Puscariu Sextil



Yüklə 1,47 Mb.
səhifə1/37
tarix03.01.2019
ölçüsü1,47 Mb.
#89135
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   37


Puşcariu Sextil

Braşovul De Altă Dată

Cuvânt înainte „Memoriile” sunt cărţile anilor multi.

Aici îi ştim: 71; biografic: 4 ianuarie 1877 – 5 mai 1948. Anul naşterii a rămas în istorie. Va rămâne şi omul, prin tot ce a publicat şi a scris. Fiindcă nu tot ce a scris a cunoscut tiparul. De pildă, cartea aceasta despre oraşul copilăriei lui; de fapt a oraşului şi a ţinutului întreg şi chiar mult mai mult decât atât. De nu i-am sti geneza, am trece sub titlu Monografie. Dar una construită altfel. Timp prins în vreme, peste vremuri. Istorie, fireşte, dar numai cât poate fi cuprinsă din ceea ce a rămas în tine, în zilele anilor; ai tăi, ai altora. Cartea venită fără chemări, fără fise. Materialul era adunat; deci fără arhive, fără biblioteci.

Corespondentul „amintirilor” în teatru se numeşte „Actul al 5-lea”. E ultimul. Ceva ce se petrece înainte de lăsarea definitivă a cortinei. Pe urmă nu se mai întâmplă nimic, pentru tine, cel ce-ai ostenit, fiindcă altfel mişcarea continuă.

Un final, oricum. Dar unul de arhitectură sau artă, deci o realizare. Pentru calitate s-au îngrijit deceniile, schimbând sitele din dese în mai dese. Ce-a rămas – inimă şi minte – e pulbere de aur. Impurităţile aparţineau pământului; i-au fost lăsate lui. Scrisul nu mai înregistrează decât spiritualitate, zestre pentru cei ce vin din urmă, tortă ce va fi purtată, tot mai departe, de altă ştafetă.

Memorialistica se situează dincolo de mărăcinişul patimilor, peste inevitabilul mărunt omenesc.

Sextil Puşcariu, marele brănean cu nume de circulaţie internaţională, se rupe de conformismul „memoriilor” de tip clasic – cronologia zile-ani – inaugurând, la noi, prin Brasovul de altădată şi Călare pe două veacuri, formula: capitol-sinteză. Genul e amplificat până la depăşire. O altă concepţie şi viziune a întregului. O imensă frescă – de la traci până în zilele noastre – pe care autorul o fixează cu certitudinea informaţiilor limpezite în ape multe. De aici dispensarea de bibliografie. In desen şi colorit prinde tara cu tot ce închide în ea noţiunea. Din întâmplare Brasovul; dar Brasovul nu e insulă, ci parte integrantă dintr-un tot organic.

Suveran asupra mijloacelor de expresie, scrisul e de o seninătate desăvârşită. In permanentă legătură cu viaţa, omul de ştiinţa apreciază documentul dar nu i se face rob. O inteligentă superioară vede dincolo de punctul în care dovezile scrise sunt mute. Poate de aceea, istoric e cel ce are capacitatea de a obţine din izvoare un maxim din ceea ce pot da şi un maxim din ceea ce nu dau. Pe urmă vin sintezele. Aici intervine „darul”, pe care-l ai sau nu-l ai. Să vezi limpede şi prin neguri. Unii îi zic intuiţie. Cei fără, se poticnesc şi-n lumină de zi. Pentru ceilalţi, putini, totul se prezintă ca „de la sine înleles”. Si, ceea ce-i foarte important, cu posibilitatea de a face şi pe alţii să vadă că lucrul e „de la sine înţeles”.

Sfârşind lectura acestei cărţi cititorul va spune, ca noi: Da, acesta e Brasovul de altădată.

Intenţia autorului e învesmântată în haine simple: „…nu vom scrie pagini de istorie propriu-zisă, ci vom face ceea ce vedem că se întâmplă cu soarele când, în zilele posomorâte, străbate din când în când printre nori, luminând un colţişor al peisajului. Ceea ce este în această parte, ne apare deodată luminat şi atât de desluşit, încât şi restul, rămas în clar-obscur, se ghiceşte.”

Asupra tonalităţii întregii lucrări tot autorul mărturiseşte undeva, că a scris cartea „… fără sentimentalism şi durere sufletească pentru cele pierdute, dar cu simpatie pentru trecut…”

Cu simpatie şi cu mândrie, am adăuga noi, cu mândria celui care a avut şansa de a se afla, încă din primele decenii ale veacului nostru, printre protagoniştii marilor realizări spirituale şi social-politice ale neamului, printre cei care, adăpându-se din izvorul de apă vie al istoriei, au pus bazele statului unitar modern, creând premisele marilor transformări din ziIele noastre.

IOAN COLAN.

Sextil Puşcariu

— 1948; născut la Braşov), lingvist şi filolog român.

Profesor universitar la Cernăuţi şi Cluj. Primul rector al universităţii clujene. In 1919 a pus bazele Muzeului Limbii Române, primul institut de lingvistică din România, care a editat (1920-1940, 1941-1948) buletinul „Dacoromania”. Membru fondator al Societăţii Etnografice Române din Cluj (1923).

A iniţiat şi coordonat coletctivul de alcătuire a Dicţionarului Academiei Române (3 volume) şi Atlasul lingvistic român (3 volume; conceput în 10 volume).

A abordat în lucrările sale, domenii diverse: istoria limbii, dialectologie, romanistică, fonetică, lexicologie, istorie şi critica literară (Studii istro-române, în colaborare, Istoria literaturii române, Epoca veche, Limba Româna s.a.). Proză scurtă şi memorialistică (Călare pe doua veacuri, Brasovul de altădată).

A fost membru al Academiei Române.

Text adaptat după Dicţionar Enciclopedic Ilustrat Editura Cartier, Bucureşti, 1999

V.

Partea I.



CUM NU ÎNCĂ şi NU MAI ERA BRASOVUL COPILĂRIEI MELE.

Într-o zi de iarnă…

Fulgi mari şi desi, împodobiţi cu cristale albe ce se îmbrăţişează, cad peste pământul îngheţat. Ca după o ploaie de vară, aerul curăţit de florile dalbe ce cad din cer, rece şi proaspăt, îmbujorează obrajii copiilor care „se bulgăresc”.

Acum cincizeci de ani, când am părăsit Brasovul copilăriei şi adolescentei mele, aruncam râzând şi eu bulgări de zăpadă în cursul celor patru luni cât ţinea iarna braşoveana. Sfinţii de piatră ai Bisericei Negre au şi azi, ca şi atunci, scufiţe albe de zăpadă, iar pe străzile vechi din centru, unde casele joase, cu acoperişuri înalte, se îngrămădesc strivite între curţi lungi şi înguste, domneşte la această oră matinală o linişte binefăcătoare.

Încetul cu încetul, Brasovul anului 1943 se deşteaptă, şi o viaţă nouă începe să pulseze pe unde odinioară erau rari trecătorii. Rari, tăcuţi şi cunoscuţi unii cu alţii, de nu puteai trece prin Târgul Grâului fără să întâlneşti un fost coleg de scoală sau un prieten din copilărie. Acum, desi braşovenii sunt cu mult mai numeroşi, cutreieri oraşul în lung şi lat fără să dai de fete care ţi-au devenit familiare şi dragi. Ii întâlneşti la Bucureşti sau Cluj, unde i-au aruncat valurile României Mari şi necesităţile ei de oameni pregătiţi şi de ispravă. Aceleaşi valuri au adus şi au aşezat aici, în oraşul tăcut de la poalele Tâmpei, pe oaspeţii de odinioară din Regat, cu vorba sonoră, gălăgioasă şi cu gesturi vii care au devenit locuitorii actuali ai Brasovului.

Pe dealurile repezi din împrejurime nu mai vezi decât rar săniuţele – „cioaclele” – pline de copii veseli „răpăgând” pe la cotituri, ci acum, dimineala, pleacă spre Poiană, cu sky-urile la umăr, tineri fără palton şi cu capul gol şi fete cu părul tuns, îmbrăcate în flanele albe şi cu pantaloni lungi, bărbăteşti. Ei caută soarele, aerul curat şi mişcarea pe care bunicii şi mai ales bunicele lor nu le ştiau preţui.

Săniuţele au acum un nume englezesc şi sunt mai lungi, ca să încapă cât mai multi pe ele, când coboară zburând pe Oabăn. Farmecul la sky şi la bobsleigh e acum viteza şi dorinţa de a bate recorduri.

Intre ieri şi astăzi nu e numai o deosebire de termeni, cioacla devenind bobsleigh, ci şi de concepţii şi convingeri. Ca şi azi, exista şi mai demult un firesc sentiment de emulaţie şi dorinţa de a ieşi primul la concurs. Sportul nu exista însă ca profesie, precum nu existau, pe vremea mea, aproape deloc, nici scriitori de profesie, căci din literatură mureai de foame. Azi sportivul care face mai multi kilometri pe ceas, sau care ştie încasa cei mai puternici pumni în obraz, devine favoritul publicului, care îl răsplăteşte cu averi. De el vorbesc gazetele în rubrici rezervate numai sportului şi numele lui îl fac cunoscut în patru părti ale lumii telegraful, telefonul şi emisiunile de radio. Îmi aduc aminte că acum vreo zece ani marele profesor de istorie veche Willamowitz-Möllendorf, elegantul evocator a unei lumi bogate în fapte şi oameni, la care a învăţat marele nostru Pârvan, a avut nenorocul să fie dus la mormânt în după-prânza când boxerul Max Schmeling disputa un record de box cu un redutabil adversar. Gazetele erau pline de amănunte despre cei doi luptători, biografia lor o cunoşteau toţi cititorii, care nu găseau în gazetă decât trei sau patru rânduri despre savantul care murise. Poetul e „inspirat” când scrie o poezie nemuritoare; sportivul trebuie să fie „în formă” când bate un record.

Viteza!

Ea a devenit nu numai un ideal al sportivilor, ce tine de „ritmul” – sincopat ca al unui jazz – al vremilor noastre şi e un accesoriu al vieţii zilnice. Numai de la o sută în sus contează iuţeala automobilului, iar aeroplanele duc într-o zi pe americani în Europa. Radio si, probabil, în curând şi energia atomică ne dau sau ne vor da iluzia că am ajuns să stăpânim distantele şi timpul. Zic iluzia, căci de fapt avem a face cu o mare înşelăciune optică. Ajungem, adevărat, mai repede la Tintă, dar ne punem tinte tot mai depărtate. Şoselele şi străzile largi ale oraşelor sunt ticsite de automobile, care sunt mereu oprite de agenţi ai circulaţiei, ca să facă loc să treacă altora ce vin din altă direcţie; pieţele marilor oraşe sunt prea strâmte pentru parcurile de maşini; autostrade largi şi drepte, pe care iuţeala te tâmpeşte, leagă centrele mari de comunicaţie între olaltă – şi totuşi nu ne ajunge, ca părinţilor şi bunicilor noştri, timpul să le parcurgem.



Îmi aduc aminte de o şedinţă la Academia Română. Iorga împlinise 60 de ani şi savantul corp îl felicita. Mulţumind, marele istoric a spus o vorbă mare. A zis că dacă activitatea lui ştiinţifică a putut fi aşa de mare, e fiindcă el a ştiut învinge timpul, cel mai mare duşman al nostru. De fapt, cel ce îl vedea pe Iorga la Academie ascultând o comunicare pe când scria un articol pentru „Neamul Românesc”, şoptind şi glumind cu vecinii, înţelegea cum putea el învinge timpul.

Dar vremea e un vrăjmaş răzbunător. Ea pedepseşte mai ales pe cei grăbiţi. Peste douăzeci de ani, putini vor mai citi pe Iorga, care are multe pagini admirabile, dar Caragiale, care îşi lua atâta vreme să scrie o pagină, va avea totdeauna nu numai admiratori, ci şi cititori. Goana şi graba, surori bune cu viteza, nu erau, ca astăzi, tovaraşi nedespărţiţi pe drumul vieţii. Se ştia că un lucru bun cere timp şi nu se prea ştia că timpul costă bani. Războiul din urmă ne-a învăţat ca bătrânii noştri aveau dreptate, căci nu războiul-fulger, atât de promiţător la început, a fost câştigat, ci cel pregătit îndelete şi temeinic. Războiul balcanic, nemotorizat, a durat peste un an; cel dintâi război mondial, cu arme moderne, patru, iar războiul-fulger, sase. Succesele iniţiale ale celor ce înaintau furtunos, ca şi izbânzile uluitoare ale cavaleriei uşoare din stepe, pe timpul migraţiunilor, n-au fost de lungă durată.

Într-o jumătate de veac de când am plecat de la Braşov, oraşul nu s-a schimbat mult – la aparentă. Dar şi în privinla aceasta, aparenta e înşelătoare. Noi, care ne-am schimbat de asemenea, pe nesimţite şi în mod firesc, nu ajungem să ne dăm seama. Scopul acestei cărţi este tocmai să desluşească ce nu mai e ca odinioară. O va face fără sentimentalism şi durere sufletească pentru cele pierdute, dar cu simpatie pentru trecut, când probabil nu era mai bine şi mai frumos decât astăzi, dar când cel ce vă vorbeşte era mai tânăr şi cele trăite şi văzute aveau farmecul celor optsprezece ani ai lui…

Pe Bulevardul Ferdinand* trece o sanie încărcată cu lemne, ca şi odinioară. Poate brăneanul, care nu e nici el tânăr, a luat acest drum aducându-şi aminte că pe locul unde e azi un bulevard era odinioară piaţa de lemne, de-a lungul zidurilor Cetăţii.

* Pentru denumirea veche şi actuală a străzilor şi pieţelor din Braşov, vezi indicatorul de străzi, precum şi planul cetăţii Braşov în sec. Al XVIII-lea (n.n.

— S. P.).

Brăneanul cu lemnele aduce şi altfel aminte de vremile trecute, căci în picioare are opinci, ceea ce nu mai vezi în Bran decât la bătrâni şi în satele de la poalele Bucecilor. Cu încălţămintea lui primitiva, el pare că nu vine de la satul de munte să cumpere la oraş mălaiul, care acolo nu creste, ci ai impresia că a coborât de-a dreptul de pe Columna lui Traian. El nu umblă cu capul gol, ca tânărul întâlnit adineaori ce mergea cu ski-urile, ci are o căciulă din blana unui miel întreg. Aceasta şi sarica care îl scuteşte aşa de bine de frig sunt chiar mai de mult decât venirea lui Traian prin părţile acestea şi datează din neolitic, când omul a făcut cunoştinţă oilor. Mai veche decât epoca lânii e cea a lemnului lucrat, din care datează sania lui, la care nu numai tălpile cioplite grosolan sunt de lemn, ci şi toate cuiele şi legăturile de tot felul. Pe sănii de lemn au trecut iarna Nistrul, Prutul şi Dunărea cimerienii, şi mai târziu sarmaţii şi alte neamuri ale stepelor estice, când s-au revărsat asupra regiunilor noastre. Numai limba celor ce au rămas pe aici s-a pierdut, ca şi a dacilor copleşiţi de romani şi a slavilor aşezaţi printre ei mai târziu. Sania, sarica, opincile şi căciula străbună au rămas.

Căciula!


În muzeul national de antichităţi i-aş rezerva un loc de onoare.

Căciula, singura apărătoare a capului când gerul Bobotezii muscă sfârcurile urechilor, când ti se lipesc nările şi scârţaie zăpada sub paşii repezi şi mărunţi, căciula pe care o poartă şi orăşenii noştri cum dă zăpada şi n-o mai lasă până la Florii, când înmuguresc sălciile! Cât despre taranul nostru, el poate umbla şi lucra iarna pe ger mare, îmbrăcat numai cu un suman, dar trebuie să aibă o cuşmă zdravănă, cu care doarme în cap şi noaptea lângă cuptor. Pe capul lui Mihai Viteazul căciula este un simbol al dacoromânismului.

Pe noi căciula ne scuteşte să vorbim în acest capitol introductiv despre clima Brasovului, cum se obişnuieşte în monografii. Dacă mai adaugăm că moaşa, când vine la o naştere, aduce – pe lângă foarfecele cu care taie buricul noului născut – şi o umbrelă, ca să-l întovărăşească toată viaţa, am epuizat tot ce e mai caracteristic pentru condiţiile atmosferice ale acestui oraş. Braşovenilor le place sa asemene poziţia lui cu a Salzburgului. Dacă ar fi şi marea aproape, ar putea să rişte o comparaţie cu Bergenul. Ca la Salzburg, şi la Bergen sunt munţi şi plimbări încântătoare, dar e mai ales ploaie multă. Dacă plouă la Sf. Medardus catolic, în 8 iunie – şi plouă de obicei – braşovenii stiu că are să plouă sase săptămâni.

După căciulă şi sanie, pe care la Braşov le-am întâlnit ca şi la Cluj, Sibiu şi Cernăuţi, am avut totdeauna impresia că geograficeste aparţinem altei regiuni decât oraşele din Europa apuseană în care am petrecut o parte din viaţă şi unde şi iarna umblă lumea cu pălărie şi nu vezi sănii deloc.

Sania!

La oraş ea nu mai are forma primitivă, ca cea de la sate; dar şi mai târziu, în anii când nu prea erau automobile de piaţă sau nu veniseră încă la noi, zurgălăii cailor înhămaţi la sănii se auzeau umplând văzduhul de sunete vesele. Săniile de Braşov erau luxoase, în comparalie cu cele de la Cluj sau Cernăuţi, şi aveau locuri de şezut – „zituri” – încăpătoare, îmbrăcate în postav roşu, mai rar albastru. Pe capră era un loc lângă vizitiul „înfofolit” într-o bundă mare. La spate sania avea o „lingură” pe care puteai încăleca întocmai ca pe şaua unei motociclete. Idealul meu de copil era să mă plimb o dată cu sania, călare pe lingură. Dar cum idealurile nu pot fi atinse, n-am apucat niciodată să-mi fac acest chef, ci când, o dată pe an, mă urcam în sanie cu părinţii şi fraţii, ca să facem tradiţionala excursie la Ghimbav, ne îmbrăcam ca pentru o expediţie la polul nordic, şi bunica avea grijă ca la picioare să avem cărămizi înfierbântate, care ţineau căldura timp îndelungat.



Dacă ar fi după mine, şi săniei moderne i-aş da un loc în muzeul national. Ca să arate vizitatorilor cum a evoluat forma acestui vehicol în cursul timpului, dar mai ales pentrnu că avem un obiect caracteristic pentru regiunile noastre şi epoca ce se sfârşeşte. Sănii n-am întâlnit nici la Paris, nici la Berlin. Clacsonul a făcut să amuţească zurgălăii veseli şi nechezatul cailor. Secolul trecut a adus, la cei ce studiau limbile, filologia comparată, iar secolul acesta a dezvoltat metoda comparatista în studiul literaturii.

Prin asemănare cu alte regiuni ajungi să-ţi cunoşti mai bine patria. Căci niciodată nu observi şi nu-ţi dai seama mai bine de deosebiri decât prin contrast. Punându-le alături, vedem mai uşor părţile caracteristice; comparând fazele prin care trece un lucru, începem să ştim evoluţia şi adesea şi geneza lui, putem face deducţii de natură cronologică şi distingem influentele sub care s-a dezvoltat. Prin comparare, constatându-se asemănările dintre două sau mai multe limbi, s-au putut face deducţii asupra înrudirii lor. Găsindu-se asemănări între două opere literare, se puteau face deducţii asupra influentelor unor scriitori asupra altora. Constatarea asemănărilor poate duce deci la deducţii interesante şi lămuritoare. Ea este şi o tendinţă cât se poate de firească la omul deprins să observe şi să-şi dea seama de cele observate. Ce mulţumiţi suntem şi cu câtă satisfacţie comunicăm şi altora asemănarea ce o găsim între doi indivizi, şi cât de uşor facem deducţii asupra înrudirii lor!

Dar metoda comparatistă nu trebuie să se restrângă asupra constatării unor asemănări, ci trebuie să remarce şi deosebirile, căci acestea sunt adesea mai importante. Ceea ce nu se mai găseşte la alt scriitor este tocmai partea cea mai preţioasă din opera cuiva, căci ea formează originalitatea ei. Cel ce studiază o scriere va trebui să cerceteze ceea ce scriitorul aduce nou şi ce este inedit în opera lui, nu să dovedească cât de mult a citit cercetătorul şi cât de ingenios e în găsirea influentelor. Tot aşa se prezintă lucrurile în filologie. Partea cea mai interesantă la o limbă nu e ceea ce are comun cu alte limbi, ci ceea ce a produs ea, şi numai ea, izvorând din felul particular de a se exprima şi de a gândi al celor ce o vorbesc.

Ca să observăm însă aceste particularităţi ale unui om, popor, regiune sau epocă, trebuie să cunoaştem şi alti oameni, popoare, regiuni sau epoci, cu care să le asemănăm. ŞI mai trebuie un lucru: curiozitatea noastră ştiinţifică să nu se limiteze asupra unor anumite manifestări ale spiritului uman şi mai ales să nu neglijeze pe cele ce ne par neinteresante, fiind, prea recente.

Altădată!

Prietenul meu Mario Roques îmi povestea odată că în Parisul copilăriei lui nu era introdusă apa curgătoare în casele din cartierul în care locuia el, şi că locuitorii lor, când trecea sacaua pe stradă, se grăbeau să cumpere apă şi să o care cu vasele până în etajul al cincilea, ca să poată face o baie. Cu toate acestea, în muzeele din Paris nu întâlneşti urmele acestor vremi ce ne par azi străvechi, căci interesul pentru „vechituri” se limitează, la muzeul Cluny şi la Carnavalet, la ceea ce a fost scos din nisipul Senei, la obiectele salvate din timpul Revoluţiei sau la haine rămase de la Napoleon Bonaparte. Adevăratele obiecte „muzeale” la Louvre sunt antichităţile asupra cărora au scris cei ce au făcut săpături arheologice şi au descoperit atâtea urme surprinzătoare ale unor culturi străvechi.

Ceea ce ne interesează pe noi şi ce va forma în primul rând subiectul de fată e răstimpul relativ recent, de acum 60 şi 50 de ani, când Europa trecea printr-o epocă putin zbuciumată de evenimente importante, dar tocmai de aceea – ca tot timpul până la primul război mondial – plină de schimbări lente şi pasnice, care au modificat fără să simţim fata lumii. E o epocă fără avânt, dar care, dacă n-a cunoscut entuziasmul revoluţionar, a petrecut o remarcabilă evoluţie a civilizaţiei umane.

Deosebirea între Brasovul actual şi cel de altădată se vede când îl compari cu alte oraşe. „Altădată” e altceva pentru Brasovul conservativ şi rămas în urmă la marea cursă a vremilor moderne şi pentru alte oraşe europene, unde de mult nu mai există ceea ce e curent la Braşov. Ca să ne convingem despre acest lucru ne vm lua după sania cu lemne din Bulevardul Ferdinand.

Apucând la stânga, ea trece pe lângă „Aro”. Sunt cele dintâi două silabe ale „Asigurării Romaneşti” şi modul de a scurta numirea prin combinarea lor într-un cuvânt nou, o imitaţie modernă după englezeşte, devenită generală la toate popoarele grăbite de azi. Palatul are opt sau zece etaje, o terasă în loc de acoperiş, şi cinematograf. Iată trei lucruri ce sunt nouă la Braşov şi nu existau pe când locuiam eu în acest oraş.

Zgârie-nori!

Casele din Braşov aveau, în marea lor majoritate, un singur „cat” – cuvântul „etaj” e şi el modern – cel mult dacă ici şi colo întâlneşti două, la case ce erau nouă pe atunci. Oraşul, ce pe vremea lui Dinicu Golescu (1) – care o constată cu exactitatea călătorului plin de interes pentru amănunte – avea vreo douăzeci de mii de locuitori, n-a cunoscut creşterea rapidă de la sfârşitul veacului trecut a oraşelor europene şi americane, căci pe când eram copil, abia avea ceva peste 30.000. Casele nu trebuiau deci să crească în înălţime, ca sa facă loc noilor locuitori, ca mai târziu, când Brasovul a devenit un însemnat centru industrial. Cele zece etaje la o casă ridicată de o societate de asigurare, ce trebuia să-şi plaseze paralele în construcţii şi nu avea scrupule să strice unitatea clădirilor, erau deci cu atât mai „justificate” cu cât aceeaşi societate de asigurare avea o asemenea clădire şi în Bucureşti. Dealtfel, pe Bulevardul Ferdinand sunt numai case nouă, ce nu existau în copilăria mea, când aici erau gropile de lângă zidurile Cetăţii.

O inovaţie e şi terasa. Acoperisele de tiglă aşezată în solzi, înalte şi cu pante destul de repezi, pentru ca zăpada abundentă să nu se eternizeze pe ele şi apa ploilor dese să se scurgă repede, sunt şi ele caracteristice pentru Brasovul de altădată. Dar ceea ce e şi mai semnificativ pentru felul de a clădi din acest oraş – şi din alte oraşe vechi – e podul spalios, ca un palat, sub acest acoperiş. Împărăţia podurilor a dăinuit multă vreme la o populaltune conservativă din fire şi strângătoare prin educaţie, locuind de generaţii în aceeaşi casă. Ea nu se îndura să arunce în foc un scaun rămas fără picioare, un joben ieşit din modă, şi punea cu grijă la naftalină hainele ce nu se îmbracă decât la rare ocazii. În pod găseai o „vancină” – depănătoarea ieşită din uz – o încăpătoare ladă de Braşov, înlocuită în locuinţa cu altă mobilă, şi jucăriile de copii strânse cu grijă pentru nepoţi. La noi în pod erau şi clişeele de la; Cocosu roşu”, revista umoristică scoasă de tatăl meu (2), şi un felinar – „lampas” – rotund, mare cât o roată de car şi cu loc pentru două lumânări, cu marginile de aramă. Cu acesta ieşea seara încă soru-mea mai mare când trebuia să umble prin uliţele rău luminate ale Brasovului. In pod erau acumulate de multi. Ani adevărate piese de muzeu, a căror inutilitate s-a văzut abia când războiul aerian aduse severele ordonanţe de evacuare a lucrurilor inflamabile. şi fără de ele însă viitorul va aduce şi la Braşov o mai mare economie de spatiu şi reducerea la câte o singură boxă de fiecare apartament şi uscătorie comună de rufe; restul locului e rezervat pentru camerele personalului de serviciu.

În sfârşit, cinematograful!

Fără el aproape nu ne mai putem închipui viaţa. şi totuşi, nu numai că în Brasovul copilăriei mele nu se pomenea de el (căci nu se inventase), dar abia la Paris, în 1900, am văzut, fără să mă impresioneze însă, la magazinul Duffael, un film cu nelipsitul tren ce intra într-o gară, cu o cursă de cai sau cu un bandit urmărit de poliţişti.

Numai mult mai târziu am început să frecventez cinematograful, şi abia la Cluj am devenit un vizitator regulat al lui, întâlnindu-l adesea acolo pe profesorul Racoviţa, care venea, ca şi mine, la cinematograf ca să se destindă după munca intensivă de peste zi. Acolo am trecut de la filmele mute, cu suedezii eleganţi. ŞI cu Asta Nielsen cea cu ochii mari, cu frumosul Valentino, la moartea căruia au plâns femei din cinci continente, cu Zigotto, care trecea cu maşina prin zidurile caselor, cu Harold Lloyd şi Malek cel serios, la filmul sonor şi vorbitor.



Yüklə 1,47 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə