Referat la istorie pe tema
Yüklə 123,76 Kb.
|
|
Referat la istorie pe tema : “Politica externă a Franţei de la întemeiere pâna în zilele noastre” Planul :
Introducerea
Introducere După întemeierea statului francez a început perioada fărâmiţării feudale, înfruntarea careia a început în secolul al XIII-lea, iar întregirea aproape totală a statului s-a produs după Războiul de 100 de ani(1337-1453). După acest război politica externă a Franţei a primei jumătăţi ai secolului al XIV-lea era legată de dorinţa de a supune Italia, perioadă numita “Razboaiele Italiene”. Dar cucerirea Italiei nu i-a reusit din cauza imperatorului Carol al V-lea. Pe timpul cârmuirii lui Ghenrih al IV-lea se consolida absolutismul. Dar consolidarea definitivă a absolutismului fracez era înfaptuită pe timpul lui Rişilie. În anul 1630 Franţa a intrat in razboiul de 30 de ani, însă Franţa nu era pregătită de război din ce cauză războiul a adus multe cheltuieli Franţei. Rişilie a murit şi a lăsat războiul de 30 de ani neterminat. Apoi Franţa a dus războaie coloniale, anexând NewFaundledul, Canada, un teritoriu din Acagua, insula Guadelupa, insula Martinia şi alte insule din Antilele mici, insula Madagascar, multe teritorii din America de Nord şi India. După Rişilie Franţa a fost condusă de cardinalul Mazarini, care pe timpul conducerii sale s-a întâmpinat cu o criză a sistemului feudal absolutist numită Frondă. Mazarini a incheiat pacea de la Pirinei cu Spania. Pe timpul cârmuirii lui Ludovic al XIV-lea politica externă a Franţei devine agresivă, jertvele căreia au fost Germania de Vest, Niderlandele Spaniole. Franţa în a doua jumătate a secolului al XVII-lea avea rolul de hegemon în Europa de Vest. În acest timp Franţa a dus multe razboaie cu scopul acaparării Spaniei, care au adus Franţei foarte multe cheltuieli. După Ludovic al XIV-lea la putere vine Ludovic al XV-lea, care a pierdut fiecare război în care se implica şi care a dus ţara la istovire totală. Din această cauză a izbucnit Marea Revoluţie Franceză din 1789 pe parcursul careia s-au format 2 coaliţii antifranceze, armatele cărora erau respinse de francezi. Pe parcursul acestei revoluţii puterea a trecut în miinile Iacobinilor, apoi a Thermidorianilor şi în rezultat după lovitura de stat de la 18 brumar la putere vine Napoleon Bonapart. Stabilind dictatura militară Napoleon a proclamat Franţa Imperiu şi a dus foarte multe războaie, formând împrejurul Franţei un şir de state cârmuite de rudele imperatorului şi dependente de Franţa. Dar după înfrângerea de la Borodino in Rusia, Napoleon a format o armata noua fără experienţă, care nu a putut rezista la atacurile ţărilor coalite împotriva lui Napoleon. Înfrânt el era dus pe insula Elba. Dar după puţin timp el s-a întors în Franţa şi a domnit numai 100 de zile. După înfrângerea de la Waterloo, Napoleon a fost dus pe insula Sf. Elena. Congresul de la Viena a stabilit restaurarea Burbonilor, iar teritoriul Franţei a fost adus la fostelel ei hotare. Regimul din Franţa era monarhia constitutionala. După Ludovic al XVI-lea la putere vine Carol al X-lea care cu fiecare an tot mai mult se intorcea la vechile orânduiri, ceea ce a provocat răscoala din 1830, care biruind a proclamat Franţa Republică. Louis Napoleon ales în decembrie 1849 preşedinte al Republicii a instaurat în Franţa, printr-o lovitură de stat, Imperiul. Napoleon al III-lea a dus multe războaie cu scopul găsirii noilor pieţi de desfacere şi materie primă. Al doilea imperiu a intensificat expansiunea teritorială, obţinând teritorii în Africa, Vietnam ş.a. Pe timpul lui s-a desfăşurat războiul franco-prusian ce a adus Franţei numai pierderi. Ea a pierdut Alsacia şi Lorena şi trebuia să platească o contribuţie de război în valoare de 5 mlrd franci. Din cauza acestiu război al doilea imperiu a fost răsturnat pe data de 4 septembrie 1870. Mai apoi in ţară se desfăşoară lupta pentru republică, care a fost proclamată în 1875. În acest timp Franţa participă la împărţirea lumii lânga marile puteri, acaparând multe colonii. In 1893 Franţa a semnat un tratat de ajutor reciproc, apoi în 1904 - Antanta cu Anglia . 1.Întemeierea statului Francez Câteva mii de ani înaintea erei noastre pe teritoriul Franţei se aşeza cu traiul tribul galilor. Romanii au cucerit acest teritoriu şi i-au dat numele de Galie. Romanii au ţinut acest teritoriu sub conducerea sa până la ultimul sfert al secolului al V-lea. Pierderea acestui teritoriu era cauzata de conflictele interne în Roma şi năvălirea necontenită a barbarilor. Acest teritoriu a fost supus de mai multe triburi printre care şi francii în frunte cu Hlodvig în vârsta de 19 ani, acesta era începutul marilor triumfuri ale francilor. În timp de 22 de ani(406-508) ei stăpâneau teritoriul de la Garonne până la Rein, de la Bretani până la Ron. Acest trib era mai tare şi nu a fost supus timp de patru secole, datorită faptului că nu erau conflicte interne şi masurilor intreprinse de Hlodvig. În acest timp, sec. VI-VII, Galia suferă mari schimbări. Apare clasa feudală, dar nu predominantă şi nedezvoltată. Principalele limbi pe care le vorbeau locuitorii erau limba francilor si latina. In Galia erau mai multe popoare din care cele mai numeroase erau : francii de nord şi francii de sud. Totul se dezvolta diferit la nord si la sud, unele cuvinte se pronunţau diferit în aceste regiuni. Aşa cum grupa politica ce domina în Galia erau francii, începând cu secolul al VII-lea acest nume treptat devine numele locuitorilor. Iar în secolele VII-VIII această ţară mai mult încep s-o numească “Ţara francilor”. După Hlodvig, nepoţii lui şi-au ţinut titlul de rege încă două secole până la jumătatea secolului al VII-lea. Astfel puterea a slăbit şi teritoriile ocupate în secolul al VI-lea nu-I mai ascultau pe franci. Astfel teritoriul dominat de franci în secolul al VII-lea era de la Loire până la Reine. Dar acest teritoriu s-a despărţit în trei regate – Austrazia, Neistria şi Burgundia care luptau între ele. Totuşi în secolul al VIII-lea aceste ţări s-au unit, au format vechiul sta al francilor şi cu mult l-au lărgit la hotarul secolelor VIII-IX, luând Italia, o mare parte din Germania şi Spania de nord. Acesta era rezultatul venirii la putere a Karolingilor în Austrazia, care şi-au întărit poziţiile în acest stat, apoi l-au unit ci Neistria şi Burgundia şi astfel s-au făcut conducătorii ţării francilor. Primul conducător al Karolingilor era Karl Martella. Cu armata sa el a învins duşmanii săi – frizii, alemanii, bavarii şi în principal a respins arabii. Fiul lui Karl Martella – Pinin Korotkii, profitând de situaţia politică favorabilă în anul 751 s-a proclamat official regele francilor. Pinin totuşi a reuşit să ocupe Galia de Sud. Sub conducerea Karolingilor s-a unificat toată ţara. Ţara francă a ajuns la apogeul său pe timpul domniei Marelui Karl(768-814), fiul lui Pinin Korotkii care şi-a lărgit puterele în marea parte a Europei de Vest şi cu ajutorul Papei a primit titlul de imperator. Pe timpul Karolingilor au fost secularizate pământurile bisericeşti, au fost introduse plata soldaţilor şi cerinţa de la ei a jurământului în credinţa personală. Apărea feudalismul. Supuşi unui jug de feudali earu serbii. Toate limitele libertăţii se transmiteau prin moştenire. Astfel serbii deveneau robi.Principala putere politică era în mâinile magnaţilor bisericeşti şi civili. Cu cât se slăbea puterea regelui, cu atât funcţiile juridice şi cele administrative se concentrau în mâinile contelui, ducelui şi episcopului.Pe timpul Karolingilor se întăreşte armata şi lucrul în armată devine o privelegie pentru ţărani. Instituţiile judiciare erau representative, însă pe timpul lui Karl cel Mare reprezentanţii instituţiilor judiciare se alegeau de reprezentanţii împăratului, care se alegeau pe viaţă, ceea ce îi convenea împăratului. Aceşti reprezentanţi primeau pământ şi bani de la rege, devenind mari proprietari. Pe timpul lui Karol cel Mare ţara francilor a atins apogeul său şi numele Karl a fost cunoscut în toată Europa şi de aceea după aceasta conducătorii statelor din Europa se numeau, din rusă, “Karoli” de la numele lui Karl. Tulburări în viaţa politică au început cu moartea lui Karol cel Mare. Pe timpul nepoţilor săi ţara s-a despărţit în trei ţări independente (Francia de Vest, Francia de Est şi “Ţara mijlocie”, cuprinzând Italia). Cu aceasta însă destrămarea Imperiului Karolingilor nu s-a terminat. Marii feudali căutau să-şi întărească poziţiile. De această neînţelegere în ţară s-au folosit duşmanii ţării, năvălind asupra ei necontenit. Regii acestor trei ţări nu puteau să lupte cu duşmanii, de aceea cu ei luptau conţii. Unii biruind, repede se împuterniceau şi devineau regi ai unei ţări mici. Astfel în Francia de Vest era un mare număr de ţări mici. Cel mai mare pericol îl alcătueau conţii Parisului – Robertinii. Astfel noiile alegeri din 987 a fost ales rege unul din Robertini. Acesta era sfârşitul dinastiei Karlingilor şi începutul dinastieii Kapetingilor. Pe timpul domnii lor Franţa feudală devine una din cele mai puternice state din Vest. Perioada istoriei franceze, care se termină cu căderea Karolingilor, poate fi numită istoria intemeierii Franţei. Statul Franţa s-a format pe un teritoriu foarte prielnic cu ieşire la două mări, cu munţi, cu un sol fertil, care au avut un rol important în viaţa statului. 2. Fărâmiţarea feudală a statului şi începutul înfruntării ei. În sec.X Franţa a intrat într-o epocă de dezvoltare a feudlismului, caracteristic aici într-o formă mai desăvârşită, mai clasică, care a influenţat asupra soartei de mai departe a Franţei şi a făcut-o ca un fel de exemplu pentru feudalismul din vestul Europei. În sec.IX – X a început existenţa independentă a ţării. Pa parcursul sec.X vechile denumiri de “Galie“ şi “Franţa de Vest” au dispărut treptat şi ţara a început să se numească Franţa. Întocmirea acestui stat a coincis cu perioada fărâmiţării feudali a statului. Practic el se destrăma în mai multe posesiuni feudale, ce se determina prin prezenţa în general a relaţiilor feudale de acum constituite. În toată Europa de Vest acesta era cel mai tempuriu caz al fărâmiţării nominale a unui întreg stat în nişte adevărate principate feudale. Către sec.X la fiecre dintre ei erau deacum hotare bine determinate, caracteristici geografice, etnice şi lingvistice, aveau istoria sa. Deoarece în componenţa statului unitar naţional ei intrau în calitate de provincii cu aspectul său bine pronunţat acest proces de fărâmiţare a statului a trecut prin doua etape: de la început, în sec.IX, au apărut mari posesiuni, apoi în sec.XI s-a înfăptuit fărâmiţarea de mai departe a lor în teritorii mai mici. Oraşele rămase după romani se dezvoltau. Seniorii conduceau oraşele şi prin diferite impozite, tarife, amenzi tortorau orăşenii. Din această cauză orăşenii nemulţumiţi au început să formeze organizaţii secrete (commune) cu sopul pregătirii luptei armatei. La sfârşitul secolului al XI-lea începutul secolului al XII-lea mule oraşe din Franţa de Nord a trecut un val de răscoale numite “răscoale comunale”. Ele au adus orăşenilor Victoria asupra seniorilor. Astfel aproape toate oraşele au devenit comune libere. Principalele lor drepturi erau înscrise în “Carea libertăţii”, care erau aprobate de rege. În oraşe se destrugeau toate formele de dependenţă personală. Toate posesiunele seniorului treceau în posesia oraşului, iar amenzile se transformau în impozite, care intrau în vistieria oraşului. Toată puterea în oraşe a trecut în mâinle Sfatului Orăşenesc, membrii căruia se numeau eşeveni, reprezentativ în frunte cu primarul. Aşa cum oraşele şi mai departe trebuiau să se apere de duşmanii externi şi interni, ei au păstrat organizaţiile (comuna) şi s-au transformat în nişte cetăţi uriaşi. Eliberarea oraşelor a favorizat deyvoltarea economiei şi culturei pe teritoriu domniei regelui (atunci el nu cuprindea Franţa de Nord) aroape toate oraşele, inclusiv Parisul şi Orleanul nu s-au făcut commune libere. Dar totuşi şi orăşenii acestora au primit libertatea, iar Sfatul ales de ei lucra cu instituţiile regelui, astfel oraşul era sub supunerea regelui. La sud oraşele se dezvoltau mult mai repede şi respective au primit libertatea mai înainte. Puterea în aceste oraşe era deţinută de “consuli” reprezentativi. În rind cu consuli exista şi Sfatul Mare, care includea toţi orăşenii. Procesul de înfruntare a fărâmiţării feudale a statului a început în secolul al XIII-lea. De la început se întâmpla o împuternicire a puterii senioriale, care prin urmare devenea puterea regelui, deci compunerea statului unitar. La început regele, contele, ducele trebuia să lichideze libertatea şi independenţa vasalilor săi, adica a feudalilor mijlocii. Prin diferite metode aceasta i-a reuşit, dar cu greu fiindcă mulţi feudali mijlocii nu se supuneau. În această etapă foarte mult au ajutat oraşele, care luptau contra seniorilor săi cu ajutorul comunelor. În rezultat la sfirşitul secolului al XII-lea această consolidare politică a înaintat considerabil, îndeosebi în regiunile dezvoltate. Succesul acestei politici consta considerabil în emigraţia a unei mari parţi a feudalilor mijlocii francezi. În secolul al XI-lea ei alcătuiau armata ducelui normand Vilighelim Cuceritorul şi i-au ajutat să cucerească Anglia. Această emigraţie era favorizată de dorinţa de a se îmbogaţi. Regele, în afară de consolidarea puterii sale şi-a lărgit teritoriile. Datorită faptului că Kapetingii au ratificat moştenirea tronului, căsniciilor reuşite, Kapetingii au moştenit multe teritorii a Franţei. Regele se amesteca în treburile vasalilor săi, luându-i păminturile. În aşa fel regii dinastiei Kapetingilor Ghenrih I(1031-1060), Filip I(1060-1108), Ludovic al VI-lea(1108-1137), Ludovic al VII-lea(1137-1180) dominau tot mai multe teritorii, cu cele mai roditoare pământuri, pe mijlocul celor mai principale fluvii – Sena şi Luara. 3. Franţa înainte de Razboiul de 100 de ani şi Razboiul de 100 de ani. Dar în a doua jumătate a secolului al XII-lea pe drumul regelui de întarire a puterii sale, a stat un obstacol foarte mare, contele Ghenrih Anjuy, devenind regele Angliei deţinea Normandia şi Men, ceea ce închidea ieşirile la mare pe Sein şi Luara. Filip al II-lea(1180-1223) a depus efortul pentru a cuceri Normandia şi alte teritorii din Nord. De la început el a extins teritoriile sale în Nord-Est anexând în 1186 comitatul Vermandia şi în 1189 comitatul Reim şi Berri : el era căsătorit cu moştenitoarea comitatului Champagne ce însemna anexarea acestui teritoriu. La începutul secolului al XIII-lea regele a trecut în ofensivă şi timp de 4 ani (1202-1206) a recucerit Normandia, Men, Anjuy şi Tureni. În 1213 el a supus regiunea centrala a Overenului, iar în 1214 Artua. În rezultat principalele regiuni de nord şi o parte a regiunilor centrale erau alipite cu rezistenţă împrejurul Parisului. Kapetingii real stăpâneau asupra jumătăţii Franţei. Secolul al XII-lea pe drept se socotea perioada înfloririi strălucitoare a Franţei feudale, deoarece erau acaparate încă Puatu, Champagne, comitatul Tuluzia, câteva comitate din Acvitania; în afara posesiunilor ţării se aflau numai Burgundia, Bretagni şi câteva comitate din Acvitania. Activităţile lui Filip al II-lea şi îndeosebi a lui Ludovic al IX-lea(1226-1270) urmarea câteva scopuri : de a unifica măcar acele posesiuni, unde regele avea în plin toate drepturile feudale, incluzând şi cele senioriale; de a organiza conducerea centrală în concordanţă cu teritoriul extins; de a lichida nu numai anarhia feudală, dar şi, după putinţă, cauzele formării ei. Aceasta avea loc astfel : cârmuitorii posesiunilor regale şi birocraţii regali erau introduşi în toate provinciile şi au format un fel de celule a aparatului regal. În Sfatul Regal a avut loc o oarecare deferenţiere a funcţiilor. S-a separat camera judiciară deosebită – Parlamentul Parisului, care a devenit tribunalul suprem al ţării. Lupta îndelungată a Kapetingilor cu Plantagheneţii Englezi (Ghenrih Anjuy a pus începutul dinastiei Plantaghenerilor în Anglia) tot mai mult creştea în război. Flandria a devenit scopul principal al expansiunei franceze din multe cauze. Filip al IV-lea s-a amestecat în lupta internă a oraşelor Flandrei. De la început i-a reuşit să stabilească în comitat puterea sa, folosind pentru introducerea impozitelor grele şi întărirea prestaţiilor feudale. Aceasta a provocat ridicarea poporului Flandriei împotriva francezilor. Astfel, în lupta lângă curte(1302), armata franceză a fost distrusă şi nevoită să părăsească acest teritoriu. Această înfrângere a provocat în Franţa încă până la începutul Războiului de 100 de ani o decădere economică. Cu toate că francezii au pierdut războiul cu Flandria guvernul francez conta din nou să se amestece în treburile Flandriei, dispunând de condiţiile favorabile. Uneltirile guvernului în oraşele Flandriei nu conteneau, iar aceasta ducea inevitabil la agravarea relaţiilor, iar apoi la un conflict deschis cu Anglia – principalul furnizor de lână pentru confecţionarea postavului Flandriei. În Războiul de 100 de ani Anglia tindea să cucerească Ghieni, care furniza Angliei multe alimente, iar Franţa – să nu cedeze Ghieni şi pentru unificarea statului Francez. De la început în primul etap al Războiului de 100 de ani în 1337-1347, principalul scop al englezilor era de a supune punctele de sprijin al francezilor în Flandria pe litoralul Pa-de-Cale şi de asemenea să închidă drumul până acolo pentru francezi. Zdrobind în 1337 flota franceza în Sleis şi distrugând astfel paza ţărmurilor, ei au intrat în Normandia, au zdrobit armata franceză în Cresi şi au cucerit în 1347 Cale, ce era eliberat de francezi în 1558. Obţinând scopul său în Nord, armata engelză a cucerit la începutul anilor ’50 ai secolului al XIV-lea – Ghieni, neîntâmpinând rezistenţă mare. Regiunile din Sud-Vest iar s-au întors sub puterea regelui englez. Fiul său Eduard, bazându-se în Bordo a început cu cavalerii băştinaşi să facă invazii jefuitoare în regiunile centrale franceze. La întoarcerea de la una din invazii l-a întâmpinat o armata franceză lângă Puatie, care a fost distrusă. Înfrângerea lângă Puatie a pus guvernul şi ţara într-o situaţie grea, era nevoie în termenul cel mai scurt de a găsi mijloace financiare considerabile şi aproape de la început de a forma armata. Desfăşurate după lupta lângă Puatie evenimente – Revoluţia din Paris şi Jancheria – au dat istoriei un caracter dramatic excepţional de 3 ani(1356-1358). Ascuţimea divergenţelor sociale şi crizei politice au atins in aceşti ani apogeul şi a dat o însemnătate excluzivă în istoria Franţei feudale. După înfrângerea de la Puatie regele Carl a chemat Statele Generale în octombrie 1356 pentru procurarea finanţelor. Dar ele au cerut concedierea membrilor Sfatului Regal, în locul cărora vor fi 28 de deputaţi ai Statelor, fără consimţământul cărora regele nu avea dreptul să ordoneze armatei şi să numească birocraţii. Iar în martie 1357 ei au prezentat un plan de reforme prin care din membrii Statelor se alegea aparatul central, iar Statele se adunau periodic pentru a rezolva problemele proncipale. Dupa o manifestare din Paris, pe 22 februarie 1358, regele era supus la o subordonare parizienilor. Dar peste zece zile el a fugit din Paris şi, primind bani de la Statele Generale, în care lipseau reprezentanţii Parsului; care jucau rolul principal, regele a trecut la acţiuni armate. În acest timp în mai 1358, situaţia s-a intensificat, fiindcă s-a dezlanţuit Jankeria. Această răscoală a cuprins multe regiuni ale Franţei de Nord. Multe detaşamente mici se uneau şi formau unul mare. Răsculanţii se numeau Jaki. Ei aprindeau şi distrugeau castelele nobililor, ucideau feudalii, tinzând să ucidă toţi nobilii din lume şi să devină gospodari ei însuşi. Răsculanţii destrugeau documentele cu lipsa prestaţiilor feudale. Lângă Statul Mello, ţăranii, în frunte cu Ghiliom Cali s-au întâlnit cu Carl cel Rau, ce a ieşit împotriva ţăranilor cu cavalerii săi. Dar aşa cum ţăranii erau de numar 6000, iar cavalerii mai puţin de 1000, ultimii au cerut pace. Când Cali a mers la trataive, el a fost ucis, şi cavalerii s-au năpustit asupra ţăranilor fără comandant şi i-au zdrobit. Aşa s-a înceiat revoluţia. Feudalii s-au răfuit crud cu ţăranii, dar mult timp nu au ridicat impozitele. Înăbuşirea acestei răscoale însemna sfârşitul răscoalei din Paris. În iunie 1358 armata engleză adusă de Carl cel Rau a intrat în Paris şi s-a răfuit cu răsculanţii. Regele a anulat acţiunile Statelor Genrale. În 1360 a fost semnată pacea cu Anglia în Bretinia. Condiţiile păcii erau extrem de grele pentru Franţa – Anglia a primit tot sud-vestul, de la Luara până la Pirinei. Dar dupa 15 ani ea deţinea ţărmul dintre bordo şi Baion, datorându-se încordării excesive a tuturor puterilor statale. Pentru a constrânge englezii erau mărite impozitele de la care sufereau ţăranii. Când s-au limitat considerabil acţiunile militare, în anii 70, poporul nu gasea nici o justificare impozitelor mari. Astfel a izbucnit un val de răscoale între anii 1379-1384. Guvernul era nevoit să anuleze impozitele mari. Când guvernul a încercat să reintroducă impozitele mari la începutul anului 1382 a izbucnit din nou un val de răscoale care au fost înabuşite. În aşa situaţie Anglia vedea o victorie uşoara. Astfel în 1415 englezii din nou au intrat în Franţa. În curând ei au cucerit Normandia şi Men. Iar Franţa, ca şi în 1356, a rămas fără armată. Contele Burgund a devenit împărat independent şi a intrat în alianţa cu Anglia. După succesele sale, Anglia a impus condiţii ruşinoase ale păcii (pacea de la Trua din 1420). Franţa a devenit o parte a regatului Anglo-Francez. Franţa era condusă de Ghenrih al V-lea – regele Angliei. Urma ca Franţa să fie condusă de fiul acestuia – Ghenrih al VI-lea. Dar din cauza anumitor circumstanţe, fără a ţine cont de înţelegerea de la Trua, Carl al VII-lea s-a proclamat rege al Franţei. Dar englezii şi ducele Burgund au recunoscut ca rege al Angliei şi Franţei pe Ghenrih al VI-lea în vârsta de 10 luni, în locul căruia domnea unchiul său, ducele englez Badford. Teritoriile lui Carl al VII-lea erau mai compacte, puţin populate, mai puţin roditoare şi mai rău legate cu drumuri de comunicare decât teritoriile duşmanilor săi. Ghenrih al V-lea introducea englezi în Franţa, dându-le pamânt şi silind francezii să părăsească acest teritoriu, ceea ce i-a îndemnat la luptă. Deosebit s-a pronunţat războiul partizan după moartea lui Ghenrih al V-lea(1422), când Badford nu primea ajutor de la Anglia şi a început să jefuiască regiunile ocupate. Detaşamentele de partizani subminau dominaţia engleză. Radford strângea puţine finanţe pentru lupta cu partizanii şi pentru a le obţine intenţiona să cucerească Orleanul. La începutul lui octombrie 1428 o armată nu prea mare, compusă din trupele engleze, totuşi sosite din Anglia, s-a adunat sub Orlean şi a început să înalţe împrejurul lui întăriri. Orleanul avea nevoie de ajutor. În acest timp foarte periculos pentru Franţa o tânără ţărancă – Janna d’Arc – a fost în stare să conducă lupta poporului cu duşmanul şi a obţinut victorie în lupta din Orlean. După această victorie Carl al VII-lea era încoronat în Reims, unde era prezentă şi Janna. Dar în mai 1430 Janna a venit în ajutorul armatelor franceze sub Compien, aici ea a fost prinsă şi vândută englezilor de către ducele Burgund. Adusă în Ruan ea a fost judecată de către judecatori francezi, angajaţi de englezi. Judecata a hotărât că ea este vrăjitoare, astfel coronaţia lui Carl al VII-lea a pierdut valoarea sa şi pe 30 mai 1431 Janna a fost arsă pe rug. Dar lucrul ei nu a murit. Armata franceză obţinea victorii una după alta. Ducele Burgund a trecut de partea celui mai puternic, încheind alianţă cu Carl al VII-lea. În curând englezii au pierdut Parisul, Buanul, Normandia, Bordoul acum pentru totdeauna (numai Clae a rămas în mâinile lor până în anul 1558). În anul 1453 Războiul s-a terminat. S-a început procesul de reînoire a puterii regelui. Dar ducele Bretan şi ducele Burgund au format „Liga binelui social” care l-a impus pe Ludovic al IX-lea să încheie pacea cu condiţii grele. Dar mai apoi regele, intrând în alianţă cu elveţienii şi lotaringii l-a învins pe ducele Carl cel Curajos Burgund şi a alipit la Franţa Picardia, Nibena şi ducatul Burgundia. Comitatul Burgundia si Niderlandele au ramas la fiica lui Carl cel Curajos, care s-a căsătorit cu fiul imperatorului german - Maximilian Habsburg. În 1481 la Franţa s-a alipit Provansul cu portul Marsel. Astfel, până la sfârşitul domniei lui Ludovic al IX-lea, unirea Franţei, în mare parte, s-a terminat. În 1491 fiul lui Ludovic al IX-lea – Carl al VIII-lea s-a căsătorit cu Ana Bretana, astfel ducatul Bretani s-a alipit Franţei. După domnia lui Carl al VIII-lea la putere vine Ludovic al XII-lea(1498-1515), după care a fost Francisc I(1515-1547). Pe timpul acestor 3 regi s-a format absolutismul francez. Monarhia era condusă de rege şi curte. Regele putea să-şi aleagă ajutorii, putea să-şi facă instituţii, ca monarh el era liber să facă orice. Membrii parlamentului regal moşteneau locurile sale în parlament sau le vindeau. Yüklə 123,76 Kb. Dostları ilə paylaş:
|