Universitatea creştină „dimitrie cantemir” facultatea de management turistic
Yüklə 0,57 Mb.
|
|
UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR” FACULTATEA DE MANAGEMENT TURISTIC ŞI COMERCIAL CONSTANŢA ECONOMIA TURISMULUI Note de curs Lect.univ.dr. NENCIU DANIELA SIMONA Constanţa 2010 CUPRINS: CAPITOLUL 1. COORDONATE ISTORICE SI CONCEPTUALE.................................................4 1.1. Apariţia turismului ca fenomen economic şi social........................................................................4 1.2. Concepte folosite în turism...............................................................................................................5 CAPITOLUL 2. FORMELE DE TURISM..........................................................................................14 2.1. Criterii de clasificare şi particularităţi ale formelor de turism...................................................14 2.2. Câmpurile de interferenţă între diferitele forme de turism........................................................28 CAPITOLUL III. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII TURISTICE...................................................30 3.1. Coordonate ale organizării turismului...........................................................................................30 3.2. Forme de integrare a activităţii turistice........................................................................................33 3.3. Rolul statului în turism....................................................................................................................38 3.4. Organisme internaţionale de turism...............................................................................................40 CAPITOLUL V. PIAŢA TURISTICĂ.................................................................................................45 4.1. Conţinutul şi caracteristicile pieţei turistice.................................................................................45 4.2. Cererea şi consumul turistic...........................................................................................................49 4.3. Oferta şi producţia turistică...........................................................................................................56 CAPITOLUL VI. POTENŢIALUL TURISTIC..................................................................................61 5.1. Conţinutul şi structura potenţialului turistic................................................................................61 5.2. Principalele atracţii turistice ale României...................................................................................65 CAPITOLUL VI. SERVICIILE TURISTICE....................................................................................74 6.1. Conţinutul şi caracteristicile serviciilor turistice...........................................................................74 6.2. Tipologia serviciilor turistice...........................................................................................................80 CAPITOLUL VII. CIRCULAŢIA TURISTICĂ.................................................................................91 7.1. Metode de măsurare a circulaţiei turistice....................................................................................91 7.2. Indicatorii circulaţiei turistice......................................................................................................93 CAPITOLUL VIII. FORME DE TRANSPORT UTILIZATE ÎN TURISM.................................95 8.1. Transporturile rutiere....................................................................................................................95 8.2. Transporturile feroviare................................................................................................................97 8.3. Transporturile aeriene...................................................................................................................99 8.4. Transporturile turistice maritime si navale................................................................................101 CAPITOLUL IX. PARTICULARITĂŢILE SISTEMULUI DE INDICATORI UTILIZAŢI ÎN TURISM......................................................................................................................105
9.2. Indicatori statistici microeconomici în turism.............................................................................109 9.2.1. Indicatorii cererii turistice..........................................................................................................109 9.2.2. Indicatorii ofertei turistice..........................................................................................................114 9.2.3. Indicatorii relaţiei cerere – ofertă în turism.............................................................................117 9.2.4 Indicatorii calităţii activităţii turistice………………………………………………….......…117 Bibliografie............................................................................................................................................119 CAPITOLUL 1 COORDONATE ISTORICE SI CONCEPTUALE 1.1. Apariţia turismului ca fenomen economic şi social Deşi apariţia turismului se pierde în negura timpurilor şi, în consecinţă, din cauza lipsei unor informaţii istorice nu se poate stabili o dată cât de cât certă a detaşării sale ca activitate distinctă, se pare totuşi că unele forme incipiente de turism s-au practicat din cele mai îndepărtate timpuri. Poate nu ar fi exagerat dacă s-ar afirma că, deşi nu au constituit un scop în sine, satisfacţiile turistice ale unor călătorii au o vârstă aproximativ egală cu cea a primelor aşezări omeneşti stabile. Afirmaţia se bazează pe ideea că omul, chiar din cele mai îndepărtate timpuri ale evoluţiei sale, nu a reuşit să producă toate cele trebuincioase subzistenţei şi, în ciuda mijloacelor precare de comunicaţie, a căutat să cultive şi să întreţină relaţii cu semenii săi din alte colectivităţi, prin intermediul schimburilor comerciale, ceea ce a favorizat, inerent, şi o lărgire treptată a contactelor, permiţând o mai bună cunoaştere reciprocă a colectivităţilor respective . Călătoriile pe care grecii .din întreaga Eladă le făceau cu ocazia Jocurilor Olimpice, precum şi pelerinajele la locurile de cult, pot fi şi ele considerate, într-un sens, activităţi turistice. De altfel, turismul nu a fost străin nici locuitorilor din Imperiul Roman: începuturile călătoriilor în scopuri turistice se întrezăresc şi în vizitele pe care patricienii romani le făceau în staţiunile cu ape termale din Italia, Galia sau Dacia Felix, pentru tratarea unor maladii, deci în scopuri curative. Cu toate că Evul Mediu, cu instabilitatea provocată de năvălirile barbare şi fărâmiţarea statală, nu a favorizat acest gen de călătorii, turismul nu a dispărut în totalitate, acesta desfăşurându-se, cu precădere, în scopuri religioase (pelerinaje la locurile sfinte). După încetarea năvălirilor, în ciuda condiţiilor grele, călătoriile turistice au progresat treptat - cu diferenţe de la o ţară la alta, de la o zonă la alta - până spre mijlocul secolului al XlX-lea. Industrializarea, descoperirea forţei aburilor, realizarea locomotivei şi construirea primelor căi ferate, iar mai târziu apariţia automobilului au determinat un progres rapid al mijloacelor de deplasare şi, alături de dezvoltarea căilor de comunicaţie, au favorizat şi extins activităţile turistice. Instituţionalizarea turismului pe plan naţional şi organizarea lui în continuare şi pe plan internaţional au determinat un avânt continuu al acestuia şi au făcut ca, prin ritmurile de dezvoltare atinse, turismul să devină, alături de revoluţia tehnico-ştiinţifică, unul dintre cele mai spectaculoase fenomene ale secolului XX, cu consecinţe sociale, economice şi umane deosebit de importante. Se poate afirma că, din această epocă, turismul începe să se detaşeze ca o activitate economico-socială distinctă. Trebuie însă menţionat că, în majoritatea ţărilor, transformarea turismului într-o activitate economico-organizatorică, pe scară naţională, s-a produs numai în cea de-a aoua jumătate a secolului nostru, ceea ce a favorizat apariţia şi instituirea în sectorul terţiar, cel al prestărilor de servicii, a unor noi ramuri ale economiilor naţionale, domenii cunoscute generic sub denumirea de industria turistică.
Importanţa tot mai mare pe care a dobândit-o turismul în perioada contemporană a sporit preocupările pentru definirea cât mai exactă şi completă a acestui fenomen. Tratarea ştiinţifică a activităţii turistice este condiţionată şi de necesitatea cunoaşterii conţinutului - economic şi social - al acesteia, mutaţiile înregistrate continuu în evoluţia turismului impunând readaptarea permanentă a conceptelor cu care se operează. Turismul - caracterizat pe scurt1 - apare ca un fenomen economico-social specific civilizaţiei moderne, puternic ancorat în viaţa societăţii şi, ca atare, influenţat de evoluţia ei. Adresându-se unor segmente sociale largi şi răspunzând pe deplin nevoilor acestora, turismul se detaşează printr-un înalt dinamism, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. De asemenea, prin caracterul său de masă şi prin conţinutul complex, turismul antrenează un vast potenţial material şi uman, cu implicaţii importante asupra evoluţiei economiei şi societăţii, asupra relaţiilor interumane naţionale şi internaţionale. Turismul include un ansamblu de măsuri puse în aplicare pentru organizarea şi desfăşurarea unor călătorii de agrement sau în alte scopuri, realizate fie prin intermediul unor organizaţii, societăţi sau agenţii specializate, fie pe cont propriu, pe o durată limitată de timp, precum şi prin industriile adiacente care concură la satisfacerea nevoilor de consum turistic. Din punct de vedere etimologic, cuvântul "TURISM" provine din termenul enqlezesc "TO TOUR" (a călători, a colinda), având dfici semnificaţia de excursie . Creat în Anglia în secolul al XVIII-lea, desemnând iniţial acţiunea de a voiaja în Europa, acest galicism derivă la rândul său din cuvântul francez, "TOUR" (călătorie, mişcare în aer liber, plimbare, drumeţie) şi a fost preluat treptat de majoritatea limbilor moderne, pentru a exprima forme de călătorie care urmăresc cu preponderenţă un scop de agrement, derecreere. Termenul francez TOUR derivă din cuvântul grecesc TOURNOS şi respectiv din cel latin TURNUS, păstrând semnificaţia de circuit, în sensul de călătorie. Unii experţi (belgianul Arthur Haulot, de exemplu) acceptă şi ipoteza originii ebraice a cuvântului; în ebraica antică TUR corespundea noţiunii de călătorie, descoperire, recunoaştere, explorare. În consecinţă, noţiunea de turism exprimă acţiunea de a vizita diferite locuri şi obiective atractive, pentru plăcerea proprie, această călătorie implicând atât deplasarea, cât şi şederea temporară în localităţile alese ca destinaţie pentru petrecerea timpului liber. Fenomenul, datorită căruia un mare număr de persoane îşi părăseşte temporar locul de reşedinţă şi devine, pentru un timp, consumatoare de bunuri şi servicii în alte localităţi ori alte ţări, a atras încă de demult atenţia cercetătorilor. S-a recunoscut unanim că funcţia de consumator a vizitatorului aduce o creştere a veniturilor în locurile unde acesta se deplasează temporar, datorită faptului că turistul, pe lângă serviciile de cazare solicitate, mai recurge şi la serviciile unităţilor de alimentaţie sau ale celor comerciale, pentru a achiziţiona amintiri, articole cu specific local, diferite alte bunuri etc. Desigur, de-a lungul anilor, conţinutul noţiunii de turism s-a modificat, s-a îmbogăţit continuu şi, de la începutul secolului nostru, înseamnă, de fapt, „un ansamblu de acţiuni umane puse în funcţiune pentru realizarea călătoriilor de plăcere”. În zilele noastre această noţiune include şi „industria bunei serviri” şi respectiv „industria ospitalitatii”, ca o parte componenta a industriei de servicii (sectorul terşiar al economiei naţionale), care cooperează la satisfacerea cerinţelor turistului. În turism se disting două categorii de relaţii: relaţii materiale, care apar atunci când turiştii recurg la anumite servicii plătite, şi reşaţii imateriale (intangibile), rezultate din contractul cu populaţia locală, cu civilizaţia, cultura, tradiţiile, instituţiile publice etc. Din ţara vizitată. Deoarece în cadrul activităţilor turistice se creează, implicit, asemenea relaţii complexe între turist şi ţară, respectiv regiunea, zona sau staţiunea (localitatea) vizitată, precum şi între turismul privit în întregime (ca ramură a economiei naţionale) şi diferitele sfere ale vieţii publice (economice, financiare, sociale, culturale, politice etc.), este clar că turismul trebuie să fie definit în strânsă legătură cu toţi aceşti factori. Una dintre cele mai cuprinzătoare definiţii date turismului, general acceptată pe plan mondial, este aceea a profesorului elveţian dr. W. Hunziker: "Turismul este ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor în afara domiciliului lor, atât timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă şi activitate lucrativă oarecare". Unii specialişti au reproşat acestei definiţii că este prea generală, că nu exclude unele forme de deplasări ce nu au scopuri pur turistice, generate de anumite fenomene social-economice, în defavoarea manifestărilor strict individualizate care îi caracterizează, înainte de toate, pe turişti. în schimb, alţi specialişti i-au reproşat caracterul limitativ, deoarece exclude o serie de manifestări care au şi un conţinut turistic, ca de exemplu participările la congrese şi reuniuni interne şi internaţionale, deplasările oamenilor de afaceri, manifestări în care se solicită în mare măsură şi servicii turistice2. Pentru evitarea controverselor privitoare la definirea fenomenului turistic, se poate apela la metoda inductivă, urmărindu-se reţinerea principalelor elemente caracteristice care marchează activitatea turistică, pentru a se ajunge astfel la o definiţie cât mai cuprinzătoare. în această ordine de idei, pentru o definiţie acceptabilă pot fi reţinute următoarele elemente caracteristice:
Acceptând criteriile sus-menţionate, în dorinţa de a include în definiţia turismului formele de călătorii pentru oamenii de afaceri, profesorul dr. Claude Kaspar - preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Experţilor Ştiinţifici în Turism (A.I.E.S.T.) -, în articolul publicat în revista "Revue du Tourisme" (nr. 2 aprilie-mai 1981, pag. 48) a propus următoarea variantă de definiţie: "Le tourisme est un ensemble des relations et des faits constitués par le déplacement et le séjour de personnes, pour qui le lieu de séjour n'est ni le domicile ni le lieu principal d'activité professionnelle..." (Turismul este ansamblul relaţiilor şi faptelor constituite din deplasarea şi sejurul persoanelor pentru care locul de sejur este nici domiciliul şi nici locul principal al activităţii profesionale - n.r.). Luând în considerare rolul şi importanţa economico-socială a turismului intern (naţional), Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.) a prop.: definiţie pentru turismul naţional: poate fi considerată turist naţional persoană care vizitează un loc ce nu constituie domiciliul său obisnuit, situat în interiorul ţării sale de reşedinţă şi având un scop diferit de al exercitării unei activităţi remunerate şi efectuând o şedere cu o durată cel puţin o înnoptare (adică 24 de ore). În condiţiile proporţiilor atinse de circulaţia turistică în zilele noastre, unui statistician îi este greu - de cele mai multe ori chiar imposibil - să determine motivul călătoriei turistice a fiecărei persoane în parte, care trece frontierele ţării sale sau care ajunge într-o zonă (staţiune) de interes turistic. Experţii în domeniul turismului caută deci soluţii pentru a defini şi înregistra cât mai corespunzător ansamblul fenomenului turistic, spre a desprinde trăsăturile caracteristice ale volumului, structurii şi evoluţiei fluxurilor turistice. Pentru a compara diferitele modalităţi de înregistrare statistică privind mişcarea turiştilor, la recomandarea Comitetului de statisticieni experţi ai Ligii Naţiunilor, în 1937 s-a acceptat următoarea definiţie a turistului străin: orice persoană care se deplasează pentru o durată de cel puţin 24 de ore într-o altă ţară, diferită de cea în care se află domiciliul său stabil. Conform acestei definiţii pot fi consideraţi turişti: - persoanele care efectuează o călătorie de plăcere (de agrement) sau pentru orice alte motive (familiale, de sănătate etc); - persoanele care călătoresc cu scopul de a participa la conferinţe, reuniuni şi misiuni diverse (ştiinţifice, administrative, diplomatice, religioase, sportive etc): - persoanele în călătorii de afaceri; - persoanele aflate în croaziere maritime, chiar în cazul în care durata şederii lor într-o ţară vizitată este mai mică de 24 de ore (aceştia urmând a fi e ridenţiaţi într-o grupă separată). Nu au fost consideraţi turişti: - persoanele care sosesc într-o ţară, cu sau fără contracte de muncă, pentru a ocupa o funcţie sau pentru a exercita o activitate profesională; - persoanele care vin să se stabilească cu reşedinţa definitivă într-d ţară; - studenţii şi elevii care locuiesc temporar în străinătate; - persoanele care circulă provizoriu în zonele de frontieră (excursioniştii), precum şi persoanele care domiciliază permanent într-o ţară, dar lucrează îr,tr-o altă ţară (navetiştii); - călătorii în tranzit care nu se opresc în ţară, chiar dacă durata traversării depăşeşte 24 ore. Această definiţie a fost acceptată în anul 1950 şi de Uniunea Internaţională a I iganismelor Oficiale de Turism (U.I.O.O.T.) - organizaţie transformată ulterior în Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.). La definiţia în cauză, O.M.T. a introdus o singură modificare, aceea privind includerea tot în categoria turiştilor şi a studenţilor şi elevilor care locuiesc temporar în străinătate. După această definiţie, excursioniştii şi călătorii în tranzit nu trebuie să fie consideraţi turişti. Conform terminologiei adoptate, în turismul internaţional, excursionist se consideră orice persoană care călătoreşte pentru plăcerea proprie, pentru o durată mai mică de 24 de ore, într-o altă ţară decât cea în care îşi are reşedinţa şi care nu exercită nici o ocupaţie lucrativă în acea ţară; călător în tranzit este orice persoană care traversează o ţară, chiar dacă rămâne mai mult de 24 de ore, cu condiţia ca toate opririle să fie de scurtă durată şi să aibă alte motive decât turistice. În ceea ce priveşte turismul intern, s-a adoptat următoarea definiţie: orice persoană care vizitează un loc - altul decât acela unde are domiciliul stabil în interiorul ţării de reşedinţă - pentru un motiv, altul decât acela de a efectua o activitate remunerată şi efectuând cel puţin o înnoptare (sau 24 de ore), poate fi considerată turist naţional. Prin analogie, pe plan naţional, excursionişti sunt considerate toate persoanele care călătoresc pentru plăcerea lor proprie, pe o durată mai mică de 24 ore. Nu intră în această categorie persoanele care se deplasează zilnic sau ocazional dintr-o localitate în alta, în scopul de a efectua o activitate profesională. După aproximativ un deceniu, grupul de experţi O.N.U., însărcinaţi cu pregătirea lucrărilor şi întocmirea programului Conferinţei pentru turism şi călătorii internaţionale (Roma, august-septembrie, 1963), a înscris pe ordinea de zi a lucrărilor şi definirea termenului de turist. Conferinţa a recomandat adoptarea printre altele şi a definiţiei pentru vizitator temporar: În scopuri turistice, termenul de vizitator desemnează orice persoană care se deplasează într-o altă ţară decât cea în care îşi are reşedinţa permanentă, pentru orice scop, altul decât acela de a exercita o activitate remunerată în ţara dată. Această definiţie include: - turiştii, respectiv vizitatorii pentru cel puţin 24 de ore sau cu cel puţin o înnoptare în ţara vizitată, ale căror motive de călătorie pot fi grupate în: - odihnă, plăcere, distracţie-agrement, sănătate, studii şi sport; - afaceri, misiuni, reuniuni; - excursioniştii, respectiv vizitatorii temporari, pentru mai puţin de 24 de ore în ţara vizitată. în această categorie sunt incluşi şi călătorii din croaziere. Statisticile nu trebuie să-i includă pe călătorii care, din punct de vedere juridic, nu intră într-o ţară (pasagerii în călătorii aeriene care nu părăsesc zonele de tranzit ale aeroporturilor sau alte cazuri similare). Grupul de experţi în statistică internaţională ai Biroului de Statistică al Naţiunilor Unite a reexaminat aceste recomandări în anul 1967, acceptând definiţia termenului de vizitator, dar nu a recomandat clasificarea lor în turişti (care rămân în locul de recreere mai mult de 2'4 ore) şi excursionişti (care petrec în locui de recreere mai puţin de 24 de ore). Grupul de experţi a considerat că este preferabil să se distingă în definirea vizitatorilor o categorie specială a acestora, care ar putea fi clasificaţi în "vizitatori pentru o zi " sau "excursionişti", cuprinzând persoanele plecate într-o excursie de o zi, precum şi toate celelalte persoane care trec printr-o ţară pentru alte scopuri decât pentru exercitarea unei profesii, călătorii în croaziere şi vizitatorii în tranzit care nu înnoptează în nici una din formele de cazare oferite de ţara tranzitată. Comisia de Statistică a O.N.U. (sesiunea a XV-a, aprilie, 1968) a acceptat definiţia de vizitator, în sensul celor precizate la Conferinţa de la Roma, apreciind totodată că ar fi mai indicat să se facă o distincţie între vizitatorii care-şi petrec timpul liber într-o ţară, însă fără a înnopta în ţara considerată, şi vizitatorii care rămân în ţara respectivă cel puţin o noapte. Comisia a recomandat continuarea cercetărilor, prin organizarea unor seminarii internaţionale şi efectuarea unor studii aprofundate în scopul de a contribui la elaborarea unor metode practice unitare de culegere a datelor statistice ale turismului internaţional, utilizabile pentru toate ţările. În acest caz, ţinând seama de definiţia unanim acceptată pentru termenul de "vizitator", este cert că trebuie să se facă, înainte de toate, o distincţie netă între vizitatorii propriu-zişi şi persoanele care sosesc într-o ţară cu scopul de a-şi stabili reşedinţa sau pentru a munci în schimbul unei retribuţii (indiferent sub ce formă sunt plătite serviciile în ţara dată). Astfel, imigranţii (persoanele care vin să se stabilească într-o ţară) nu sunt consideraţi vizitatori . Experienţa demonstrează deci că ansamblul categoriei de vizitatori trebuie să fie divizat în vizitatori care nu efectuează nici o înnoptare şi vizitatori care înnoptează o dată sau de mai multe ori în ţara considerată. Această clasificare este deosebit de necesară în ţările cu frontiere întinse - printre care şi ţara noastră - care primesc frecvent vizite de o zi (fără înnoptare) din ţările învecinate. în consecinţă, acest flux de vizitatori, care nu recurg la posibilităţile de cazare pe care le oferă ţara primitoare, exercită o influenţă mult mai redusă asupra încasărilor din turism, decât fluxul turiştilor propriu-zişi (vizitatori cu înnoptări în ţara primitoare), care utilizează de fapt serviciile de cazare pe care le poate oferi ţara gazdă. Din aceleaşi considerente, este mai indicat ca şi pa sagerii navelor de croazieră, care vizitează o ţară, să fie menţionaţi de asemenea într-o categorie distinctă, ei nefolosind capacităţile de cazare din ţara respectivă nici în cazul unei şedei de mai multe zile, deoarece cazarea lor (şi de cele mai multe ori şi alimentaţia) este asigurată pe bordul navelor de croazieră. În vederea uniformizării metodologiei de culegere a informaţiilor, Organizaţia Mondială a Turismului a elaborat criteriile de clasificare a vizitatorilor internaţionali, ilustrate în graficul de la pagina următoare (figura nr. 1.1.).
Dezvoltarea turismului presupune existenţa unui potenţial turistic care, prin atractivitatea sa, are menirea să incite şi să asigure integrarea unei zone, regiuni cu vocaţie turistică în circuitele turistice interne şi internaţionale şi care să permită accesul turiştilor prin amenajări corespunzătoare. În literatura de profil, noţiunea de potenţial turistic este redată şi prin expresiile de " fond turistic" şi" patrimoniu turistic", însă potenţialul turistic are un sens mai larg, el incluzând şi dotările tehnico-edilitare, serviciile turistice şi structura tehnică generală. Printre componentele potenţialului turistic trebuie menţionate, în primul rând, resursele naturale (de exemplu: frumuseţile montane şi peisagistice, plajele de pe litoral, factorii de cură din staţiunile balneo-climaterice, clima, vegetaţia, fauna, alte atracţii de interes ştiinţific, cu caracter de unicat etc). într-un sens determinant, valorile naturale (aşa-numita ofertă primară) constituie baza ofertei turistice potenţiale a unei zone, considerate ca aptă pentru a fi introdusă în circuitele turistice. Resursele (valorile) naturale sunt completate cu resursele (valorile) antropice, create de mâna omului (aşa-numita ofertă turistică secundară), menite să îmbogăţească şi să faciliteze valorificarea raţională a potenţialului turistic natural, asigurând premisele transformării acestei oferte potenţiale într-o ofertă turistică efectivă. Punerea în valoare a resurselor naturale (a ofertei primare) şi a resurselor create (oferta secundară) într-o zonă, staţiune etc. de interes turistic depinde, în mare măsură, de dinamismul dezvoltării economiei naţionale a unei ţări, de politica de ansamblu pe care o promovează una sau alta dintre ţările primitoare de turişti în domeniul dezvoltării turismului, de facilităţile oferite pentru atragerea vizitatorilor. Potenţialul turistic al unei ţări, zone, staţiuni etc. ar putea fi deci definit astfel: totalitatea valorilor naturale şi valorilor economice, culturale ş.a., care, în urma unor activităţi umane, pot deveni obiective de atracţie turistică. Prin urmare, este vorba de acele valori a căror punere în funcţiune în scopuri turistice necesită lucrări de amenajare şi echipare, investiţii de capital şi un volum considerabil de cheltuieli de muncă umană. Noţiunea de potenţial turistic se constituie în oferta turistică şi este intim legată de conţinutul prestaţiilor turistice. Nu se poate vorbi deci despre potenţial turistic fără a se face referire în mod concret la prestaţiile de servicii turistice, oferite într-o gamă tot mai diversă şi la nivelul calitativ al preferinţelor şi exigenţelor turiştilor şi vizitatorilor potenţiali. Corespunzător etapelor pe care le parcurge un turist de la reşedinţa sa permanentă până la destinaţia călătoriei şi înapoi, se desfăşoară un complex de activităţi menite să satisfacă nevoile variate de consum, în funcţie de preferinţele solicitanţilor de servicii. în mod inevitabil, aceste activităţi de prestaţii de servicii turistice se află într-o strânsă interdependenţă, iar realizarea lor presupune existenţa unor unităţi economice prestatoare (societăţi comerciale, agenţii de turism etc), care se specializează pentru serviciile respective.
În mod curent, turismul se divide, după locul de provenienţă a turiştilor, în două forme principale: turismul naţional (intern), practicat de cetăţenii unei ţări în interiorul graniţelor ei şl turismul internaţional (extern), caracterizat prin vizitele cetăţenilor străini într-o ţară şi prin plecările cetăţenilor autohtoni în scopuri turistice în afara graniţelor ţării lor. Termenul turism naţional este mai puţin uzitat în practica activităţii turistice, unde s-a statornicit denumirea de turism intern. Termenul turism naţional constituit din turismul intern şi turismul emiţător se întâlneşte însă mai frecvent atât în statisticile internaţionale, cât şi în analizele comparative între turismul intern şi turismul internaţional, elaborate pe baza acestor statistici. Fiecare dintre aceste două forme de turism prezintă anumite Yüklə 0,57 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
