N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

72

La început o senzaţie de a nu fi la locul meu. Apoi însă mă duc la toate conferinţele lui Buchman (niţel declamatoriu şi accentul pus pe orarii şi organizare), iau parte la şedinţele şi conciliabulele asociaţiei, într-atîta sunt de prins încît renunţ la o excursie pe Jungfrau de dragul participării la o şedinţă a Grupului. Se ocupă în special de mine un tînăr funcţionar din Bedford, îl cheamă Manning şi-i un băiat tare bun; şi-un Irlandez, mai vîrstic, înalt şi chel, sunt piloţii mei, stăruitori şi niciodată stînjeniţi.

Nu mă interesează ce anume urmăreşte Grupul, ce-1 desparte de numeroase alte secte şi uniuni protestante. Dar e primul meu contact zilnic şi susţinut cu oameni a căror principală preocupare e credinţa în Dumnezeu şi grija de mîntuire, care au făcut sacrificii băneşti pentru a veni aici, la Interlaken, care iau în serios tot ce fac şi tot ce discută. Oricît de mundan să fii şi nu se poate să nu te simţi atras de oamenii aceştia toţi curaţi. Naivitate multă, teologie sumară, la cei mai mulţi o cultură generală redusă, concepţii adesea candide. Dar şi frăgezime, farmec, o impresie de camere bine aerisite, nici umbră de tertipuri, vicleşug, blazare, dospire.

Numele Irlandezului mi-a plecat din minte, ori s-a pitit în ascunzişuri de materie cenuşie care-mi sunt inaccesibile. Mă văd astfel silit să-1 pomenesc drept Irlandezul cînd mă rog pentru el în fiecare zi, ca şi pentru Grupul de la Oxford. In dimineaţa dinainte de plecarea lor păşeşte grăbit spre mine: te căutam, îmi spune, voiam să ştii ce am visat: mi-a apărut Domnul şi mi-a încredinţat că te va chema la El. Se vede că-1 privesc întrebător, deoarece repetă, explicativ: vei fi printre cei care cred într-insul.

Montreux, 1938

Trenul care duce de la Berna la Montreux poartă numele de Eclel-weiss, e electric, fastuos şi cosmopolit, ca într-o nuvelă de Paul Morand. Europa galantă, închis în timpul nopţii, Deschis în timpul nopţii, Gingaşe Stocuri.

La Montreux, de la fereastra hotelului, priveliştea e de o frumuseţe solemnă şi perfectă care mă apasă. Cartea poştală vie din faţa ochilor mei luceşte de verde şi albastră puritate. îmi dau bine seama că la Interlaken n-am făcut decît să mă joc. Pe Oxfordieni îi văzusem ca unul venit din Franţa exclusiv îngrijorată de vacanţe, biftekuri şi greve. Et un Pernod potir Arthur. Franţa bolnavă de inteligenţă şi spirit practic, de o parte, şi anglo-saxonii aceştia copilăroşi, dornici de juruinte, entuziaşti de alta, Alkohoolfreies Restaurant: cea dintîi pancartă pe care o zăresc

73

în Elveţia, puerilă dovadă, însă certă dovadă de concepţie idealistă a vieţii. De aici la Schelling şi Fichte nu mai e decît un pas.

Nu-mi vine a crede ce mi-a spus Irlandezul. Nu în viaţa aceasta, probabil într-o încarnare viitoare. Am şi senzaţia de a fi fost înşelător. Nu, nu pot trece la creştinism. O lume obsedată de Pernod. Rînjetul bleg al mustăciosului Arthur în reclame. (Mai e unul, în vecini, tot cu mustăcioară, dar viu - şi nu bea decît apă). în fiecare zi, în toate ziarele. Pe toţi pereţii. Pe toate zidurile. Ce departe e Hristos. De ei, de mine. De toţi. îmi jur totuşi că niciodată nu voi spune vreun cuvînt rău, nu voi schimonosi vreun zîmbet cînd va fi vorba de Grupul de la Oxford în prezenţa mea.

- Nu e nevoie să fi stat mult în închisoare. Ce este omul, care-i cu adevărat condiţia umană, cum stau lucrurile cu noi - şi că Hristos e acolo la doi paşi, că te vede, că te-a văzut, că te-a văzut din totdeauna-se înţelege în cîteva minute. Restul de ani e timp irosit. Ca şi serviciul militar, e însă incomparabil exerciţiu de strunire.

Londra, Mai 1939

Familia pastorului Lound locuieşte în plin centru, şi într-un cartier elegant, aproape de Regent's Park. Am fost recomandat şi primit ca paying guest²⁶, delicios de ipocrită formulă pentru a spune luat în găzduire. Sosesc seara, după o îngrozitoare călătorie cu avionul: fortuna a bîntuit fără încetare deasupra Canalului Mînecii, am vărsat cu toţii (inclusiv echipajul) tot ce aveam în noi, în nişte pungi mai întîi, apoi pe unde se nimerea. Abia ajuns pe solul Albionului dau de bunăvoinţa britanică, dulce compensaţie a ironiei răcelii franţuzeşti: la aeroport, nişte necunoscuţi se reped la noi cu sticluţe de coniac şi ne îmbie să bem: remediul, zic ei, e obligator după răscolirea măruntaielor. Şoferul taxiului îşi manifestă şi el solicitudinea, iar jupîneasa gazdelor îmi zîmbeşte deferent şi-mi dă de ştire că pentru această primă seară sunt scutit de îmbrăcarea smokingului. Cuvintele de bun sosit ale stăpînului casei sunt şi ele fermecătoare (să poftească vreunul să-mi spună, după ce am trecut pe la Securitate, am tăcut cinci ani de puşcărie şi trei ani şi jumătate de muncă manuală alături de ţigani - că politeţea e o deşertăciune desuetă, să poftească şi-l scuip drept în faţă — să-mi moară mama, să fiu nebun şi să-mi sară ochii de nu): în locuinţa noastră să vă simţiţi ca la hotel, iar nouă să ne îngăduiţi a vă socoti ca pe un prieten.

74

Doamna Lound şi una din fete (asistentă la un cabinet dentar) sunt niţel mai rezervate; pastorul însă şi fiica cealaltă (e învăţătoare într-un orăşel la oarecare distanţă de Londra şi stă acasă de Vineri seara pînă Duminică) sunt gentileţea şi simplitatea însele. Văd bine că pe cît sunt Englezii de reci în străinătate pe atît sunt de prietenoşi la ei în ţară. Ospitalieri, deschişi, înţelegători: recunosc oricui dreptul de a fi nebun, de a se duce naibii dacă vrea - şi pe ce drum îşi alege; nevoia de credinţă o socotesc drept lucrul cel mai natural.

După-amiază, uneori, domnul Lound mă invită în camera lui de lucru şi-mi face cafea într-un ibric electric. Dimineaţa, înainte de copiosul mic dejun, mă ia mereu cu dînsul la o scurtă plimbare, în pas milităresc, prin nesfîrşitul Regent's Park. îmi arată tot felul de vile elegante (unele de foarte prost gust, imitaţii ale stilurilor celor mai felurite): au aparţinut ori aparţin unor personalităţi de seamă. Sunt şi iazuri în parc, eu mă reped către nişte raţe de toată drăgălăşenia: Ca să le văd mai deaproape mă las pe vine, le îmbii, le spun uţi-uţi. Raţele măcăie foarte cuviincios, cît trebuie. întorşi acasă, pastorul povesteşte în cursul aşa-zisului mic dejun că eu, cînd mi-a atras atenţia asupra frumuseţilor arhitectonice din parc, l-am lăsat în părăsire şi m-am dus să mă închin unor raţe (went to worship some ducks).

- Din Londra îi scriu la Bedford lui Manning, tînărul funcţionar pe care-1 întîlnisem la Interlaken. îmi răspunde curînd şi mă invită să iau parte peste cîteva zile la o reuniune a Grupului la Eastham, care-i o suburbie a capitalei.

Suburbie, vorba vine, pentru că merg cu metroul şi apoi cu trenul mai bine de un ceas şi jumătate. Regăsesc în sala primăriei de la Easthem aceeaşi atmosferă de sinceritate şi naivă curăţie de la Interlaken. Vorbitorii vorbesc înflăcărat şi serios, ascultătorii ascultă atent şi serios, toată lumea ia notiţe, înseamnă numărul versetelor biblice care au fost citate; domneşte o silinţă poate nu de mirare la oameni convinşi de adevărul că Domnul va veni ca un fur, că poate veni în orice clipă, pe neaşteptate: de ce nu chiar acum!

