Resursă educaţională deschisă



Yüklə 255,54 Kb.
səhifə1/5
tarix17.01.2019
ölçüsü255,54 Kb.
  1   2   3   4   5

RESURSĂ EDUCAŢIONALĂ DESCHISĂ

Denumire: Jocul de rol și dramatizarea – contribuții la dezvoltarea limbajului verbal și non-verbal la nivel preșcolar

Autor: Dăncău Ionela Simona

Unitatea de învăţământ: GPP Nr.5 Slatina

Disciplina: învăţământ preşcolar

Domeniul: Limbă şi comunicare



Scopul materialului propus: de documentare pentru cadrele didactice

DĂNCĂU IONELA SIMONA

JOCUL DE ROL ȘI DRAMATIZAREA – CONTRIBUȚII LA DEZVOLTAREA LIMBAJULUI VERBAL ȘI

NON-VERBAL LA NIVEL PREȘCOLAR

2015

CUPRINS




ARGUMENT

5

CAPITOLUL1

LIMBAJUL – PRINCIPALUL INSTRUMENT DE COMUNICARE INTERUMAN

7

1.1.

Comunicarea – concept, funcții, structură, particularități

7

1.1.1.

Delimitări conceptuale

7

1.1.2.

Funcții ale comunicării umane

8

1.1.3.

Elementele structurale ale comunicării

9

1.1.4.

Particularități privind dezvoltarea limbajului și comunicării la vârsta preșcolară

12

1.2.

Rolul limbajului verbal și non-verbal în stimularea comunicării

14

1.3.

Caracteristici ale comunicării preșcolarilor

19

1.4.

Strategii de dezvoltare a abilităților de comunicare ale preșcolarilor

21

1.5.

Memoria, imaginația, atenția – suport pentru comunicarea eficientă

25

CAPITOLUL 2

IMPORTANȚA JOCULUI DE ROL ȘI A DRAMATIZĂRII LA DEZVOLTAREA LIMBAJULUI ÎN GRĂDINIȚA DE COPII

29

2.1.

Considerații generale despre joc la vârsta timpurie

29

2.2.

Jocurile de rol și importanța lor în dezvoltarea limbajului

31

2.3.

De la jocul de rol la dramatizare

34

2.4.

Dramatizarea și jocul de rol – metode de realizare a activităților de educare a limbajului

36

2.5.

Jocul de rol și dramatizarea – mijloace de asigurare a participării active și conștiente a preșcolarilor la propria formare

39

2.6.

Mijloacele de învățământ – stimul pentru dezvoltarea comportamentului lingvistic activ

44


ARGUMENT

Limbajul copilului antepreșcolar are un caracter situativ, luând forma de dialog. Acest limbaj dialogat cuprinde fie răspunsuri la întrebările adulților, fie întrebări adresate în legătură cu diferite dificultăți ivite în activitatea sa cu obiectele, fie cereri care vizează satisfacerea trebuințelor sale momentane. În anii următori, sub influența exercițiilor impuse de activitățile desfășurate, a comunicării, are loc o asimilare rapidă a acțiunilor concrete și fixarea în plan mental a unor scheme de operare ce permit renunțarea la suportul material.

În exprimarea verbală intervine organizarea relațională a celor relatate și povestite. În procesul de comunicare cu ceilalți, copilul transmite ceea ce a văzut și auzit, ceea ce a trăit, a făcut și a gândit, constituindu-se astfel limbajul contextual. Copilul povestește astfel ce a văzut în timpul plimbărilor, la teatrul de păpuși, despre relațiile lui cu alți copii, despre tot ce se întâmplă în viața sa și în activitatea sa.

Un rol important pentru dezvoltarea limbajului preșcolarilor în grădinița de copii îi revine educatoarei, deoarece realizarea sarcinilor și a obiectivelor învățământului preșcolar depinde în mare măsură de calitățile și competențele educatoarei. Prin tot ceea ce întreprinde, prin personalitatea sa, educatoarea reprezintă un model pentru copil, un sprijin pentru familie, un factor de cultură în comunitate. Pentru a-și îndeplini rolul cât mai potrivit partenerilor de dialog, educatoarea trebuie să comunice.

Una dintre cele mai importante funcții ale comunicării este realizarea competenței de comunicare. Există mai multe definiții ale competenței de comunicare, pe care Ion-Ovidiu Pânișoară le descrie în cartea sa „Comunicarea eficientă”. Această carte a fost și punctul de plecare al cercetării științifice, drept pentru care în primul capitol al lucrării se explică pe larg aceste definiții despre comunicare.

Capitolul II vizează importanța jocului de rol și a dramatizării ca varianta a jocului de rol în dezvoltarea limbajului preșcolarilor. Fiecare om descoperă încă din copilărie ce înseamnă a te juca. Jocul este activitatea preferată și cea mai captivantă pentru copii. Ideea de joc ne arată, în sens pozitiv că trebuie să îndrăznim, că trebuie să ne lăsăm ademeniți de această activitate. „A te juca” este o confruntare plăcută cu tine însuți, cu ceilalți, cu elemente din mediul înconjurător.

Jocul, prieten nelipsit al copilului, reprezintă pentru perioada preșcolară principala activitate, o formă de manifestare fără bariere, o activitate care îi reunește pe copii și în același timp îi reprezintă. Jucându-se, copilul acționează asupra obiectelor din jur, cunoaște realitatea, își satisface nevoia de mișcare, dobândește încredere în forțele proprii, își înbogățește cunoștințele.

Manifestându-și dorința de a participa la viața și la activitatea celor din jur, copilul își asumă rolul de adult, reproducând activitatea și raporturile lui cu ceilalți oameni. În acest fel, jocul este social prin natura lui, însăși posibilitatea de a-și imagina realitatea, de a o reflecta, reprezintă pentru copil sensul jocului. Prin această activitate, copilul își satisface nevoile prezente și se pregătește pentru viitor.

În grădinița de copii jocul este activitatea de bază și se regăsește în toate ariile de activitate, realizând procesul de învățare într-un mod atractiv, antrenant și ușor asimilabil de către copii. Jocul se îmbină cu învățarea, dar și cu creația, astfel că îi dă posibilitatea copilului de a experimenta rolul de creator al realității.

Partea a doua a lucrării am rezervat-o cercetării metodico-științifice în sine iar capitolul III se referă la proiectarea și desfășurarea cercetării, urmând capitolul IV în care am prezentat rezultatele pe etape ale cercetării. În grădinițele românești, jocul de rol și dramatizarea ca variantă a jocului de rol sunt destul de puțin utilizate în procesul instructiv educativ, ca activitate, datorită faptului că sunt foarte mulți copii la grupă pentru a permite o activitate pe grupuri.

Primul pas în realizarea jocurilor de rol, în general, a dramatizărilor după texte, în special, se poate face de la grupa mică. Educatoarea va avea însă grijă să nu transforme o activitate plăcută, bazată pe spontaneitate și motivație preponderent afectivă, într-una plictisitoare, tensionată, plină de „indicații regizorale”. Obiectivul principal trebuie să fie nu atât respectarea textului de bază, cât educarea capacității copiilor de a-și exprima liber trăirile, ideile, chiar dacă o fac utilizând texte deja construite. Expresivitatea poate fi dezvoltată prin utilizarea unor „jocuri” adecvate.

Interpretarea rolurilor ridică noi probleme: unii copii sunt dotați, alții nu; unii sunt sociabili, volubili, au un simț al limbii și mișcări înnăscute, alții, dimpotrivă; unora le place să recite, altora nu. Aceste calități se vor dezvolta utilizând, ca metode și procedee didactice, jocul de rol și dramatizarea în activitățile instructiv-educative desfășurate în grădinița de copii, preșcolarul dezvoltându-se intelectual, moral și fizic. Ultimul capitol din lucrare l-am rezervat comparării și interpretării statistice a rezultatelor obținute în urma cercetării.



CAPITOLUL 1

LIMBAJUL – PRINCIPALUL INSTRUMENT DE COMUNICARE INTERUMAN

    1. Comunicarea – concept, funcții, structură, particularități

      1. Delimitări conceptuale

Procesul de învățământ este prin excelență un proces de comunicare, între profesor și elevi având loc un permanent schimb de mesaje al căror scop principal este realizarea (atingerea) unor obiective pedagogice, în condiții optime.1

Referindu-ne la definirea comunicării, Ion Ovidiu Pânișoară amintește în lucrarea sa „Comunicarea eficientă”, mai multe definiții ale specialiștilor în domeniu: „comunicarea este un proces în care oamenii își împărtășesc informații, idei și sentimente” (Hybels, Weaver, 1986, p. 6); „comunicarea este procesul prin care o parte (numită emițător) transmite informații (un mesaj) unei alte părți (numită receptor)” (Baron, 1983, p. 313) ori „comunicarea se referă la acțiunea, cu una sau mai multe persoane, de trimitere și receptare a unor mesaje care pot fi deformate de zgomote, are loc într-un context, presupune anumite efecte și furnizează oportunități de feedback” (DeVito, 1988, p. 4).

Totodată, Ross (Ross, 1986, p. 8) ne prezintă un inventar al definițiilor comunicării2: „comunicarea reprezintă interacțiunea social prin sistemul de simboluri și mesaje” (George Gebner); „comunicarea își focalizează interesul central pe acele situații comportamentale în care o sursă transmite un mesaj unui receptor, cu intenția manifestă de a-i influența comportamentele ulterioare.”

(Gerald R. Miller); „comunicarea este o funcție socială..., o distribuție a elementelor comportamentului sau un mod de viață alături de existența unui set de reguli....Comunicarea nu este răspunsul însuși, dar este, într-un mod esențial, un set de relaționări bazate pe transmiterea unor stimuli (semne) și evocarea răspunsurilor” (Colin Cherry); „Comunicarea se petrece în clipa în care persoanele atribuie semnificație mesajelor referitoare la comportament” (C. David Mortensen).

După cum putem observa, definițiile comunicării pot fi de natură instrumentală, care descriu comunicarea prin componentele sale, cum se produce aceasta și definiții care observă comunicarea dincolo de activitatea strictă de transmitere-receptare a unui mesaj. Comunicarea didactică este o formă particulară a comunicării umane indispensabilă în vehicularea unor conținuturi determinate, specifice unui act de învățare sistematică și asistată; ea presupune un raport bilateral profesor – elev și calitate deosebită.3


      1. Funcții ale comunicării umane

În ceea ce privește funcțiile comunicării, acestea sunt variate. T.K. Gamble și M. Gamble propun trei funcții: prima se referă la înțelegere și cunoaștere; a doua funcție vizează dezvoltarea unor relaționări consistente cu ceilalți, iar cea de-a treia privește dimensiunea de influență și persuasiune a comunicării. Comunicarea presupune o mai bună cunoaștere de sine cât și cunoașterea celorlalți, aceste două tipuri de cunoaștere fiind interdependente. Atunci când comunicăm îi cunoaștem pe ceilalți, dar ne cunoaștem și propria ființă, învățăm cum ne influențează ceilalți și măsura în care îi influențăm, la rândul nostru.

Comunicarea îndeplinește și o funcție de socializare a persoanei pentru că avem nevoie de relații pentru a împărtăși celorlalți realitatea noastră. Cea de-a treia funcție a comunicării privește dimensiunea de influență și persuasiune căci prin interacțiunea umană se creează ideea de colaborare și de efort comun. Funcția persuasivă atestă capacitatea de a influența, prin intermediul limbajului, voința altor persoane, de a induce altora o idee sau o stare afectivă proprie.

Comunicarea îndeplinește și o funcție emoțional-expresivă pentru că permite exprimarea stărilor emoționale proprii și identificarea stărilor emoționale ale altor persoane. Acest rol se realizează prin expresiile verbale utilizate (ce spunem despre ceea ce simțim la un moment dat), dar și printr-o serie de mijloace de expresivitate specifice de tip non-verbal și paraverbal.

Mimica, gestica, modalitățile de expresie de care e responsabil sistemul nervos parasinaptic (tremurul, paloarea sau înroșirea feței, ritmul și amplitudinea respirației), toate acestea sunt purtătoare de semnificații despre stările emoționale și atitudinile persoanei față de o anumită temă. Specific este faptul că pot să apară independent de orice exprimare orală. Mijloacele de tip paraverbal (intensitatea vorbirii, ritmul, intonația, topica, pauzele, dificultățile de exprimare) însoțesc mesajul spus și au semnificație doar coroborate cu înțelesul semantic al informațiilor comunicate verbal.

Cea mai importantă funcție însă este competența de comunicare deoarece un principiu de bază este acela că „nu putem să nu comunicăm”. După Parks (1994) „competența de comunicare reprezintă gradul în care indivizii satisfac scopurile pe care și le-au propus în interiorul limitelor situației sociale, fără să-și riște abilitățile ori oportunitățile de a urmări alte scopuri mai importante din punct de vedere individual”.

Pentru Joseph DeVito, competența de comunicare se referă la „propriile cunoștințe asupra mai multor aspecte sociale ale comunicării” (DeVito, 1988, p. 6); autorul face referire la o comparație pe care o considerăm utilă pentru înțelegerea termenului: învățăm competența de comunicare în mod asemănător cu învățarea felului în care se mănâncă cu furculița și cuțitul; observându-i pe ceilalți, prin instrucțiuni oferite explicit, prin încercare și eroare.4




      1. Elementele structurale ale comunicării

Funcția de comunicare desemnează rolul primordial al limbajului, de a servi ca mijloc de transmitere și recepție a informațiilor. Actul comunicării implică în mod obligatoriu următoarele elemente: emițătorul, receptorul, un sistem de coduri – mesajul, canalul de comunicare și feedbackul.

Procesul de comunicare ia naștere ca urmare a relației de interdependență ce există între elementele enumerate. Această relație de interdependență face ca orice proces de comunicare sa se desfășoare astfel: existența emițătorului, cel care inițiază comunicarea, și a receptorului, destinatarului, cel căruia îi este adresat mesajul. Acest mesaj este o componentă complexă a procesului de comunicare deoarece presupune etape precum codificarea și decodificarea, presupune existența unor canale de transmitere, este influențat de dependența modului de recepționare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale emițătorului și destinatarului, de contextul fizic și psihosocial în care are loc comunicarea.

Emițătorul reprezintă o persoană, un individ care posedă o informație mai bine structurată decât receptorul, are o anumită stare de spirit, o motivație și care presupune un scop explicit (mesajul) și unul implicit (motivul transmiterii mesajului). În plan didactic rolurile majore de emițător sunt deținute de cadrele didactice. Într-o perspectivă modernă, elevul preia anumite segmente ale acestor roluri pentru că există cazuri când un elev are acces la o multitudine de surse de informare, posedând o informație mai bogată, mai actuală decât profesorul său. Astfel, în ipostaza de emițător, cadrul didactic trebuie să aibă un comportament flexibil și adaptat, dezvoltând simultan anumite roluri de receptor tocmai pentru a-și îmbunătăți rolurile de emițător.5

Ca parte a comunicării, i s-au atribuit emițătorului cinci baze ale puterii sau influenței (după R.P. French și B. Raven, 1971). Puterea recompensatoare este constituită de abilitatea de a răsplăti și de a satisface niște dorințe ale receptorului. Cadrul didactic este învestit cu o astfel de putere, în sensul că implicarea, interesul, performanța celui educat sunt răsplătite. Puterea coercitivă presupune că receptorul să primească o „răsplată negativă” dacă nu se conformează încercării de influență a emițătorului. O astfel de putere devine din ce în ce mai estompată în activitatea didactică.

Puterea referențială presupune ca receptorul să se identifice cu emițătorul, astfel aceasta joacă un rol important la vârstele mici, cadrul didactic devenind un emițător cu capacități de transmitere sporite. Puterea legitimă se bazează pe înțelegerea de ambele părți că cineva are dreptul să pretindă ascultare de la ceilalți (părinte-copil, profesor-elev). Totuși putem remarca faptul că în zilele noastre aceste roluri caracterizate de puterea legitimă tind să-și diminueze efectul.

Astfel, profesorul educă dar este educat de elevii săi într-o anumită măsură. În cele din urmă puterea expertului îi atribuie emițătorului cunoștințele superioare, iar receptorul nu este în postura de a evalua corectitudinea informației primite. Cadrul didactic beneficiază în mod tradițional de o astfel de putere.

Pentru o comunicare eficientă, cadrul didactic sau părintele trebuie să folosească mai puțin puterea recompensatoare și coercitivă și să accentueze mai mult puterea referențială și de expert. Receptorul este un individ sau un grup căruia îi este adresat mesajul sau intră în posesia lui în mod întâmplător. Acesta primește mesajul în mod întâmplător sau subliminal.

Pentru ca procesul de comunicare să aibă loc, mesajul trebuie să fie decodificat. După ce a primit semnalele verbale și non-verbale, receptorul le procesează în memoria de căutare, astfel încât semnalele să fie transferate în sistemul de limbaj al receptorului. Acest mesaj decodificat nu va fi identic cu cel codificat de către emițător, deoarece sistemul de simboluri al fiecărei persoane este creat de setul unic de percepții.

Receptorii mesajelor diferă între ei prin receptivitatea față de sursă sau mesaj, prin abilitate și interes. Trebuie avute în vedere atât particularitățile emițătorului cât și motivația sau orientarea receptorului, care-l fac sensibil la influența emițătorului. Există astfel mai multe feluri de receptori după tipul de ascultare a mesajului: ascultarea pentru aflarea de informații, ascultarea critică, ascultarea reflexivă, ascultarea pentru divertisment. Nu se identifică un singur mod de ascultare la un receptor, ci este vorba despre o îmbinare între toate aceste tipuri. Mesajul presupune un mozaic de informații obiective, judecăți de valoare care privesc informațiile (subiectiv) și judecăți de valoare și trăiri personale în afara acestor informații.6

În momentul în care emițătorul își gândește mesajul este important ca acesta să fie generat dintr-o perspectivă empatică, în sensul că este utilă o proiecție în care respectivul ascultător va recepționa mesajul în momentul transmiterii. Este vorba de un repertoriu comun pentru că mesajele trimise pot fi și contradictorii, fie că provin din diferite surse, fie că provin de la aceeași sursă, dar din forme de comunicare diferite.

Decodarea presupune descifrarea sensului mesajului primit, fiind operațiunea corespunzătoare codării, la nivelul receptorului însă. Pentru o decodare corectă, receptorul trebuie să se afle în posesia codului adecvat. Mesajele pot îmbrăca mai multe forme: mesaje care există în mintea emițătorului, mesajele care sunt transmise de emițător, mesajele care sunt interpretate (decodate de receptor), mesajele care sunt reamintite de către receptor. Mesajul nu este numai ce se emite, ci și ceea ce se recepționează. Din perspectiva profesorului, mesajul este – în termeni lingvistici – o competență; din perspectiva elevului, el este o performanță.7

Feedback-ul este o componentă importantă a comunicării ce include toate mesajele verbale și nonverbale pe care o persoană le transmite în mod conștient sau inconștient ca răspuns la comunicarea altei persoane. Putem distinge între feedback-ul evaluativ și feedback-ul nonevaluativ, care menține și optimizează comunicarea.Feedback-ul evaluativ presupune dezvoltarea unei opinii despre o problemă aflată în discuție, efectuarea unei judecăți bazată pe propriul sistem de valori.

Canalul de comunicare reprezintă calea care permite difuzarea mesajului. Astfel, mesajele pot fi transmise prin mai multe sisteme de semne: verbale, paraverbale și non-verbale. Acestea pot funcționa simultan în comunicarea didactică pentru că trebuie să se realizeze o convergență funcțională și o angajare a tuturor canalelor de transmisie.Contextul comunicării reprezintă cadrul (fizic și psihopedagogic) în care se produce comunicarea, fiind definit de trei caracteristici: proximitate, similaritate și apartenența la grup. Acestea sunt definite de existența unor teorii care le cuprind și le justifică.8

Teoria proximității fizice și electronice pornește de la ideea că aflarea persoanelor în apropiere unele de celelalte crește posibilitatea ca acestea să se întâlnească și să intre în interacțiune.Teoria similarității crește predictibilitatea comportamentului și dezvoltă încrederea și reciprocitatea. Similaritatea a fost studiată cu referire la vârstă, gen, educație, prestigiu, clasă socială, funcție și ocupație. Cu privire la apartenența la grup, s-a remarcat că intercomunicarea este mai prezentă în interiorul grupului decât între grupuri deoarece în interiorul grupului rolurile sunt clar definite, acestea modelând fluxul comunicațional.




      1. Particularități privind dezvoltarea limbajului și comunicării la vârsta preșcolară

Limbajul este o activitate umană de comunicare prin intermediul limbii, este o funcție de utilizare a limbii în raporturile cu ceilalți oameni. Gândirea este o succesiune de operații care duc la dezvăluirea unor aspecte importante ale realității și la rezolvarea anumitor probleme.9 Ea operează cu semne lingvistice.

Formele specializate ale comunicării umane sunt comunicarea educațională și comunicarea didactică. Comunicarea educațională este cea care mijlocește fenomenul educațional în ansamblul său, indiferent de conținuturile, nivelurile, formele sau partenerii implicați. Comunicarea didactică este o formă particulară, este baza procesului de predare-învățare a cunoștințelor într-un cadru instituționalizat și între parteneri cu roluri determinate: profesori, elevi.

Limbajul obligă la raționalizarea și socializarea gândirii. Evoluția limbajului este strâns legată de dezvoltarea gândirii. Învățarea conștientă a limbii este legată de dezvoltarea psihologică a copilului, de maturizarea lui intelectuală. Perfecționarea limbii se realizează treptat, pe măsură ce copilul își dezvoltă gândirea și începe să-și însușească primele elemente de cultură generală. Învățarea începe din perioada preabecedară iar înțelegerea se realizează pas cu pas, prin operații directe cu faptele de limbă.

Încă din perioada preșcolară, limbajul se îmbogățește din punct de vedere cantitativ. De la 5-10 cuvinte pronunțate de copilul de 1 an, vocabularul activ al copilului crește la circa 300-400 cuvinte la 2 ani, la circa 800-1000 cuvinte la 3 ani, la 1600-2000 cuvinte la 4 ani, la circa 3000 cuvinte, la 5 ani, pentru ca la 6 ani, el să ajungă la peste 3500 cuvinte. La intrarea în școală, copilul dispune de un vocabular relativ bogat (aproximativ 3500 cuvinte) și stăpânește regulile de folosire corectă a cuvintelor în vorbire.

Prin însușirea unor termeni noi se vizează temeinicia formării deprinderilor, capacitatea de a opera cu ajutorul cunoștințelor însușite, se dezvoltă flexibilitatea gândirii. Cultivarea și educarea limbajului implică educarea gândirii. Învățându-i pe copii să se exprime clar și corect, aceștia gândesc clar și corect. Gândind asupra mijloacelor de exprimare a propriilor idei, copilul reușește să imprime vorbirii sale mai multă corectitudine, claritate, coerență, precizie. În rezolvarea exercițiilor de limbă, se reflectă, pe de o parte, măsura în care copilul și-a însușit cunoștințele predate, iar pe de altă parte, capacitatea sa de a opera cu acestea.

În cursul preșcolarității se dezvoltă atât limbajul oral, cât și cel scris. În ceea ce privește limbajul oral, una dintre laturile lui importante este conduita de ascultare. În situațiile școlare de instruire, sursele comunicării sunt diverse: mesajul educațional al profesorului, reviste, cărți, atlase, hărți, materiale didactice, filme și diafilme didactice, video-text, videodisc, lecții televizate.

În actul comunicării profesorul este un actor. El joacă un rol. Modul de transmitere a informațiilor, mesajul în sine, prezența sa, entuziasmul, implicarea, convingerea sa, pasiunea, siguranța, ținuta, postura, sunt elemente care asigură reușita procesului didactic. Aceste elemente care alcătuiesc comunicarea didactică le vom analiza mai departe.

Elementele comunicării didactice sunt următoarele: emiterea mesajului didactic de către profesor sau de o altă sursă de informație, de la o anumită distanță; canalul prin care se transmite mesajul; receptarea mesajului de către elevi; stocarea și prelucrarea lui în scopul luării deciziilor (formularea răspunsurilor de către elev, a corectărilor sau a completărilor de către profesor).

Analizată din perspectivă psihopedagogică, comunicarea didactică prin dialog euristic apare ca un model interactiv, profesorul/ elevul fiind în același timp emițător și receptor, creându-se între ei o relație de schimb de idei, de corectări și completări. Fiind o relație de schimb de informații, interlocutorii folosesc diferite canale: auditiv, vizual, tactil.

Cuvântul, sub formă de întrebare sau adresare directă a cadrului didactic, îl determină pe copil să gândească, să analizeze, să compare, să clasifice, să tragă concluzii, să opereze cu noțiuni, judecăți și raționamente. Are loc astfel dezvoltarea unitară a gândirii și limbajului, lărgirea sferei de cunoștințe, dezvoltarea vocabularului, mărirea posibilităților de exprimare. Limbajul devine pentru copil un instrument de exprimare și de comunicare a impresiilor trăite, a gândurilor și emoțiilor, a dorințelor și intereselor generate de obiectele și fenomenele cunoscute.

Prin intermediul cuvântului, cadrul didactic are posibilitatea de a valorifica datele perceptive și reprezentările copiilor în îmbogățirea vocabularului sub aspect semantic, poate stimula și dezvolta vorbirea monologată prin activizarea întregului volum de cuvinte însușit în cadrul diferitelor activități.

De asemenea, putem dezvolta la copii dragostea față de frumosul din natură, societate, viața oamenilor, din limbă și din creațiile poporului nostru. Prin cuvânt vom reuși să deschidem în fața copilului un orizont larg, care se va putea realiza numai în măsura în care copilul va înțelege semnificația cuvintelor.





    1. Yüklə 255,54 Kb.

      Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə