Notă introductivă

Notă introductivă

Volumul de faţă vine în completarea unei serii de apariţii în limba româna în domeniul metodologiei ştiinţelor sociale, devenite tot mai ample în ultimii ani¹. Vor fi prezentate în continuare câteva dintre argumentele pentru care locul cărţii Fundamentele cercetării sociale² în cadrul literaturii de metodologie este unul cu totul excepţional, accentuând asupra utilităţii sale pentru specialiştii din ştiinţele sociale de la noi.

Metodologia ştiinţelor sociale, înţeleasă drept un sistem de reguli şi proceduri explicite care stau la baza cercetarii şi prin care este evaluata cunoasterea realităţii sociale, este discutată, cel mai adesea, în lucrări care se adresează exclusiv unei categorii de public definite prin unul din următoarele două criterii: apartenţa la o anumită disciplină socială--economie, sociologie, psihologie, politologie, antropologie, istorie, etc.--, şi interesul pentru una dintre cele două abordări posibile privind cercetarea--cantitativistă, respectiv calitativistă³. Această abordare, întâlnită deopotrivă în literatura vestică, cât şi în cea de la noi, asumă o imagine profund fragmentată a universului social şi, ca o consecinţă, accentuează în prezentarea mijloacelor de investigare ştiinţifică a fenomenelor sociale asupra trăsaturilor distinctive, şi mai puţin asupra celor comune. De aceea, cititorilor le sunt prezentate lucrări de metodologie a ştiinţelor economice, de metodologie a sociologiei, de analiză politică, etc., ori volume dedicate fie exclusiv metodelor cantitative, fie celor calitative.

Volumul Fundamentele cercetării sociale de Gary King, Robert Keohane şi Sidney Verba se distinge printr-o argumentaţie centrată asupra elementelor comune ale cunoaşterii ştiinţifice a socialului. Publicată în 1994, lucrarea este considerată drept singura apariţie din ultimele două decenii⁴ care reuşeşte cu succes să depăşească atât o diviziune interdisciplinară, cât, mai ales diviziunea intradisciplinară rezultată din manifestarea unor preferinţa stricte pentru metodele de tip calitativ în dauna celor cantitative, sau invers⁵. Mai mult, prin modul accesibil în care abordează subiecte adesea sofisticate, cartea a reuşit să se impună atât ca manual de studiu în universităţi cât şi ca lucrare de referinţă pentru specialiştii care lucrează în cercetarea socială. După unele aprecieri⁶, Fundamentele cercetării sociale este cartea de metodologie cel mai frecvent citită şi discutată⁷ în ultimii ani.

Contribuţiile pe care volumul le aduce discursului metodologic din ştiinţele sociale constau în

1. Clarificarea unor concepte fundamentale.

2. Enunţarea unor reguli care ghidează cercetarea socială.

3. Prezentarea unor soluţii pentru problemele care apar atunci când regulile nu pot fi respectate.

4. Analiza critică a unor studii de referinţă pentru câteva din disciplinele sociale.
Autorii îşi afirmă încă de la început opţiunea pentru analiza aspectelor practice ale cercetării sociale şi evitarea, pe cât posibil, a unor chestiuni de filosofia ştiinţei. Cu toate acestea, ei nu ezită să abordeze şi probleme teoretice fundamentale, cum este în primul rând aceea a definirii unora dintre conceptele de bază ale metodelor de cercetare în ştiinţele sociale, demers care presupune raportarea la un cadru de referinţă oferit de teoria şi filosofia ştiinţei⁸. Dintre noţiunile clarificate în carte, le amintesc aici pe cele de inferenţă descriptivă, inferenţă cauzală, cauzalitate, eficienţă şi distorsiune a inferenţei (descriptive sau cauzale), observaţii. Cea mai interesantă este probabil definiţia conceptului de cauzalitate, datorită poziţiei centrale pe care îl ocupă în cadrul oricărui discurs privind explicaţia fenomenelor sociale, şi a modului original în care este definit de către autori. Definirea cauzalităţii porneşte de la afirmarea faptului că ştiinţele sociale necesită întotdeauna împărţirea lumii în componente sistematice, adică acele caracteristici ale unităţilor de analiză care sunt fundamentale şi predictibile, şi în componente nonsistematice (secţiunea 2.6). Folosind această distincţie, efectul cauzal este diferenţa dintre componenta sistematică a observaţiilor obţinute când variabila explicativă ia o valoare şi componenta sistematică a observaţiilor comparabile când variabila explicativă ia altă valoare⁹. (Cap. 3, Pag. xx)
Cartea Fundamentele cercetării sociale işi propune în primul rând să prezinte o serie de recomandări care să ghideze designul cercetării sociale. Într-o recenzie recentă, Gerardo Munk¹⁰ organizează cele mai mult de 20 de reguli enunţate de autori în funcţie de etapele procesului de cercetare cărora li se subsumeaza: a) definirea problemei de cercetare, b) specificarea modelului şi construcţia teoretică, c) definirea populaţiei sau a universului de cazuri de analiză, d) selectarea cazurilor care urmează să fie studiate, e) colectarea datelor, f) analiza datelor, g) reformularea şi retestarea teoriei.

O parte dintre aceste reguli sunt intuitive şi pot fi regăsite frecvent în manualele de cercetare socială adresate studenţilor. Este vorba în special de regulile care au în vedere definirea problemei de cercetare (a.) şi colectarea datelor (e.). De exemplu, este subliniat faptul că tema de cercetare trebuie aleasă astfel încât să vizeze o problemă importantă pentru lumea reală iar cadrul teoretic trebuie alcătuit astfel încât să satisfaca dezideratul poperrian al falsificabilitatii (Cap. 1). Deasemenea, subiectul ales trebuie să permita realizarea unor cercetări care să conducă la inferenţe descriptive sau cauzale valide (Cap. 2 şi Cap. 3), măsurarea trebuie să fie validă--adică să măsoare ceea ce este de măsurat--(Cap.1 şi Cap. 4), şi fidelă (reliable)--adică procesul de colectare a datelor să fie realizat astfel încât printr-o eventuală repetare să conducă la aceleaşi date--(Cap.1), şi exemplele ar putea continua. Aceste recomandări ar putea părea banale unora dintre cititori--în primul rând celor care au experienta în domeniul cercetării sociale, şi care au avut fără îndoială prilejul să cunoască aceste reguli din alte lucrări. Cu toate acestea, King, Keohane şi Verba arată cum, în pofida faptului că principiile din aceasta categorie sunt general cunoscute şi acceptate, sunt numeroase studiile din ştiintele sociale al căror design de cercetare nu le respectă suficient. Sunt date ca exemplu mai multe studii de referinţă pentru diferite discipline sociale şi este aratat cum, de fiecare dată, rezultatele au fost "împuţinate" datorită nerespectării unora dintre reguli.

Probabil contribuţia cea mai importantă a cărţii constă în enunţarea şi, aşa cum s-a vazut ulterior publicării în limba engleză, în impunerea unor principii de ghidare a designului de cercetare calitativ, principii inspirate de metodologia cantitativă. Cele mai importante dintre regulile de acest tip au în vedere selectarea universului de cazuri şi a cazurilor care sunt analizate, şi selectarea variabilelor. Iată câteva dintre principiile enunţate şi argumentate de către autori:

1. Numărul de cazuri şi observaţii trebuie să fie suficient de ridicat pentru a verifica ipotezele cercetării. Cercetările calitative au în general un număr mai scăzut de cazuri de analiză, fapt care impune limitarea numărului de ipoteze. În caz contrar, designul de cercetare este nedeterminat, adică vizează prea multe inferenţe cauzale în raport cu informaţia disponibilă (Cap. 4 şi Cap. 6).

2. Pentru un număr de observaţii redus este preferabil să fie evitată o selecţie de tip aleator. În schimb, observaţiile trebuie alese printr-un design "intenţional" care respectă mai multe criterii: a) este de preferat ca selectarea să se facă în funcţie de valorile variabilelor explicative şi nu cele ale variabilei dependente, b) atunci când nu este posibilă selecţia în functie de variabilele explicative, alegerea se face dupa variabila dependentă astfel încât aceasta să varieze cât mai mult pentru observaţiile alese (Cap. 3 şi Cap. 4).

3. Toate variabilele relevante pentru procesul studiat trebuie să fie incluse în analiză. În cazul în care variabilele excluse sunt corelate¹¹ cu alte variabile explicative şi au efect asupra variabilei dependente, rezultatele sunt distorsionate (Cap. 5).

4. Atunci când numărul de observaţii este redus şi este necesar ca analiza să fie restrânsă la un număr limitat de variabile explicative (regula 1), este de preferat să nu fie controlat efectul acelor variabile explicative care sunt determinate, în parte, de alte variabile explicative incluse în model (Cap. 5).

5. Includerea în analiză a unor variabile irelevante scade eficienţa estimărilor realizate de model. Chiar dacă o variabilă nu are un efect cauzal asupra variabilei dependente, daca acea variabilă este corelată cu alte variabile explicative din model atunci includerea sa va scădea eficienţa modelului (Cap. 5).

6. Variabilele trebuie alese astfel încât să fie evitată problema endogeneităţii, adica situatia în care variabila dependenta influenteaza cauzal una sau mai multe variabile explicative (Cap. 3 şi Cap. 5).

7. Variabilele explicative trebuie alese astfel încât să nu fie puternic corelate, sau mai general, astfel încât niciuna dintre variabile să nu poată fi dedusă din celelalte. Dacă o situaţie de acest tip, caracterizată de aşa numita problemă a multicoliniarităţii, nu este evitată, atunci designul de cercetare nu este determinat (Cap. 4).

8. Este necesar ca distorsiunile datorate selecţiei observaţiilor, erorile de măsură şi gradul de imprecizie al estimatorilor să fie evaluate cat mai precis posibil, şi să fie comunicate (Cap. 4 şi Cap. 5).
Contribuţia autorilor este remarcabilă prin modul în care analizează consecinţele nerespectării regulilor enunţate şi, mai ales, prin soluţiile pe care le indică pentru adaptarea designului astfel încât abaterile să fie minimizate. Câteva dintre soluţiile privind modul în care trebuie intepretate rezultatele unui design imperfect--din perspectiva criteriilor enunţate în carte--sunt utile atât în cazul studiilor calitative cât şi a celor cantitative. De exemplu, problema endogeneităţii, poate primi o rezolvare statistică adecvată numai în anumite situaţii, destul de rar întâlnite în realitate, însă autorii indică un mod general prin care un design de acest tip poate fi interpretat chiar şi în cazul calitativ.
Nu în ultimul rând, volumul este util cititorului român şi pentru prezentarea unui număr însemnat de cercetări de referinţă pentru mai multe discipline sociale. Predomină lucrările din ştiinţele politice, domeniu căruia îi aparţine fiecare dintre cei trei autori, însă pe lângă acestea sunt discutate şi studii din sociologie, antropologie, ştiinţele economice, istorie şi psihologie.
În încheiere, câteva cuvinte despre autorii acestui volum. Fiecare este considerat drept un nume de referinţă pentru câte o disciplină din ştiinţele sociale, iar la momentul publicării cărţii, în 1994, toţi trei erau profesori la Universitatea Harvard, una dintre universităţile americane de înalt prestigiu.

Gary King¹² este şi în prezent profesor la Universitatea Harvard, fiind şi director al Harvard-MIT Data Center. A fost între 1995 şi 1997 vicepreşedinte al Society for Political Methodology, apoi, între 1997 şi 1999, preşedinte al aceleaşi societăţi. Dintre cărţile publicate de Gary King amintesc aici A Solution to the Ecological Inference Problem: Reconstructing Individual Behavior from Aggregate Data, Princeton: Princeton University Press, publicată în 1997, şi mai ales, Unifying Political Methodology: The Likelihood Theory of Statistical Inference. Cambridge University Press, publicată în 1989 şi republicată în 1998 de către University of Michigan Press. Acest din urmă volum s-a impus ca o lucrare de referinţă pentru metodologia cantitativă a ştiinţelor sociale. În afara articolelor de metodologie, King a publicat zeci de articole în domeniul comportamentului electoral, relaţiilor internaţionale, sistemelor electorale şi partidelor politice.

Robert Keohane a fost profesor la Universitatea Stanford şi la Universitatea Harvard, iar în prezent este profesor la Universitatea Duke din Statele Unite. Între 1988 şi 1989 a fost preşedinte al International Studies Association. Dintre cărţile sale amintesc aici After Hegemony: Cooperation and Discord în the World Political Economy. Princeton University Press, publicată în 1984, International Institutions and State Power: Essays în International Relations Theory, Westview, publicată în 1989, şi Power and Interdependence: World Politics în Transition, Little, Brown, (împreună cu Joseph S. Nye), publicată în 1977.

Sidney Verba este probabil unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători contemporani din ştiinţele sociale. A fost profesor la University of Chicago, Princeton, Stanford, iar în prezent este profesor la Universitatea Harvard. A fost între 1994 şi 1995 preşedinte al American Association of Political Science. A publicat şi editat mai mult de 20 de volume şi câteva sute de articole. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se număra The Civic Culture: Political Attitudes and Democracy în Five Nations, Princeton: Princeton University Press, publicată împreună cu Gabriel A. Almond în 1963 şi republicată ulterior¹³, Participation and Political Equality: A Seven Nation Comparison, New York: Cambridge University Press, publicată în 1978 împreună cu Norman Nie şi Jaeon Kim, şi, mai recent, Voice and Equality: Civic Voluntarism în American Democracy, Harvard University Press, publicată împreună cu Kay L. Schlozman şi Henry E. Brady, în 1995¹⁴. Lucrările sale acoperă aproape toate subdomeniile ştiinţelor politice, însă este cu totul remarcabilă contribuţia să la dezvoltarea studiilor de cultură politică, participare civică şi participare politică.

Fără îndoială că statura academică de excepţie a celor trei autori a avut un rol în impunerea rapidă a acestei lucrări în rândul comunităţii ştiinţifice. Însă în cei şase ani care au trecut de la prima publicare, calităţile intrinseci ale volumului au fost cele care au determinat consolidarea şi chiar amplificarea impactului unora dintre afirmaţiile susţinute aici. Curricula tot mai multor cursuri de ştiinţe sociale predate în universităţile vestice cuprind aceasta carte, iar ideea centrală a lucrării, aceea că una şi aceeaşi logică a inferenţei serveşte drept fundament şi cadru de referinţă atât pentru cercetările cantitative cât şi pentru cele calitative, poate fi regăsită în tot mai multe dintre studiile realizate în ultimii ani. De aceea, iniţiativa editurii Polirom de a prezenta acest volum în limba română va contribui fără îndoială la o mai bună congruenţă între discursul autohton din ştiinţele sociale şi cel al unor comunităţi ştiinţifice cu o mai bogată tradiţie.

Gabriel Bădescu

1 Departe de a fi completă, lista lucrărilor de metodologie socială publicate în România în ultimii ani include volumele: Ioan Radu at. all. Metodologie Psihologică şi Analiza Datelor. 1993. Editura Sincron, Dumitru Sandu. Statistică în ştiinţele sociale. Probleme teoretice şi aplicaţii pentru învăţământul universitar. 1992. Universitatea din Bucureşti, Traian Rotariu şi Petru Iluţ. Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. 1997. Polirom, Andrei Novak. Metode cantitative în psihologie şi sociologie. 1998. Oscar Print, Petru Iluţ. Abordarea calitativă a socio-umanului. 1997. Polirom, Francois de Singly at all. Metode ale anchetei sociologice: chestionarul şi interviul. 1998. Polirom, Traian Rotariu at all. Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale. 1999. Polirom.; deasemenea capitole de metodologie economică sunt cuprinse în antologia editată de Daniel M. Hausman: Filozofia ştiinţei economice. 1993. Humanitas.

2 Titlul original este Designing Social Inquiry. Scientific Inference în Qualitative Research, iar volumul a fost publicat în 1994 de către Princeton University Press. Am preferat să traducem titlul cărţii prin Fundamentele cercetării sociale deoarece nu am găsit un corespondent direct în limba română pentru termenul "to design" şi nici pentru "inquiry", şi pentru că am că am considerat că traducerea aleasă este bine susţinută de conţinut. Am renunţat la subtitlu pornind de la o raportare a conţinutului la contextul autohton: credem că relevanţa discuţiei privind inferenţa ştiinţifică este considerabilă atât în cazul "calitativiştilor" cât şi a "cantitativiştilor" români.

3 În accepţiunea autorilor, cercetările cantitative, prin contrast cu cele calitative, folosesc numere şi metode statistice. Ele tind să se bazeze pe măsurarea numerică a unor aspecte specifice ale fenomenelor studiate. (Capitolul 1, pag. xxx). În limba română, o prezentare detaliată a diferitelor sensuri în care se folosesc termenii de cantitativ şi calitativ în ştiinţele sociale se găseşte în Traian Rotariu şi Petru Iluţ. Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. 1997. Polirom, p. 24-30.

4 Paul Lazarsfeld şi Morris Rosenberg argumentau un punct de vedere similar cu mai mult de patru decenii în urmă (Lazarsfeld, Paul F., şi Morris Rosenberg. 1955. The Language of Social Research. Glencoe, Ill.: Free Press).

5 de exemplu,Timothy J.McKeown. Case Studies and the Statistical Worldview: Review of King, Keohane, and Verba's Designing Social Inquiry: Scientific Inference în Qualitative Research. International Organization, Winter 99, Vol. 53 Issue 1.

6 de exemplu, Gerardo L. Munck. Canons of research design în qualitative analysis. Studies în Comparative International Development, Fall98, Vol. 33 Issue 3.

7 Este sugestiv faptul că imediat după publicare i-au fost dedicate paneluri în cadrul unor conferinţe importante--cum a fost de exemplu 1995 Annual Meeting al American Political Science Association--, precum şi numere speciale din revistele de ştiinţele sociale--de exemplu, American Political Science Review din iunie 1995.

8 Modul în care autorii abordează problema explicaţiei şi a cauzalităţii îi plasează pe o poziţie apropiată pozitivismului logic. Pentru o discuţie mai generală privind acest subiect, din perspectiva filosofiei ştiinţei, este foarte utilă lucrarea lui Georg Henrik von Wright, Explicaţie şi înţelegere, tradusă şi în limba română (Editura Humanitas,1995).

9 Concepţia autorilor despre cauzalitate este apropiată de cea a lui Patrick Suppes, a cărui lucrare fundamentală Metafizica probabilistă a fost tradusă şi în limba română (Editura Humanitas, 1990).

10 Gerardo L. Munck. Canons of research design în qualitative analysis. Studies în Comparative International Development, Fall98, Vol. 33 Issue 3.

11 Termenul "corelare" este folosit uneori în limba română exclusiv pentru variabile cantitative. Aici, precum şi în cuprinsul traducerii, termenul va avea acceptiunea din engleză, care este mai largă: are în vedere şi variabilele calitative, deci poate fi aplicat şi în contextul unor analize de tip calitativ.

12 Pagina de web a profesorului Gary King (http://GKing.Harvard.Edu), cuprinde nu doar o prezentare mai detaliată a biografiei sale, dar şi un număr important de articole publicate sau în curs de publicare, şi, lucru cu totul remarcabil, mai multe softuri de analiză a datelor, realizate de King, care pot fi copiate gratuit. De fapt, înainte de fi publicat, volumul de faţă a fost timp de câteva luni accesibil pe pagina sa de internet. Acest fapt a permis obţinerea unei variante tipărite îmbunătăţite în urma dialogului cu cititorii variantei electronice.

13 Cartea a fost tradusă şi în limba româna: Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni. Editura Du Style, 1996.

14