în pauză, conversaţiile sunt la fel de însufleţite ca la Interlaken, iar îşi dau unul altuia adrese, iar îşi recomandă reviste şi cărţi, expoziţii şi cursuri, iar îşi fac, nestingheriţi, confidenţele spirituale cele mai intime. Se serveşte ceaiul, pe tăviţe. Nu ştiu cum de izbutesc ei să le facă pe toate: merg, beau, ronţăie biscuiţi, vorbesc, scriu, predică, se informează, se salută, zîmbesc, cugetă... îl revăd şi pe Irlandez, care se îndreaptă încet spre mine şi-mi aduce aminte de visul pe care 1-a avut. Ascult cu mai multă băgare de seamă ca la Interlaken, dar şi cu neîncredere sporită;

75

şi cu surîs lăuntric, nu răutăcios, dar oarecum de condescenţă. îmi pare foarte înduioşător - te vei număra printre închinătorii Lui -, şi totodată copilăros. Şi niţică milă faţă de omul acesta, desigur bine intenţionat, dar nu-mi place că dă crezare viselor; şi-i lipseşte pudoarea fanteziilor sale.

La Londra, totuşi, merg des la biserici, catedrale şi capele, şi ca să le vizitez şi ca sa aştept. Să aştept ceva ce nu vine. Merg şi la biserica oaspetelui meu, unde nu mă împărtăşesc deşi sunt poftit s-o fac. Drept argument aduc faptul că nu m-am spovedit. Pastorul, cunoscător al catolicismului şi ortodoxiei (a fost cîţiva ani paroh titular al bisericii engleze din Paris_/ e impresionat de motivarea mea şi nu stăruie. Domnul Lound e middle church, aproape high, credincinsul care nu se apropie de altar din lipsă de mărturisire i se pare vrednic de respect.

Mă duc şi pe la o mulţime de asociaţii şi centre religioase. Pe străzile Londrei numele lor apar des, ca al firmelor comerciale. Aici religia e peste tot locul, te întîlneşti cu Hristos la tot pasul. Ei zic Domnul. Pe continent discreţia religioasă e strictă. în Anglia nu, se vorbeşte despre ale sufletului şi ale credinţei în modul cel mai firesc. De cîte ori, trecînd prin dreptul unei clădiri purtînd o tăbliţă cu nume de organizaţie religioasă, de cîte ori n-am intrat! înăuntru sunt săli de şedinţe, biblioteci, fişiere, vrafuri de reviste şi broşuri, fotografii, testimonii, telefoane şi secretari. Birouri. (Dar parcă la urma urmei, e altfel la Vaviloril Vorba lui Pierre Benoit: le Pape, c'est des bureaioc²¹.) Sunt primit afabil de oameni niţel grăbiţi, care m-ascultă, îmi rezumă crezul lor respectiv. Partea aceasta o judec toată destul de stereotipă. Dar mă cuprinde mereu emoţia cînd mi se propune cu neforţată ingenuitate „cîteva clipe de tăcere meditativă în doi" ori o rugăciune. Let us pray^: şi îngenunchează în mijlocul biroului, al salonaşului - sală de primire, al arhivei, de parcă şi-ar fi scos batista albă din buzunar ca să-şi şteargă sticla ochelarilor. îmi încarcă braţele cu fiţuici şi broşuri, pamflete, cum le place lor a zice.

Şi-n Hyde Park, unde mă opresc de preferinţă şi îndelung în faţa predicatorilor. Un grup de sectanţi cîntă; mă apropiu de ei cu pălăria pe cap şi umbrela în mînă. (E o zi de senin, fără urmă de nori; dacă era ploaie, luam, fireşte, nu umbrela ci impermeabilul.) îmi cer să-mi scot pălăria, deoarece cîntul lor e un psalm. Le răspund politicos dar, din nu ştiu ce subită îndărătnicie, refuz să mă descopăr la comandă. Ce-mi veni? Ei stăruie, perseverenţi şi ei, nu supăraţi pentru că sunt obişnuiţi cu felurimea de bazaconii ale diavolului. Pînă la sfîrşit, mă lasă în plata Domnului, şi plec - plin de amărăciune.

76

6 Martie 1960

Aşadar, într-un tîrziu sunt scos şi eu, dus la un birou adăpostit în micuţa firidă a boltitului coridor; interogat, identificat, dezbrăcat. Mi se lasă doar un prosop, un săpun, una perie de dinţi, una pastă de dinţi, două perechi de ciorapi, una cămaşă, una pereche chiloţi, din care fac o bocceluţă. Mă uit la ceasul de peste bolta firidei şi văd că e mult mai devreme decît credeam. Un gardian foarte înalt şi voinic îmi face semn să vin după el. (La şerpărie erau limbuţi; acum lucrează pe muteşte.) Dar nu mă duce spre şirul de uşi metalice încărcate cu lacăte şi zăvoare, înapoia cărora bănuiesc celulele. Ajungem afară, în curte. Noaptea aceasta de început de Martie e o noapte de viscol. îmi aminteşte de începutul Valetului de trefla al lui Edgar Wallace: „A fost ridicat dintr-un şanţ din Lambeth, tînărul Gregory zis Cocainomanul, şi murise mai înainte ca agentul de serviciu la Waterloo Bridge, care auzise detunăturile, să fi sosit la faţa locului. Fusese omorît în stradă, noaptea, pe zăpadă şi vînt, şi nimeni nu văzuse pe ucigaş. După ce l-au dus la morgă şi i s-au cercetat hainele nu se găsi nimic altceva decît o cutiuţă metalică plină de un praf alb care era cocaină şi o carte de joc, valetul de treflă!"

Sunt în cămaşă şi chiloţi. Gardianul îmi arată un morman uriaş de geamantane, saci, rucksackuri, pachete, desagi şi-mi ordonă să le port pe toate din curte într-o cămăruţă aproape de intrarea coridorului de-a lungul căruia sunt uşile. Unele valize cîntăresc foarte greu. Trebăluiesc, dîrdîind şi clănţănind, căci nu e numai frig, ci mă şi aflu într-un teribil curent, vreo două ceasuri. Gardianul, încotoşmănat într-o şubă siberiana cît toate zilele şi încălţat cu pîslari peste cizme, şi-a ridicat gulerul îmblănit, şi-a tras clapele bonetului-căciulă peste urechi şi s-a ghemuit - aduce cu omul invizibil din filmul după H. G. Wells - pe un scaun ciudos aruncat într-un colţ de unde probabil că mă urmăreşte. De bună seamă că-i este şi lui frig şi ~ de ce nu ştiu - dar am impresia că nu-i face plăcere să mă vadă cotrobăind de colo pînă colo prin zăpadă, dezbrăcat, jigărit şi nevolnic.

Termin, vesel că nu am dat nici un semn de slăbiciune, începînd a mă încălzi. Gardianul îmi face iar semn să-1 urmez, scuturînd un inel cu o mulţime de chei enorme. Se opreşte în dreptul celulei 18, deschide greu uşa, cască şi-mi face vînt înăuntru.

- La urma urmei s-ar putea ca Dumnezeu nici să n-aibă nevoie a ne pedepsi. îşi întoarce faţa de la noi: ceea ce înseamnă că ne retrage harul său ocrotitor şi ne lasă-n voia întîmplărilor şi interconexiunilor lumii materiale. Intrăm sub zodia hazardului şi mecanicei: vai nouă!

77

7 Martie 1960

Mi-a făcut vînt înăuntru. Acum stau încremenit lîngă uşă. Mă uit. Sunt într-o bombă de proporţii uriaşe, mă izbeşte o duhoare de necrezut. Bomba e puternic iluminată. Un fel de azil de noapte geometric amplificat. Sunt cuprins de un dublu şi contradictoriu simţămînt de pustietate şi aglomeraţie. De ambele părţi patru rinduri de paruri de fier care se ridică pînă aproape de înaltul tavan boltit. Fereastra, în faţa mea, e bătută în scînduri, dincoace de care sunt gratiile. în spaţiul dintre sumedenia de paturi, o masă îngustă, două bănci înguste şi ele, şubrede, în colţul din dreapta, în fund, un ciubăr, o balie, o putină acoperită. Atît. Jos, de-a lungul paturilor, şiruri - ce-mi par nesfîrşite - de bocanci.

Cîteva sforăituri vînjoase nu rup tăcerea adîncă, asemenea norilor izolaţi care nu covîrşesc unitatea cerului violent albastru. Cîte o horcăitură. Zgomotul metalic al zăvoarelor şi cheilor nu a deşteptat pe nimeni; şi asta mă uimeşte.

încep să tremur de frig, pironit în sumara mea îmbrăcăminte cu bocceaua în mînă dreaptă, orb de pe urma agresivei lumini. Răsuflările sunt felurite şi disonante. Stau aşa multă vreme şi aştept, dar nu desprind vreo mişcare. Din ochi caut un loc unde aş putea să mă aciuez, să mă culc. Nu văd nici unul. Şi nu mă vede nimeni.

După ce am scrutat îndelung zidurile cu sarcofage exterioare, îmi îndrept privirea în jos şi dau de un amestec de huma, ciment, pietriş şi noroi. încăperea mi se pare nespus de ostilă, de rea, mă simt caraghios şi rătăcit. Mă simt şi învins de oboseală, dar mai ales înfricoşat. Ca la un examen pentru care nu cunoşti materia. Cu totul altă oroare ca la Securitate.

(Premoniţiunile nu sunt întotdeauna valabile. N-am ştiut în pragul bombei aceleia puturoase, intens luminată şi prinsă în bifurcat vîrtej de sforăială şi tăcere, că într-însa voi găsi acces la fericire.)

Deocamdată îmi plimb iar ochii în sus şi în jos, în dreapta, în stînga, pretutindeni, stăruitor, speriat.

Lumină şi gol.

(Totul poate fi terfelit; aici şi lumina e rece şi rea. Cum ai căzut tu din cer, stea strălucitoare, fecior al dimineţii. Winston Smith în 1984: în locul unde nu e întuneric, in the place where there is no darhiess -şi ce se dovedeşte a fi acel loc: camerele de anchetă şi de închisoare! Totuşi n-a fost minţit: e mereu lumină, dar ce fel de lumină? Dintr-aceea probabil pe care o scapără căderea îngerului Lucifer, cînd 1-a văzut Domnul cum se prăbuşeşte, fulger, în adîncimi.)

Deodată, sus de tot, la cucurigu, în stînga, pe rîndul cel mai înalt, o mînă a ridicat un deget şi-mi face semn să urc.

78
Să urc - dar cum? Mîinii - care desigur e înzestrată cu simţul vederii şi pricepe că mă rotesc în căutarea unui mijloc de ascensiune -i se alătură o a doua, soru-sa de bună seamă. Ele schiţează o căţărare. Cu bocceaua, ca vai de lume, cu gesturi fricoase, clănţănind, mă aflu îndeajuns de maimuţă ca să mă pot agăţa pînă sus ţinîndu-mă de paturile de fier. O arătare înfofolită, mică de stat şi îngrozitor de slabă, de o paloare ce s-ar putea să ţină de altă prismă cromatică decît a universului nostru, se dă mai aproape de altă mumie şi mă îndeamnă tot pe muteşte să mă întind alături de ea; mă acoperă cu o jumătate de pătură zdrenţuită. Şi-mi şopteşte: culcă-te o ţîră că nu mai e mult.

- Poate că cele mai teribile cuvinte rostite de Mîntuitorul sunt la Luca 22, 67: „Dacă vă voi spune nu veţi crede".

Aceasta-i condiţia umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim sa-i credem pe ceilalţi. Experienţele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri - la ce bun? nu suntem crezuţi. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicaţia, obţine legătura. Ce ne rămîne a face decît, urmîndu-i pilda, să tăcem (neîncruntaţi)?

- Nu trec, îmi pare, nici zece minute şi se porneşte un zgomot mai mult decît asurzitor; al aştrilor acelora sfârîmaţi care în Le Napus de Leon Daudet provoacă dispariţia instantanee a oamenilor? Un vacarm prelung, o larmă dementă; explozie pe care n-aveam s-o uit vreodată, care şi după aceea, de-a lungul anilor, mă va trezi ,1a cinci, ba şi cîteva minute mai devreme, din groază anticipativă. Iureşul acesta sonor - de sonerii? de clopote? de goarne? de arme de foc? - pătrunde pînă-n straturile cele mai freudiene, mai jungiene, mai adleriene ale eului şi-şi stabileşte bîrlogul în locuri neştiute ale fiinţei.

Minunile există. Dumnezeu lucrează mereu. Prevestirile lui N.N.P. se împlinesc pe loc. Abia încetează rafala de trîmbiţe că vecinul meu binevoitor mi se recomandă: e un preot-călugăr ortodox. Alături de el se trezesc alte două năluci, una corpolentă şi greoaie, alta zveltă şi tinerească: sunt doi preoţi greco-catolici.

Ştiu, în mijlocul tumultului care se iscă în celulă după ce ia sfîrşit deşteptarea, cînd o mare de chelii umple spaţiul şi-n faţa putinei acoperite s-a şi format o coadă ca de cometă, ştiu că am încăput în mîinile Dumnezeului celui viu.

- / trust I make myseif obscure, trag nădejde că-s greu de înţeles, vreau să sper că nu mă exprim prea clar.

79

- Călugărul meu e basarabean. E un om tînăr, condamnat pentru a fi avut vedenii şi a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare în care protesta împotriva desfiinţării schitului unde vieţuise. Abia apuc - bat fierul cît e cald - să-i spun că sunt ovrei şi că doresc a mă boteza, că se şi arată de acord. E blajin, cu gesturi domoale, şi tăcut. Cei doi greco-catolici sunt diferiţi unul de altul. Părintele Nicolae, din Alba, tînăr, e zglobiu şi agitat, glumeţ şi amator de palavre. Aduce foarte mult a seminarist dintr-un roman rusesc. Părintele Iuliu e mare, voinic, sfătos şi cît se poate de retras. I se citeşte pe chip durerea provocată de faptul că şi fiica lui, călugăriţă, e condamnată; a făcut parte dintr-un lot de monahii mistice. Dacă-i vorba de împerecheri ciudate de situaţii şi cuvinte, îi spun am făcut şi eu parte dintr-un lot de mistico-legionari. Dar părintele Iuliu mai e necăjit şi din altă pricină: preot catolic, a semnat, neconvins, în 1948, trecerea la ortodoxie; luciul acesta nu şi-1 poate ierta. Acum se află aici fiindcă e acuzat de îndărătnicie în catolicism şi activitate în slujba Vaticanului. Obsesia faptului dintîi nu-1 părăseşte însă şi mă pomenesc în situaţia paradoxală de a-1 consola eu pe el, de a-i spune că numai în iudaism, brahmanism şi budism faptele rămîn înregistrate de-a pururi şi nu se şterg, pe cînd în creştinism credinţa şi căinţa le desfiinţează cu totul (creştinismul, aşadar, a descoperit antigravitaţia) şi că, dealtfel, chiar în iudaism, brahmanism şi budism există o lege a compensării şi că deci suferinţele lui actuale cumpănesc greşeala trecută. Părintele Iuliu mă ascultă, suspină şi dă din cap - dar e limpede că tot se căinează.

Părintele Mina, călugărul ortodox, mi-a impus numai cîteva lecţii de catehizare şi le facem şezînd pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lingă altul, vorbind în şoapte. Suntem, fireşte, amîndoi în uniformă de puşcăriaş: bocanci fără şireturi, zeghe vărgată (C.R.) şi giorsită, boneţică (de data aceasta cu dungile orizontale) pe cap. Vestonul nu are nasturi, pantalonii, prea scurţi, stau gata să cadă. Dealtfel totul aici, la Jilava, are cel mai violent aspect de puşcărie, de pîrnaie, nu de temniţă gravă. Clădirea e sinistră, dar interiorul celulei aduce a iarmaroc, a tablou de Breughel, Chagall, a balamuc. Mărcuţa. E o aglomeraţie de neconceput, abia te poţi mişca, gălăgia e formidabilă, deşi se vorbeşte numai în şoapte (cel puţin teoretic), coada la tinetă e neîntreruptă, circulă întrebările cele mai năstruşnice (cum se spune cintezoi pe franţuzeşte? prin ce pace s-a încheiat războiul de şapte ani? cum se spune alannă pe nemţeşte? care-i numele celor trei parce, celor două muze, celor trei §

graţii, celor şapte înţelepţi ai lumii antice? celor şapte regi ai Romei? 3

celor trei cuconi din Babilon, dar pe siriaca? - cum îi chema pe fraţii î

Buzeşti cu numele mic? cine a compus. Ţar şi teslar? care-i capitala »

80

Suabiei? care sunt nurlie din Eden? da' hasmaţuchi, cum se spune pe franţuzeşte? dar gutui pe englezeşte?)

Bughi mambo rag.

Mîncăm în două serii, la interval de vreo zece minute. Mîncarea e incandescentă, de obicei arpacaş. Linguri sunt numai pentru a cincea ori a şasea parte din deţinuţi. Seria întîi e nevoită să termine repede ca să se poată spăla gamelele şi să fie pregătite grămadă la vizetă pentru seria doua. Dar cum să mănînci fără lingură şi în cinci minute o cocă fierbinte aidoma presupusei magme ori supe din care a izvorît viaţa monocelulară pe pămînt? Mai toată mîncarea rămîne în gamele; e turnată în tinetă, care se umple ochi. Spălarea vasului în care a stat arpacaşul cleios este o lucrare din cele mai laborioase. (Care au fost cele douăsprezece munci ale lui Hercule? Cine a compus Cruce albă de mesteacăn? Unde-i înmormîntat Alexandru cel Mare? Gulie pe franţuzeşte se spune navei. Ferească Dumnezeu, se spune poireau. îmi pare rău, poireau e praz. Fii serios, domnule, cum să fie praz. A fost ataşat militar la Londra. D'aia .ştia englezeşte. La Răcăciuni, acolo s-a semnat. Mi se pare că se spune Messing. Să ştii că ai dreptate. A, mărar e uşor, e fenouil. Ba nu, e aneth.) Cădem, Al. Pal. şi cu mine, de rînd la serviciu pe cameră chiar a doua, ori a treia zi. Nu ştiu care binevoitor ne îndeamnă să folosim cenuşa din sobiţa; apa - apă rea, puturoasă, viermănoasă - e foarte puţină. Avem de spălat în cîteva clipe şaizeci de gamele, ori şaptezeci. Cenuşa se combină cu zeama de aipacaş şi formează un pap rezistent. Puţina apă de care dispunem s-a dus. Ce ne facem? Ne este ciudă: doi intelectuali care se fac de baftă din neîndemînare. Schimbăm priviri lipsite de orice simţ al umonilui. Ce ne facem? Dumnezeu se îndură de noi şi face o minune.

(Minuni vor fi în cursul anilor de închisoare cu duiumul. Cine a trecut prin închisoare nu numai că nu se îndoieşte de minuni, ci se miră că nu sunt recunoscute de toată lumea ca lucrul cel mai normal.)

- N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles cînd le simţi răcoarea în iezenil de foc şi le poţi gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am căderea să vorbesc, una ştiu: că vorbele acestea mari şi însuşirile pe care le semnifică erau acolo mai de preţ decît un şiret, o aţă, un cui (cuiul pe care a învăţat să-1 respecte şi Geo Bogza în puşcăria de drept comun), o hîrtie sau alt obiect interzis, de natură să-şi fericească posesorul.

81

H. C. Wells în The Research Magnificieni: două mari forte: frica şi aristocraţia. Acum îl înţeleg. Frica trebuie învinsă. Nu există în lume decît un singur lucru, decît unul: curajul. Iar secretul este să ne purtăm aristocratic. Numai gentileţea, bunătatea, calmul, purtările frumoase au haz.

încep să-mi dau seama că numai caracterul importă. Convingerea politică, părerile filosofice, originea socială, credinţa religioasă nu sunt decît accidente: doar caracterul rămîne după filtrările produse de anii de puşcărie - ori de viaţă -, după ale uzurii şi oboselii: schelet, cod, model electric.

— Minunea constă în aducerea suplimentară, cu totul neobişnuf'.â, a unei bal ii cu apă de către plantoanele de pe coridor. Suntem puşi cu faţa la perete şi mîinile pe ceafa cînd se deschide uşa; după închiderea ei, ne întoarcem şi aflăm balia. Ba mai mult, mîncarea pentru seria doua întîrzie ca niciodată, aşa că Al. Pal. şi cu mine putem prezenta atunci cînd ne sunt cerute la vizetă nişte gamele ce s-ar zice curăţate.

Manole repeta ruga lui La Hire, unul din căpitanii care au luptat alături de Ioana d'Arc: poartă-Te, Doamne, cu mine cum m-aş purta eu cu Tine dacă aş fi eu în locul Tău şi Tu într-al meu.