diavol este reală, dar numai în acest sens. Căci, altminteri, diavolul nu a creat o a doua lume, tot asupra celei făurite de Dumnezeu lucrează; parazitar; e tot aceeaşi, dar „vrăjită" şi asupra acesteia, imaginare (pentru că există prin ochii, conceptele, convingerile şi patimile noastre numai), este el voievod. De aceea a putut mult iubita mea Simone constata foarte exact: lucrurile de care suntem înlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurile care ne leagă de ele sunt foarte reale. Structurile nu diferă, „structural"" vorbind diavolul nu lucrează pe altă arie decît Binele, Cuvîntul.

Ca atare, diavolul nu ne poate oferi decît ce posedă: adică iluzia, maya (asta e influenţa doctorului Al-G.), imaginea sărită la tipar. Cită vreme însă relaţia noastră cu această iluzie sau vrajă este întemeiată pe actul nostru de adeziune, el se ţine de cuvînt: ceea ce a promis. In clipa morţii însă (ori a pocăinţii cutremurătoare ori a oricărui alt prilej de bilanţ), cînd suntem rechemaţi la realitate (îşi are momentul încheierii soldului comercial la sfîrşitul anului măreţia lui şi puţin bănuita lui alegorie — şi oare Soli inul Haben, umila carte a lui Gustav Freytag nu preînchipuie ea într-un anume fel empireul din Sein urni ZeitM'7), desigur că acordul stabilit „se lichidează" (vezi Faust) şi aportul diavolesc se dovedeşte iluzoriu, simplă reflecţie în oglindă.

Tatăl minciunii: pentru că are putere numai asupra imaginii deviate, numai asupra erorii, numai asupra esenţei corupte; prinţul spaimelor: pentru că înfiorător este să vezi că de fapt te afli închis — angajat (angajat înseamnă şi năimit, tocmit ca slujitor) - într-o uriaşă construcţie şubredă, greşită, care nu poate să nu se prăbuşească, asemenea unui castel din cărţi de joc.

Aşa fiind, credinţa în Dumnezeu îmi pare în deplinul înţeles al cuvîntului actul cel mai realist ce poate fi: este acceptarea adevărului şi lepădarea iluziilor. De aceea şi cere smerenie, de aceea pune biserica atît de mult accentul pe smerenie: nimic nu ne vine mai greu decît de a renunţa la închipuiri.

Cînd Don Quijote le spune ţăranilor din circiumă că sunt cu adevărat într-un castel, el e smintit pentru că ţăranii sunt în circiumă cît timp se socotesc a fi acolo: iar cuvîntul omenesc fiind şi el „creator", ca şi al Tatălui (Facerea 2, 19), castelul circiumă s'a şi făcut. Circiumă l-ai numit, cîrciumă e. în virtutea dumnezeeştei puteri concedată omului de a defini lucrurile. Don Quijote, prin urmare, neagă o realitate a planului, a nivelului unde şi el se află şi în consecinţă e nebun. E însă şi realist,

91

zdravăn la minte, deoarece castelul tot castel a rămas în lumea esenţială, arhetipală, adevărată (adevărată, nu reală), printre modele, acoperindu-se doar cu vălul magiei şi putînd în orice clipă fi restabilit, restaurat, repus, reintegrat în starea sa iniţială printr-un act de revenire la adevăr şi de repudiere a lumii acesteia, greşite, lumea culorii sărite la tipar.



Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.

BUGHI MAMBO RAG



N-d vrut să mă asculte Maniu, şi cit l-am rugat, ei dacă ar fi vrut să mă asculte, s-a luat după Penescu... Budinca de gris? să-ţi spun eu cum se face budinca de gris, că văd că dumneata habar n-ai... Ei, dumneata care zici că. ai trăit atîta la ţară, ia să te vedem: găina cotcodăceşte, raţa măcăie, gîsca gîgîie, dar curcanul ce face? Ai? Bolboroseşte, domnule, bolboroseşte... Natalia Negru, aşa o chema... Da de unde! Asta a fost femeia pentru care s-a omoiît Şt. O. Iosif, pe a Iui Odobescu o chema altfel, nu-mi aduc aminte acum, parcă un nume cu o rezonanţă germană... Uite, mai întîi că laptele trebuie neapărat bine fiert înainte, giişul se pune numai după aceea... Cornes grecques, domnule, aşa le spune la bame... Da, ai dreptate, Tămădăul a fost o acţiune întreprinsă atît de uşuratic încît nici nu-ţi vine... Vezi, bursuc să-ţi spun drept nu mai ştiu cum e, dihonii însă... E în Dante, domnule...


Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   38


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə