N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a



Yüklə 3,14 Mb.
səhifə16/38
tarix31.10.2017
ölçüsü3,14 Mb.
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   38

Aiud, Mai 1961

Mare discuţie în celulă despre vechea societate românească - veche, adică dinainte de August 1944. Cei mai mulţi o condamnă surprinzător de aspru. Recunosc şi accente care aduc cu Citadela sfărîmată a lui Horia Lovinescu. Ba un muncitor pomeneşte de „străşnicia" societăţii capitaliste.

171

Tăcusem, dar după observaţia asta mă bag şi eu în vorbă, arătînd că spre a nu fi socotit tendenţios mă voi referi - ca ori de cîte ori este cercetat comunismul - numai la dovezi aflătoare în texte de-ale părţii adverse.



(Cine ar fi dorit, bunăoară, să dovedească inanitatea alegerilor n-ar fi avut să facă nimic alta decît să aşeze paralel numărul de voturi obţinut de fiecare fruntaş al partidului şi numărul de ordine al locului pe care-1 ocupă acelaşi în „nomenclator", care-i statutul de organizare al cadrelor, un fel de Book of Precedency, de Registru al Ceremonialului chinez ori al Etichetei spaniole, spre a constata legătura indisolubilă dintre numărul de ordine din nomenclator şi ordinea descrescîndă a numărului de voturi. Dacă Nr. 1 obţine 99,6%, Nr. 2 obţine 96,2%, Nr. 3 95,8%; niciodată nu s-a întîmplat şi nu s-ar fi putut întîmpla ca Nr. 5, de pildă, să aibă parte de un număr de voturi superior - sau egal -celui din dreptul numărului 4. Această atît de simplă verificare a două coloane de cifre - cifrele vorbeşte - ar fi fost mai edificatoare decît orice anchetă, greu de efectuat.)

Că deosebirea dintre „vechi" şi „nou" e adeseori factice şi că părerea că tot ce e nou este, oricum şi fatal, mai bun e tare fragilă, se vădeşte hotărît de pe unna unui document asupra autenticităţii căruia nu poate exista vreo îndoiilă pentru că e vorba de o creaţie, a „noului" însuşi, de un film realizat de regim. Documentul, aşadar, nu poate fi respins ca duşmănos ori măcar compromis de părtinire. Conceput şi tradus în imagini de un regizor oficial, distribuit unor actori autorizaţi (printre care artistul poporului, Gr. Vasiliu-Birlic), trecut prin numeroase etape de control de către toate organele competente şi purtînd viza cenzurii, miliţiei şi Securităţii; filmul Două loturi constituie - le-am spus colegilor mei - o irecuzabilă întărire a tezei că vechea societate nu era atît de straşnică pe cît se crede. N-o spune un adversar al noului regim, un agent al forţelor reacţionare ori măcar un observator neutru, o spun - în fotografii neechivoce şi cuvinte înregistrate pe bandă sonoră - autorii filmului făcut după celebra nuvelă a lui Caragiale.

în film - film dealtfel credincios nuvelei, îndeajuns de bine ticluit şi cu haz interpretat - turbatul, şeful de serviciu al ghinionistului erou, îl întîlneşte pe acesta - care a lipsit de la birou opt zile în şir fără să anunţe - într-o cîrciumă şi beat. Şi ce face turbatul (implicaţia fiind că ceilalţi şefi de serviciu, neturbaţii, s-ar fi purtat şi mai domol)? îi spune că dacă nu vine a doua zi la serviciu sau cel puţin nu trimite cheile (pentru că nici această elementară cuviinţă nu avusese), va cere... să fie dat afară din slujbă.

172


Asta o spune turbatul unui funcţionar care lipsise opt zile de la serviciu, luase cheile sertarelor cu el, nu vestise că e bolnav, nici că nu poate veni, nici altceva şi care e surprins într-o circiumă şi beat!

Grozăvie: omul este ameninţat cu darea afară din slujbă. Şi cum ne mai vine a rîde - îi spun preopinentului meu, muncitorul deţinut politic, subjugat de magia cuvîntului nou - cînd ni se pomeneşte, cum faci dumneata - de severitatea şi neîndurarea vechii societăţi de vreme ce ştim cu toţii că după vreo cincizeci de ani pentru o întîrziere de două sau trei minute bietul ftincţionar (căruia nu-i mai arde să frecventeze Carul cu bere), pomenindu-se în situaţia de a nu se fi putut urca în autobuzul ticsit (în întîrziere şi el cu vreo treizeci de minute), ar fi fost chemat la cadre, beştelit ca ultimul trădător de neam, interogat ca cel mai primejdios spion şi concediat pe loc ori încunoştiinţat că va fi azvîrlit pe drumuri la prima nouă abatere.

Dar chivuţele arestăluite înainte de prînz şi puse în libertate către seară pentru că venise inspecţia şi le găsise „că nu aveau mandat." Chivuţe, dealtfel, nemolestate, bănuite nu fără oarecare temei şi ridicate de comisar cu prea puţină tragere de inimă şi cu duhul blîndeţii.

Muncitorul nu s-a supărat. O fi suferit şi el şi-i om pe care-1 poţi amăgi uşor. Dar intelectualului D. I. Suchianu, scriitor şi beneficiar al vechii societăţi, îi voi purta pică atîta timp cît voi trăi pentru cronica sa consacrată versiunii cinematografice a piesei Citadela sjarîmată. Nu numai că în cronică terfeleşte pe larg societatea din care şi el a făcut parte - la un loc destul de bun - dar se şi ridică îndîrjit împotriva nuanţării caracterului unui personaj - Matei - băiat de viaţă, nepăsător, dedat plăcerilor în piesă, tînăr boier cu idei înaintate şi suflet larg în film; susţinînd că niciodată un membru al claselor posedante n-a putut avea sentimente nobile: prin definiţie şi-n virtutea rasismului social era sortit să rămînă un fecior de bani gata, un parazit, un netrebnic.

Ridicolul aici întrece mîrşăvia, deoarece Suchianu pe sine se afuriseşte: a colaborat doar la „Viaţa Româneasc ă"', revista tineretului generos şi stîngist şi propriul portret şi-1 reneagă - un portret la fel de încărcat de taine ca al lui Dorian Gray. Cît despre afirmaţia însăşi, e falsă, dovadă „Viaţa R o m â n e a s c ă" şi redactorii ei.

- Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atît iubirea de sine cît ura şi invidia faţă de altul.

Iubirea de sine, în fond, nu e cine ştie ce periculoasă. Ura şi invidia sunt cauzele relelor. O dată cu progresul ele cresc şi domină scena.

Jacques Maritain: Istoria lumii face în acelaşi timp progrese pe linia răului şi pe aceea a binelui.

173

BUGHI MAMBO RAG



... Şi Alexander Coama de Korosi, transilvănean din Trei Scaune, din satul Korosi, asta-i Chiuntşu, marele specialist în tibetană, a obţinut mai mult decît SSr Charles Bell care n-a făcut decît să pătrundă in Lhassa... cardinalul turba de mînie... folosind razele infraroşii care pătrund în adîncime... cu grele sacrificii personale si speri uri substanţiale a obţinut pe la 1840 textele tibetane aşa cum Anquetil du Perron va obţine to/w/Upanişadelor... A murit în India, la Darjeling... Le ciel est si bleu, si calme... li spune Marcellus lui Demetrios...

- Filmul Două loturi îmi aduce aminte de un altul cu o scenă extraordinară pe care toţi cei ce au fost anchetaţi de către organele Securităţii o vor aprecia ca pe o ceşcuţă de ţuică bătrînă, rece, din-tr-acelea cum gustam la Clucereasa, în grădină, vara, la umbră, scenă cu adevărat evocatoare a paradisului general care n-a fost, aşa cum credea Cezar Petrescu, localizat numai în dulce tîrg al Ieşilor, ci răspîndit în toată acea Românie în care şi Cezar Petrescu şi presa din Sărindar au tras cu nemiluita, pînă ce s-au trezit că le pare totuşi rău şi şi-or fi spus -în celulele de la Jilava, Aiud, Gherla, Galaţi, Piteşti ori Botoşani, pe bordul vasului Transilvania în drum spre statul Israel cu 70 de kilograme şi o patalama ori, ca Măria Banuş, zguduiţi de căinţă în faţa îndelung neluatei în seamă turle a Dragomirnei - că poate s-au pripit.

în scena aceea de pomină - şi rămîn credincios în a folosi numai piese din dosarul părţii celeilalte - un tînăr pictor comunist este arestat de Siguranţă şi dus într-un cabinet de anchetă. Acolo, după ce a mîncat două palme (unde eşti maiorule Jack Simon să te prăpădeşti de rîs?), se vede aşezat pe un scaun chiar în faţa biroului anchetatorului şi i se ia un interogatoriu. Răspunsurile pe care le dă sunt consemnate de un dactilograf, iar dactilograful scrie la o maşină situată în imediata apropiere a învinuitului. Scena aceasta - evocată de regizorul unui film cenzurat, se-nţelege, cu toată grija - spune totul şi e mai edificatoare decît sute de volume şi mii de articole pentru că recunoaşte, că, în timpul teroarei exercitată de Siguranţă, învinuitul nu purta ochelari negri, era anchetat în prezenţa unui terţ, iar răspunsurile sale erau consemnate prin dactilografiere aşa cum îi ieşeau din gură.

Securitatea, odată cu noul, a revenit la sistemul inchizitorial; răspunsurile n-au mai fost înregistrate prin dactilografiere, ci prin redactare de către anchetatori, întocmai cum s-a procedat şi în cazul Ioanei d'Arc.

174

Răspunsurile ei erau rostite în franceză, dar apoi reformulate în latină şi stilizate de grefierii tribunalului inchizitorial, care schimbau cu totul sensul vorbelor spuse de Ioana. Procedeul anchetei inchizitoriale s-a repetat.



- Ai fost în casa lui Gheorghe Florian?

- Da.

Şi anchetatorul notează:

,J3a, recunosc că am fost în casa conspirativă din strada... numărul... unde am avut legături infracţionale cu legionarul Gheorghe Florian."' Cînd i se dă procesul-verbal spre semnare, anchetatul exclamă:

- Dar bine, eu n-am spus că era o casă conspirativă şi nici că Gheorghe Florian a fost legionar şi nici că am avut legături infracţionale cu el.

Protest, fireşte, inutil. Şi pe care anchetatorul, de aceeaşi bună-credinţă ca şi grefierii inchiziţiei, îl socoteşte absurd. Anchetatorul redactează, el, răspunsul în moderna lui latinească: cu alte cuvinte îl transcrie în limba aulică a instituţiei unde slujeşte. Orice aşezămînt are limbajul lui oficial şi de realitate nu ia cunoştinţă decît pe căile folosite de organele informaţionale de care dispune. Oare nu au convenit organele anchetatoare periferice că în str... nr... se află o casă conspirativă? Oare nu au hotărît aceleaşi aparate de Stat că Gheorghe Florian e un legionar notoriu'? Oare poţi avea cu un astfel de ins şi într-o asemenea casă alte legături decît infracţionale? (De vreme ce ştim că aşa-zisa sfîntă Margareta, care pretinzi că-ţi vorbea, este de fapt o diavoli ţă, nu-i oaie drept si corect să notăm: dicwoliţa mi-a spus să mă duc la Chinon?...)

Ca atare, se consemnează adevărul şi nimic altceva, doar atît că e adevărul perceput şi înregistrat de anchetator şi transcris în stilul lui, în mod cuviincios. Deoarece anchetatorul nu se poate adresa ierarhiei altfel decît în acest limbaj protocolar, aulic, se exprimă numai adevămrile admise de instituţie, casa unde se vedeau învinuiţii se traduce prin casa conspirativă unde se întruneau uneltitorii, ceaiul la care fuseserăm invitaţi se preface în şedinţa duşmănoasă organizată prin convocări telefonice (negi că te-a înştiinţat telefonic?), vocile ce-mi vorbeau ajung demonii mă îmboldeau (însuşi părintele inchizitor şi teologii au stabilit că demoni erau de fapt cei pe care-i auzeai).

Stilistică şi ecleraj.

De îndată ce nu mai există o maşină de scris care să ţăcăne frumuşel şi să reproducă vorbele anchetatorului, şiretlicul funcţionează. Fără torturi, fără bătăi...

Realizatorii filmului nu au putut escamota adevărul istoric. Dar puţini spectatori, probabil, au înţeles cît de semnificativă era maşina

175

aceea de scris, atotgrăitoare; ea reprezenta o lume întreagă, un univers mort: galaxia obiectivitătii.

Maşinuţa ţac-ţac-ţac simboliza tot ce se făcuse pe calea unui progres real vreme de veacuri. Cînd a fost scoasă din camerele de cercetare penală şi anchetatorul a fost din nou abilitat să consemneze cu mina lui răspunsurile învinuiţilor - adică să le stilizeze după concepţia şi din punctul lui de vedere şi în graiul instituţional respectiv -, toată opera lui Beccaria a fost anulată, ceasul istoriei a fost dat înapoi cu cinci secole şi situaţia în care s-a aflat curata păstoriţă de la Domremy a devenit -ar trebui însă ca oamenilor de pe la 1430 să li se recunoască circumstanţa atenuantă că dnctilografia încă nu fusese născocită - şi aceea a nenumăraţilor anchetaţi de către Securitatea unei orînduiri sociale care a făgăduit şi ea - ba şi mai consecvent - că va asigura fericirea oamenilor.

1965

Nenorocirea este că veacuri de-a rîndul - şi acum mai mult decît oricînd —pînă şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blînd cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.

în vreme ce e clocot, e scandal, e „curată nebunie", mai îndrăzneţ şi mai exigent decît orice teorie extremistă de aventură, e happcning -e cel mai formidabil happening.

Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lîngă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţie Hanemann minimală, roabă neolitică.

Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cefe imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină).

Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă - dar nu searbede şi mono­tone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscate. Un trapez la mare înălţime - şi nici o plasă dedesubt.

Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lîngă ceea ce caută. Eu unul văd creştinismul ca pe un hiper acid lisergic şi o versiune mai „tare" a unor cârti ca Arta de a fi fericit sau Cum să reuşeşti in viaţă a lui Dale Carnegie.

176

Isihie: fericire. Şi nu numai în anumite locuri, la sfintul munte. Pretutindeni. O reţetă universală.

1971

Opera rock-pop Jesus Christ Super Star intră şi ea, cred, în definiţia de mai sus.



O socotesc ca pe ceva asemănător cu nuvela lui Anatole France, Le Jongleur de Notre Dame, care dealtfel e prelucrarea unei istorisiri din Pateric.

Măscăriciul face ce ştie şi ce poate în faţa icoanei Maicii cu Pruncul, îşi aduce prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul regulamentar, de după un stîlp; priveşte îngrozit bîlciul. Dar Pruncul rîde şi bate din palme; iar Maică-Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfintei nevoinţe de pe fruntea saltimbancului.

- Jegul trupesc şi privăţile murdare sunt ele condiţiile unei vieţi mînăstireşti autentice? Don Bernard Besret, tânărul fost abate normand modernist, scos din funcţie de Roma, a pus şi el problema (ah! la crasse44) fără s-o rezoh e; şi se poate întreba oricine dacă-s neapărat necesare. O mortificat io m plus? Dovada atingerii unei stări de indiferenţă şi depăşire a micimilor lumeşti?

Răspuns: „în casa Tatălui meu multe locaşuri sunt" (Ioan 14, 2). Mînruirea, prin urinare, se poate dobîndi pe căi diverse. Lucrurile se petrec aici ca şi în artele plastice unde Lionello Venturi scrie că nu există o singură cale pentru realizarea absolutului ci foarte multe, egal valabile, judecata făcîndu-se numai după rezultat: opera faimoasă justifică şi omologhează metoda întrebuinţată.

Unul se mîntuie cocoţat în sicomor, altul la fintînă, altul pe drum drept, altul pescuind, altul scriind în registrul vămilor.

Aşadar: cui îi reuşeşte să-i devie indiferente jegul trupesc şi privăţile murdare, şi să le depăşească, este cu atît mai bine.

Pe cine însă nu-1 lasă indiferent, pe cine îl tulbură şi îl sîcîie jegul trupesc şi privăţile murdare, pe acela nu trebuie să-1 frăniînte ghidul că sunt obligatorii; să nu cîrtească, se spele!

(Pe urmă, mai e ceva: discuţia porneşte de la presupunerea normală, dar nu certă, că murdăria se datorează unor temeiuri teologice: depăşirea pămîntescului şi ataraxia sufletească: s-ar putea totuşi ca murdăria să nu

177

fie decît lene şi nesimţire. Spre a fi valabile şi admisibile, jegul trupesc şi murdăria privaţilor trebuie să fie neapărat voite şi intenţionale.)



Bune sunt jegul şi murdăria pentni cine le poate înfrînge, bună şi curăţenia (căci adevărat mai e şi că trupu-i templul duhului) pentru cei cărora jegul şi murdăria le sunt pricină de sminteală.

In fond, parafrazez cuvintele apostolice: „Şi cel ce mănîncă, pentni Domnul mănîncă... şi cel ce nu mănîncă, pentru Domnul nu mănîncă."

S-ar putea tot aşa spune:

Cine se spală, pentni Dumnezeu se spală. Şi cine nu se spală, pentni Dumnezeu nu se spală.

Aceasta cît priveşte curăţenia corporală, unde fiecare face după îndemnul conştiinţei; referitor la privaţi situaţia e mai complicată: a nu le curaţi înseamnă a impieta asupra libertăţii altuia care poate le vrea curăţate. Nu putem impune soluţia noastră şi calea noastră de nevoinţă altora. Textele evanghelice sunt clare, iar în Morala ambiguităţii Simone de Beauvoir a confirmat pe deplin, cu mijloacele filozofiei moderne, tezele Mîntuitonilui şi exegeza kierkegaardiană. De vreme ce suntem fiii libertăţii şi că opusă păcatului este nu virtutea ci libertatea, cred că jegul trupesc rămîne la libera voinţă a fiecăruia, dar că privăţile cată a fi păstrate în stare de curăţenie.

BUGHI MAMBO RAG

... De felul meu sunt brăilean, dar de născut sunt născut la Buzău, în 77. Venise barabafta turcească pe Dunăre să atace Brăila şi mama, sperioasă, s-a refugiat Ia Buzău, unde m-am născut... Bisectoarea este linia dreaptă care desparte unghiul în două părţi egale... Cuvînt românesc pentru garrigue nu există, e un fenomen specific legiunilor carstice din jurul bazinului mediteranean şi mai ales din sudul Franţei... M-am gîndil noaptea toată şi mi-am adus aminte: Simplizissimus e de Grimmelshausen, Der griine Heinrich e de Gottfried Keller, iar Galgenlieder îs de Christian Morgenstern... Dar dacă nu freci bine-bine cacaoa cu untul, n-ai făcut nimic... da, domnule, după chef mergea negustorul în trăsură singur, in urma lui in altă trăsură pălăria şi într-o a treia, convoi, venea bastonul... alte vremuri... tăierea împrejur noi o socotim ca o lege ceremonială şi deci a căzut, dar ţinerea Sîmhetei e în Decalog, e lege morală, deci a rămas... M-aţi omorit cu legile voastre morale şi ceremoniale, adventiştilor... îi spune Demetrios lui Mti'vellus...

178


Văratec, 1970

Există o ciudată ispită - de dreapta, conform Părintelui Cleopa -aş numi-o ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:

a) convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricînd tămădui prin rugăciuni.

Convingerea aceasta care aduce întrucîtva cu observaţia făcută de Gide lui Maritain (fi chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întîi ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului.

E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel - cu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască).

Dumnezeu desigur face minuni, dar cînd binevoieşte - şi istoria bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii. (Este drept că Sadhu Sundar Singh 1-a somat pe Domnul să i se arate şi a fost ascultat, dar el n-a cerut o vindecare trupească, ci a mers pe calea evanghelică a violenţei - în sensul de la Matei 11, 12 - către credinţă.) La Lourdes numărul vindecărilor miraculoase recunoscute de comisia medicală întrece în mod considerabil numărul celor validate de biserică. Biserica s-a dovedit mai prudentă decît medicina După cum şi în cazul giulgiului de la Turin, a dat prioritate argumentelor istorice asupra celor ştiinţifice (razele infraroşii).

Sfîntul apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală (de ochi?) şi după dobîndirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz".

(Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-1 ajute şi să binecuvînteze tratamentul.)

• b) Convingerea că prin credinţă scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivă.

Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. în jurul mînăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desăvîrşire stau două mii.

c) Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuţile obişnuite ale omului de rînd: înţelepciunea, judecata sănătoasă, iscusinţa, strădania...

Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toţi semenii săi.



179

Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general, - şi asta-i regula - nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.)

Dacă deci credinciosul comite o greşeală, o imprudenţă, o nesăbuinţă, el va trage toate consecinţele normale - şi nu se poate plînge sau mira. Nu beneficiază de extrateritorialitate.

d) Convingerea că putem oricînd obţine orice fără nici un efort; nu, putem obţine prin rugăciune darurile duhovniceşti cele suprafireşti. Pe ale firii, şi care ţin de slabele noastre puteri, trebuie să le dobîndim prin mijloacele comune. Acesta e şi tîlcul proverbului: Dumnezeu te ajută, dar nu-ţi bagă în traistă, care nu este decît conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte (12, 7). îngerul îi deschide lui Petru porţile temniţei şi îl descătuşează pentru că acestea nu le-ar fi putut face singur. Dar îi porunceşte: încinge-te... încalţă-te cu sandalele... pune haina pe tine, fiindcă stă în puterea lui s-o facă şi se cuvine, aşadar, să o şi facă numai cu mîinile sale.

Poate că şi nenorocitul de Cromwell a înţeles cum devine cazul cînd a spus: încrede-te în Dumnezeu şi ţine-ţi praful de puşcă la adăpost de umezeală (Put your failh in God and keep your powder diy).

- Cele patru tipuri recunoscute de pedagogul german Kiinecke apar invariabil şi în puşcării: Cezar (închide fereastra! Nu folosiţi tineta după ora nouă!), Vedeta, Văicărilă (sau Vreau la mămica) şi Păcală (decît să treacă neluat în seamă, mai bine o face pe tontul şi paiaţa).

BUGHI MAMBO RAG

... ajungînd să susţin că şi gramatica lui Panini n u poate fi înţeleasă decît aplicîndu-i-se metodele cele mai moderne: structuralismul lingvistic ' şi logica formulă... Titulescu, în ciuda purtărilor lui de monarh, era şi tare copilăros: se juca neîncetat cu trenuri electrice din care a\>ea plină casa... continuăm să expunem azi sistemul general al plantelor după Linne, am ajuns la încrengătura... iar pe dinele lui Samuel Vemon uitasem a vă spune că-I chema Dingo... Ştiti cumva numele vasului lui Ahah din Moby Dick?... cu P, începe cu un P... Logica aristotelică nu e de nici un folos, ne trebuie o logică analogică... şi făcută din lemn de ba/sa. . zice cardinalul, înjurînd de mama focului în vreme ce •mtşvhfliuii o întinseseră de mult... ştiinţă care poartă numele de ticrojatograiuclrie... drept în capul lui milady de Winter...

180


Bucureşti, septembrie 1964

Părintele Mina mi-a spus şi repetat numele preotului la care urmează să mă prezint dacă ies din închisoare. Numele acestui preot, în ziua eliberării, îl uitasem.

Deîndată după sosirea în Bucureşti, şi-n tot timpul luptei mele cu ploşniţele (două deparazitări n-au avut rezultate şi insectele nu s-au dat bătute - annis suspectis pugiia\>enuit deinde victi se dediderunt45 - decît în faţa verdelui de Paris, substanţă cu numele plin de farmec şi otravă ca-n Florile răului) mă chinui să-mi reamintesc.

L-am rugat pe naşul meu să-mi găsească un preot, oriunde, şi să procedăm fără amînare. V. este însă prins şi el de mii de griji şi încurcături, ştiu că mă pot bizui pe el, dar văd că va trebui să aştept şi sunt nerăbdător. Totul a mers atît de bine acolo, de ce n-ar merge şi aici? E nevoie să mă zbat.

.Mariana V. se bucură mult afiînd de botezul meu. A scăpat de arestare şi proces numai ca prin urechile acului. A fost anchetată şi ea, reţinută trei zile - şi a dovedit că nu degeaba e fiica unui foarte mare avocat şi unui foarte deştept om. (Recunoaşte că a citit Pădurea interzisă şi afirmă că imediat după aceea i-a dat foc: din declaraţia aceasta nu iese.) îi arăt Marianei cum stau lucrurile cu mine. Deîndată îmi-propune să mă recomande preotului de la Schitul Dărvari, duhovnicul ei.

Schitul Dărvari e" o bisericuţă de vis, în mijlocul unei grădini de roman semănătorist, şi e un fost metoc atonit. Trecusem de multe ori cu jind pe lîngă Schit şi făcusem odată învierea acolo cu tanti Viorica. Locul nu poate să nu atragă prin graţia, micimea, liniştea lui tupilată. Fascinosum.

Primesc aşadar fără a mai sta pe gînduri propunerea Marianei, şi văd şi în sugestia aceasta un fel de minune, un „rapel", o chemare a trecutului şi o împlinire a sa. Decid a mă duce să-1 văd pe preot a doua zi. Cum îl cheamă? George Teodorescu, zice Mariana. îmi aduc aminte că acesta era numele pe care mi-1 dase părintele Mina.

Preotul mă primeşte fără a-mi pune multe întrebări şi-mi fixează data de 12 Septembrie. La 14, ziua Crucii, mă va împărtăşi.

Sunt miruit într-o Sîmbătă după-amiază, de faţă fiind, pe lîngă preot şi dascăl, naşii (V. a venit cu soţia lui, Rodica), Mariana cu soţul ei, inginerul I. Pete. şi Paul Sim. Ceremonie scurtă. La ieşire: mireazma gradinei şi cerul unei zile regeşti de Septembrie.

Soţii V. trebuie să „fugă" neîntîrziat după treburi şi angarale (sunt într-o situaţie cu atît mai complicată cu cît ea a fost silită să divorţeze ca să-şi poată ţine copiii în şcoli iar „recăsătoria" întîmpină subtilele împotriviri ale birocraţiei şi unor judecători conştiincioşi). Mariana ,->i

181

Sorin mă poftesc la un ceai unde - lihnit - sunt răsfăţat cu bunătăţi de post. Mariana ne-a făcut, tatei şi mie, următoarele versuri:



. A mes anus

Siv O se ar et Ni col as

Statistique perplexe A vrai dive ii ne s 'eu trouve Pas tant, dans le monde, qui soient Dedaigneux de gros qui proinent Amoureux de ce qu ils croient A vrai dire ii ne s 'en trouve A peine que deux ou trois, Chevaliers de 1 'impossible Melancoliqit.es de la lot Potir tont dire, ne sied-il gttere? De se mettre en chăsse de joie,

Car le monde du possiblc Redoute ce genre d 'cinai46.

Tata rîde. Nu cinci, zece să fi făcut, şi merita.

- Hazardul.

Ateii fac mare caz de el.

Dar nimic, în lume, nu-1 confirmă, nici extraordinara multiplicitate şi specializare a organelor şi nici precisele interconexiuni ale funcţionării lor. Aceasta ca izvor al puterii de asamblare.

Ca declanşator de evenimente: mă întreb dacă acţionează numai din întîmplare, cum s-ar zice. Hazardul are şi el facultatea lui selectivă şi, vorba lui Bernanos, nu oricui i se întîmplă orice.

Scriitorii o ştiu prea bine, toţi. Auerbach, în Mimesis: abia iese cavalerul rătăcitor din castelul lui şi a dat la o fugă de cal de o prea frumoasă şi nobilă fecioară ţinută în lanţuri de un tiran. La fel şi la Jean Genet: nici n-a apucat bine să plece de-acasă, că i-a şi ieşit în cale un marinar blond. Merge Father Brown să se plimbe'? Misterioasa crimă are loc la primul colţ, ori la al doilea. Als ob am exercita o atracţie magnetică pentru anumite sorturi de evenimente, ar avea şi organismul nostru psiho-somatic în totalitatea lui puterea lui selectivă globală întocmai ca şi celulele care-1 compun, am circula pe nevăzute orbite preferenţiale. Nu toţi mezonii pi o iau la dreapta.

- Dacă lumea n-ar fi decît întîmplare - ba şi întîmplare întâmplătoare - dacă homo sapiens n-ar fi decît un produs datorat unui hazard cu totul

182

şi cu totul improbabil, de ce există talente înnăscute? Cum de ştie natura să confecţioneze piunci anume pregătiţi pentru anumite îndeletniciri sau instrumente făurite de societatea omenească? De unde ştiau celulele (şi, tot atît de bine, neuronii) farului Mozart că există pian şi clavecin şi cum de erau programate pentru o treabă despre care nu aveau cum să deţină informaţii? (Prin Leopold Mozart? Dar atunci cum rămîne cu numeroşii muzicieni ai căror părinţi nu au avut nici o legătură cu muzica?) Şi de ce e dotată fiecare specie nu numai cu altă constituţie fizică, dar şi cu alt caracter, atît de specific fiecăreia, atît de nuanţat altul decît al celorlalte'?



— „Poruncă nouă dau vouă, zice Domnul, să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v'am iubit pe voi, aşa voi unul pe altul să iubiţi." (Ioan 13, 34).

Obişnuita formulă „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi" este înlocuită, pentru că Domnul ştie că nu toţi oamenii se iubesc pe ei înşişi. Sunt unii, supăraţi şi bosumflaţi, care nici pe alţii şi nici pe ei nu se iubesc.

Domnul, prevăzător, nu ia drept punct de referinţă dragostea de sine - care poate lipsi -, ci dovedita lui dragoste - dovedită cu sînge, chin şi moarte — faţă de oameni, singura specie la care egoismul poate fi înfrînt de invidie şi rîcă.

BUGHI MAMBO RAG

... //; tabloul lui Szathmaiy, bunicul meu, colonelul Blavemberg, e lingă domnitorul Carol, sunt amîndoi călări în seara bătăliei de la Plevna... Osman Paşa umbla nebun după Români, să nu se predea Ruşilor... MĂ, TU FACI MUHAIA DE MINE, MĂ, BANDITULE, LAS' CĂ ŞTIU, IA SPUNE CE VORBEAŢI VOI ACOLO... Pe căţea o chema Molda... Da, Smetana îi zice Vltava... Aia e de Martinii... Ca Sf. Martin din Tours... De la Poitiers e Pictavinul... Granchester, Granda Castra adică... Şi Lytton Stiacfiev si John Maynard Kevnes, amîndoi, erau rivali... Numai drumurile au fost de ei, pe cînd Grecii... îl căuta cu disperare pe domnitor, care pe urmă i-a lăsat spada şi 1-a primit atît de frumos... La Bucureşti a privit defilarea de la o fereastră a hotelului Imperial, în faţa Palatului... în Grecia, da, la Coi fu... A ucis-o Luchieni. un anarhist... Monumentul Reformei, la Geneva, nu-i deloc urît... Şi pe Sădi Carnot... Declaraţia de război pe care a înmînat-o tatăl meu lui Burian nu era scrisă de Emil Porumbarii... L-am cunoscut bine pe Beldie, Ideea Europeană a fost o publicaţie interesantă... Era mare gastronom: masa nu o lua toată la acelaşi restaurant, ci fiecare fel acolo unde se gătea mai rafinat, lua bunăoară aperitivul la Rîşiumtnu

183


si Babeş, peştele la Iordache, friptura la Unchiul în Buzeşti, desertul la Capsa... MĂ, CE COMPLOTAŢI VOI ACOLO, MĂ, TUFACIMUHAL4 DE MINE, MĂ BANDITULE...

— Mai tîrziu, cînd citesc A I ombre de la croix, îmi dau seama că am trăit copilăria mea toată - Pantelimon, Clucereasa, strada Armenească - sub această umbră. încă nu ştiam că aveam nu să fug de umbra crucii, de chemarea ei şi a clopotelor, ci să am parte de o altă soluţie: a mă aşeza la picioarele ei şi a o îmbrăţişa.

Fascinaţia mă luase de mînă demult şi mă domesticise. Iar greutatea maldărului de păcate de care mă despovăram- greutate îndelung rămasă imponderabilă şi brusc gravitaţionată la închisoare (tremendum) - îmi era cel mai valabil bilet de liber acces.



Yüklə 3,14 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə