Universitatea creştină „dimitrie cantemir” facultatea de management turistic

Acordul de cooperare turistică multilaterală a ţărilor balcanice şi, în cadrul acestuia, Consfătuirea organismelor guvernamentale de turism din ţările membre, încheiat în 1972 între Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, România şi Turcia, având ca principale obiective stimularea călătoriilor turistice între ţările membre şi încurajarea cooperării în domeniul investiţiilor turistice;

Acordul de cooperare economică în zona Mării Negre - organism în structura căruia funcţionează o secţiune specializată pentru activitatea turistică.

Organizaţiile internaţionale neguvernamentale sunt reprezentate, în principal, de asociaţiile profesionale, sociale şi ştiinţifice constituite între organisme similare din diverse ţări, organisme implicate direct în producţia sau furnizarea unor servicii specifice sau în apărarea profesiunilor turistice. De regulă, ele sunt specializate pe o componentă a activităţii turistice.

Aceste organisme au ca scop fundamental promovarea intereselor specifice prin încurajarea schimbului de informaţii, a întâlnirilor între experţii în domeniu, elaborarea de studii, organizarea de seminarii şi reuniuni etc. Adeseori, organismele neguvernamentale urmăresc şi reprezentarea diferitelor profesii sau activităţi în cadrul organizaţiilor guvernamentale, în speţă în OMT.

Printre cele mai importante organizaţii neguvernamentale se numără:

- Federaţia Universală a Asociaţiilor Agenţiilor de Voiaj (FUAAV/UFTAA); deşi, cum arată şi numele, este specializată pe activitatea de comercializare a vacanţelor, FUAAV beneficiază de cea mai largă participare (din unele ţări sunt prezente mai multe organizaţii). FUAAV a luat fiinţă prin fuziunea Federaţiei Internaţionale a Agenţiilor de Voiaj şi a Organizaţiei Universale a Asociaţiilor Agenţiilor de Voiaj. România, în calitatea sa de membru, din 1956, al FIAV, este fondator al FUAAV; în acest organism, ţara noastră este reprezentată de ANAT.

- Federaţia Internaţională a Ziariştilor şi Scriitorilor de Turism (FIJET) urmăreşte, în esenţă, încurajarea publicaţiilor în domeniul turistic (reviste şi lucrări de specialitate).

- Federaţia Internaţională de Termalism şi Climatologie (FITEC), organism preocupat de stimularea balneoterapiei şi climatoterapiei, ca alternativă a tratamentelor medicamentoase, de încurajare a turismului termal (în toate formele sale), a schimbului de informaţii şi experienţă în domeniu; România este reprezentată prin Institutul de Medicină Fizică, Recuperare Medicală şi Balneofizioterapie (IMFRMB).

- Federaţia Mondială a Bucătarilor şi Cofetarilor, constituită în 1928 - un promotor de marcă al profesiunilor respective, cunoscut şi apreciat pentru schimburile de experienţă pe care le organizează, prin expoziţiile şi concursurile de artă culinară. România este, prin Asociaţia Naţională a Bucătarilor şi Cofetarilor din turism, unul din cei aproape 60 de membri.

- Asociaţia Internaţională a Hotelurilor (AIH/IHA), cu peste 4.500 de membri (asociaţii naţionale, lanţuri hoteliere, hoteluri individuale şi chiar persoane fizice) din circa 150 de ţări, între care şi România, prin FIHR/AHR. înfiinţată în 1946, AIH se transformă în 1996 în Asociaţia Internaţională a Hotelurilor şi Restaurantelor (AIHR/IHRA). Ca obiective, AIHR acordă sprijin şi consultanţă în desfăşurarea activităţii hoteliere, realizează schimburi de informaţii, editează publicaţii (ex., revista „Hotels") şi rapoarte statistice, efectuează studii, are atribuţii în domeniul formării profesionale etc.

- Alianţa Internaţională de Turism şi Federaţia Internaţională a Automobilului - ambele înscriind în sfera lor de activitate stimularea turismului automobilistic.

- Academia Internaţională de Turism - forul ştiinţific al OMT -, având competenţe în definirea conceptelor specifice turismului, a sistemului categorial şi de indicatori; în acest scop, organizează manifestări ştiinţifice, editează dicţionare şi periodice.

- Organizaţia Internaţională a Transportatorilor pe Cablu.

- Biroul Internaţional de Turism Social (BITS), fondat în 1963, la Bruxelles, încurajează dezvoltarea turismului social la scară mondială; are peste 100 de membri.

- Consiliul Mondial al Turismului şi Călătoriilor (WTTC) - organism privat în care sunt reprezentate 31 din cele mai importante companii aeriene şi organizaţii turistice internaţionale şi naţionale; se ocupă de culegerea, prelucrarea şi difuzarea informaţiilor statistice cu privire la turismul internaţional, realizează şi publică cercetări în domeniu.

În categoria organismelor internaţionale de turism mai pot fi incluse şi alte organizaţii - guvernamentale sau neguvernamentale - pentru care turismul nu reprezintă decât unul dintre sectoarele în care îşi exercită atribuţiile. Printre acestea pot fi menţionate:

Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile (OACI/ICAO), organism guvernamental cu rol în organizarea călătoriilor/transporturilor aeriene; fondat în 1944, el cuprinde, în prezent, 183 membri; România a aderat în 1965. OACI îşi concentrează eforturile, în mod deosebit, în direcţia dezvoltării navigaţiei aeriene internaţionale.

Asociaţia Internaţională a Transportatorilor Aerieni (AITA/IATA), organism neguvernamental, fondat în 1945, având astăzi 177 membri (activi şi asociaţi), ocupându-se, în principal, de promovarea şi protejarea transporturilor turistice aeriene. România a aderat în 1992.

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE/OECD), are în structura sa un Comitet turistic cu atribuţii în studierea şi încurajarea dezvoltării turismului în ţările membre; în acest scop, culege informaţii, întocmeşte studii şi rapoarte statistice etc.

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) şi chiar Banca Mondială -organisme ce se implică în finanţarea unei părţi a investiţiilor turistice din diverse ţări, de regulă, slab dezvoltate.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) şi altele.

CAPITOLUL IV

PIAŢA TURISTICĂ
Dinamica economico-socială antrenează schimbări fundamentale şi în condiţiile de desfăşurare a diferitelor activităţi şi procese; între acestea, piaţa - în calitate de componentă esenţială a macromediului - capătă un rol tot mai important în reglarea raporturilor din economie, în realizarea echilibrului acesteia; practic, piaţa verifică măsura în care diversele activităţi sunt în concordanţă cu nevoile reale ale societăţii. Totodată, piaţa este conectată la toate celelalte componente ale macromediului, reflectând transformările din sânul acestora; ea devine astfel principalul element de referinţă al întregii activităţi şi capătă virtuţile unui adevărat „barometru" al realizărilor efective şi şanselor viitoare ale unei activităţi.

În aceste condiţii, manifestă interes deosebit, pentru evaluarea coordonatelor evoluţiei oricărei activităţi, cunoaşterea caracteristicilor şi înţelegerea mecanismelor de funcţionare ale pieţei.

Privită la scară globală, piaţa se prezintă într-o structură extrem de complexă, fiind alcătuită dintr-o gamă largă de componente, segmentate după o diversitate de criterii. Din acest ansamblu face parte şi piaţa turistică, formată în timp, ca rezultat al amplificării călătoriilor, al cristalizării produsului turistic, al definirii determinanţilor şi mecanismelor specifice.
4.1. Conţinutul şi caracteristicile pieţei turistice

Piaţa turistică este parte integrantă a pieţei, în general, şi a pieţei serviciilor, în particular. Ca urmare, ea are o serie de trăsături comune cu ale acestora, dar şi o sumă de caracteristici proprii, dependente de specificul activităţii în acest domeniu.

Astfel, în concordanţă cu accepţiunea generală, piaţa turistică este reprezentată de totalitatea tranzacţiilor (actelor de vănzare-cumpărare) al căror obiect îl constituie produsele turistice, privită în conexiune cu relaţiile pe care le generează şi spaţiul geografic şi chiar timpul în care se desfăşoară.² Piaţa trebuie înţeleasă, aşadar, în complexitatea sa, circulaţia mărfurilor (tranzacţiile propriu-zise) neputând fi separată de celelalte relaţii exprimate de circulaţia informaţiilor şi a banilor, de raporturile ce iau naştere între furnizori şi clienţi, între aceştia şi organismele publice sau faţă de concurenţă etc, precum şi de impactul acestora. De asemenea, spaţiul în care sunt localizate actele de vânzare-cumpărare imprimă pieţei anumite dimensiuni şi caracteristici.

Piaţa turistică poate fi definită, totodată, şi ca sfera de confruntare dintre oferta turistică, materializată în producţia specifică, şi cererea turistică - expresie a nevoilor, dorinţelor şi aspiraţiilor clienţilor. O astfel de abordare evidenţiază că laturile corelative ale pieţei - oferta şi cererea -, prin caracteristicile lor şi prin modalităţile concrete de echilibrare, definesc specificul pieţei turistice, particularităţile sale în raport cu alte segmente.

În acest context, piaţa turistică se caracterizează, în primul rând, prin complexitate, rezultat al faptului că produsul turistic (oferta) are un conţinut aparte, fiind alcătuit din bunuri şi servicii, din elemente tangibile şi intangibile (vezi fig.5.1.)

Se poate spune că piaţa turistică se situează la interferenţa pieţei bunurilor şi pieţei serviciilor, preluând particularităţile din manifestarea acestora. La rândul lor, fiecare din cele două componente ale produsului turistic are o structură complexă, o varietate de forme de concretizare. Astfel, transportul se diferenţiază după mijlocul folosit (rutier, feroviar, aerian, naval), echipamentele de găzduire - după tipul acestora (hotel, vilă, cabană, camping etc.) şi nivelul de confort, atracţiile turistice - după conţinutul lor (naturale şi antropice). în consecinţă, se creează posibilitatea, aproape infinită, de diferenţiere şi, corespunzător, de segmentare a pieţei. De asemenea, din punctul de vedere al conţinutului, produsul turistic înglobează elemente de o mare eterogenitate -servicii furnizate de condiţiile naturale, de echipamente, de forţa de muncă -, prezentându-se sub forma unui „pachet", rezultat din acţiunea conjugată a unui număr mare de producători/ofertanţi, ceea ce accentuează caracterul complex al pieţei.

Varietatea formelor de concretizare, dar şi de asociere a elementelor constitutive ale produsului turistic, pe de o parte, diversitatea nevoilor şi dorinţelor consumatorilor, pe de altă parte, determină ca din confruntarea ofertei cu cererea să rezulte o multitudine de forme de turism şi, implicit, de segmente, de subpieţe - cum le numesc unii autori -, conferind întregului, respectiv pieţei turistice, un caracter „peticit (patch), fragmentat". Evident, o asemenea caracteristică îşi pune amprenta asupra modalităţilor de investigare a pieţei, asupra posibilităţilor de evaluare corectă a coordonatelor şi evoluţiei sale, asupra condiţiilor de realizare a echilibrului ofertă-cerere.

Prezenţa, în structura produsului turistic, a elementelor intangibile imprimă pieţei turistice o altă particularitate, anume opacitatea. Pe piaţa turistică se întâlnesc cumpărătorii de vacanţe - care manifestă anumite cerinţe, sub multe aspecte insuficient definite - şi oferta care este „invizibilă", exprimată prin „imagini" create de cumpărător prin sintetizarea informaţiilor primite şi experienţelor anterioare. în aceste condiţii, apar unele incertitudini, mai numeroase decât pe piaţa bunurilor tangibile, generatoare de tot atâtea riscuri, deopotrivă pentru ofertant şi cumpărător, întâlnirea ofertă-cerere devine astfel mai dificilă, echilibrul se realizează mai greu, presupunând utilizarea unor metode de prevenire şi reducere a riscurilor - asocierea imaginilor cu elemente corporale, cu notorietatea producătorului, corespondenţa cantitativă şi calitativă între produs, preţ şi imagine etc. -, desfăşurarea unor eforturi de promovare şi persuasiune mai mari.

La rândul ei, opacitatea generează particularităţi în modul de manifestare a concurenţei pe piaţa turistică. Astfel, caracterul limitat al informării clienţilor şi concurenţei asupra ofertei, imposibilitatea cunoaşterii în detaliu a produselor şi „performanţelor" lor reduc, pe de o parte, rolul preţului ca instrument de reglare a raportului ofertă-cerere, de armonizare a acestora şi de echilibrare a pieţei şi, pe de altă parte, îngrădesc intrarea în această ramură, libera circulaţie a capitalului. în aceste condiţii, fiecare ofertant/producător reprezintă un mic monopol, determinând apariţia structurilor specifice concurenţei imperfecte¹ şi argumentând necesitatea intervenţiei administrative a statului.

Piaţa turistică este, de asemenea, caracterizată printr-o hipersensibilitate la variaţiile macromediului, prin elasticitate şi dinamism. Piaţa turistică, în ansamblul său, şi în mod particular cererea turistică, a înregistrat de-a lungul timpului o evoluţie ascendentă dintre cele mai dinamice, rezultat al acţiunii unui complex de factori de natură foarte diversă, proprii unor zone sau specifici economiei mondiale. Astfel, nivelul de dezvoltare şi structura economiei, progresul tehnologic, mobilitatea socio-profesională a populaţiei, gradul de ocupare a forţei de muncă, cadrul legislativ şi instituţional, calitatea mediului înconjurător, climatul politic, ca factori favorizanţi sau restrictivi ai călătoriilor, şi-au pus amprenta asupra ritmului şi direcţiilor evoluţiei pieţei turistice.

O altă particularitate a pieţei turistice, decurgând din modul de manifestare a cererii, este mobilitatea. Dependentă în mare măsură de cadrul natural, de condiţiile locale, oferta turistică nu poate veni în întâmpinarea cererii, ca în cazul altor pieţe; cea care se deplasează, în vederea finalizării actului de vânzare-cumpărare, este cererea. Se poate spune că, pe piaţa turistică, locul ofertei/producţiei coincide cu cel al consumului, dar nu şi cu cel de formare a cererii. De aici, rezultă că, pe piaţa turistică, oferta are o poziţie dominantă, adaptarea ei la cerere este relativ limitată; de asemenea, mobilitatea sporeşte riscul confruntării celor două categorii corelative ale pieţei, deplasarea cererii putând fi perturbată de nenumărate cauze. Totodată, această caracteristică diferenţiază piaţa turistică în piaţă emiţătoare - locul unde ia naştere cererea şi piaţă receptoare - locul unde este prezentă oferta şi unde se realizează consumul.

Piaţa turistică este caracterizată şi prin concentrare în timp şi în spaţiu, specifică deopotrivă ofertei şi cererii. Concentrarea, exprimată prin diferenţe importante în amploarea activităţii şi a volumului tranzacţiilor, de la o perioadă la alta şi/sau de la o zonă la alta, are implicaţii asupra modului de funcţionare a pieţei, favorizând apariţia unor situaţii de ofertă fără cerere şi cerere fără ofertă, cu efect negativ asupra utilizării capacităţilor de producţie, rezultatelor economice şi satisfacerii clientelei. De adăugat că aceste variaţii şi efectele lor sunt mult mai ample decât pe alte pieţe şi, de multe ori, greu de anticipat.

Piaţa turistică înregistrează şi o varietate de forme de manifestare²; se poate vorbi, astfel, de o piaţă reală sau efectivă, potenţială şi teoretică; de o piaţă locală, naţională, internaţională-regională şi mondială; de o piaţă diferenţiată pe produse (tipuri de vacanţe/forme de turism), pe segmente de consumatori, pe tipuri de producători/ofertanţi etc. - fiecare dintre acestea, prezentând o serie de trăsături distinctive.
4.2. Cererea şi consumul turistic

Ca parte componentă a pieţei, cererea, în sens generic, reprezintă „dorinţa pentru un anumit produs, dublată de posibilitatea şi decizia de a-1 cumpăra"¹. Astfel, ea este expresia unei nevoi determinate de anatomia omului şi condiţiile existenţei sale sociale, răspunde unei aspiraţii către anumite lucruri, susţinute de posibilitatea de cumpărare, dar şi de voinţa de achiziţionare a lucrurilor respective.

Aşa cum piaţa turistică este înţeleasă ca parte integrantă a pieţei, în general, şi cererea turistică poate fi privită ca un segment al cereri globale, ca o formă particulară a acesteia. într-o astfel de abordare, cererea turistică răspunde aceloraşi determinări, dar se diferenţiază prin faptul că dorinţa, aspiraţia se îndreaptă către un produs turistic, o vacanţă.

Pe de altă parte, cererea turistică beneficiază şi de definiţii proprii, care reflectă cu mai multă fidelitate specificitatea acestui domeniu. Astfel, numeroşi autori se aliniază punctului de vedere exprimat de R. Lanquar, potrivit căruia cererea turistică este „aceea a persoanelor care se deplasează periodic şi temporar, în afara reşedinţei obişnuite, pentru alte motive decât pentru a munci sau pentru a îndeplini o activitate remunerată". Şi în aceasta formulare, cererea răspunde comandamentelor: nevoie, dorinţă, putere şi voinţă de cumpărare, adăugându-se particularităţi ce decurg din conţinutul activităţii turistice.

O altă categorie ce necesită clarificări teoretice este consumul turistic. Acesta, ca expresie a cererii efective, a cererii care s-a întâlnit cu oferta, reprezintă ansamblul cheltuielilor făcute de subiecţii cererii pentru cumpărarea de bunuri şi servicii cu motivaţie turistică³. Astfel definit, consumul este, mai degrabă, rezultatul interacţiunii dintre cerere şi ofertă; el are caracteristicile unui indicator agregat, iar exprimarea sa în termeni monetari evidenţiază că volumul său depinde, în esenţă, de nivelul veniturilor consumatorilor şi preţurile produselor turistice.

În privinţa raporturilor cu cele două categorii corelative ale pieţei, situaţia se prezintă astfel: consumul turistic are o sferă de cuprindere mai mare decât cererea, întrucât şi în domeniul turismului se poate vorbi de autoconsum - atunci când vacanţele sunt petrecute în reşedinţele secundare sau în vizite la rude şi prieteni -, după cum există şi consumuri turistice subvenţionate într-o proporţie mai mare sau mai mică, suportate din fondurile pentru protecţie socială (vacanţe pentru pensionari, elevi şi studenţi, membri de sindicat etc); faţă de ofertă, consumul turistic are o sferă mai restrânsă, fiind echivalent cu producţia; cu alte cuvinte, se produce ceea ce se consumă, produsele turistice, datorită caracterului lor intangibil, neputând fi stocate în vederea unor vânzări şi consumuri ulterioare (vezi fig. 5.2.).

Sursa: Minciu R., Economia Turismului, Ed. Uranus, Bucureşti, 2004, p.138.

De asemenea, din punctul de vedere al conţinutului, cererea se formează la locul de reşedinţă al turistului (în ţara sa de origine), fiind determinată de caracteristicile economico-sociale ale zonelor respective, şi migrează spre locul ofertei, în timp ce consumul se manifestă în cadrul bazinului ofertei şi depinde, în egală măsură, de particularităţile ofertei şi cererii.

Rezultă că între cererea şi consumul turistic există multe puncte comune, referitoare, mai ales, la conţinut şi determinanţi, dar şi multe deosebiri, motive pentru care ele pot fi, la fel de bine, abordate distinct sau în unitate organică.

Atât cererea cât şi consumul turistic prezintă o serie de trăsături proprii care, aşa cum s-a arătat, îşi pun amprenta asupra modului de formare şi manifestare a acestora, asupra condiţiilor de realizare a echilibrului pieţei.

Astfel, cererea şi consumul turistic se caracterizează printr-un dinamism accentuat; ele evoluează sub influenţa unei multitudini de factori de natură economică, socială, demografică, psihologică, politică etc. Acţiunea acestor factori îşi pune amprenta asupra mărimii şi structurii cererii, asupra dimensiunilor şi tendinţelor consumului, exprimat prin intermediul circulaţiei turistice (vezi fig. 5.3.).

Întrucât impactul principalelor categorii de factori asupra fenomenului turistic au făcut obiectul unor analize anterioare (cap. 2.1.), în cazul de faţă vor fi prezentate noi aspecte, noi unghiuri de abordare, mai ales din perspectiva mecanismelor de formare şi manifestare a cererii.

Sursa: Minciu R., Economia Turismului, Ed. Uranus, Bucureşti, 2004, p.139.

Cererea turistică răspunde unei necesităţi specifice, poziţionată, în ierarhia nevoilor de consum, în categoria celor superioare, uneori de lux (după ordonarea făcută de E. Engel) sau a necesităţilor sociale şi/sau a celor privind un anumit status (potrivit ierarhizării sugerate de piramida lui Maslow). Ierarhizarea nevoilor, în general, şi locul ocupat de nevoia de călătorie diferă semnificativ de la un individ la altul, de la o categorie socială la alta, în funcţie de nivelul de educaţie şi cultură, de condiţiile de existenţă (nivelul de dezvoltare economico-socială a zonelor), dar şi de forma de turism. De exemplu, un sejur de tratament balneo-medical răspunde, mai degrabă, unei nevoi de siguranţă, o vizită la părinţi sau la prieteni se încadrează în grupa necesităţilor sociale, iar o vacanţă la Las Vegas este „un lux" pentru majoritatea consumatorilor şi răspunde unei cerinţe legate de respectul de sine, de statutul individului.

Totodată, trebuie subliniat că, pe fondul progresului în plan economic şi social, nevoia de turism este, tot mai frecvent, asociată necesităţilor de siguranţă, de refacere a capacităţii organismului şi, de multe ori, percepută ca o prioritate; corespunzător acestei percepţii, ponderea plecărilor în vacanţă, în totalul populaţiei, este relativ ridicată în ţările dezvoltate - circa 80% în Suedia, peste 70% în Elveţia şi Norvegia, aproape 65% în SUA şi Anglia, peste 55% în Franţa etc. - şi cu tendinţă de creştere.

Odată conştientizată şi localizată nevoia, urmează un lung proces de transformare a acesteia în dorinţă şi acţiune. Convertirea cererii în consum este determinată de condiţiile economico-sociale dar şi de motivaţii, fapt pentru care unii autori¹ sugerează gruparea factorilor în două mari categorii:

■ determinanţi economico-sociali,

■ determinanţi motivaţionali.

Determinanţii economico-sociali reprezentativi - venituri, preţuri, timp liber, dimensiunile şi structura populaţiei - cu rol stimulativ sau restrictiv, imprimă cererii o anumită elasticitate şi evoluţie.

La rândul lor, motivaţiile, aflate în strânsă legătură cu ocupaţia şi educaţia, cu vârsta şi personalitatea individuală, generează un anumit mod de manifestare a cererii şi consumului.

Cercetarea impactului personalităţii asupra deciziei de cumpărare şi comportamentului de consum turistic a permis identificarea a cinci tipuri psihologice majore, şi anume:

■ turişti psihocentrici,

■ turişti cvasipsihocentrici,

■ turişti mid-centrici (mediocentrici),

■ turişti cvasialocentrici,

■ turişti alocentrici.

Turiştii psihocentrici, concentraţi pe problemele personale, adesea neliniştiţi şi temători, căutând securitatea, preferă vacanţele în staţiuni cunoscute, familiare, situate mai aproape de reşedinţa permanentă, care reproduc, în mare măsură, condiţiile de viaţă de la locul de formare a cererii; de asemenea, ei solicită aranjamente organizate, care le oferă un plus de siguranţă şi, de multe ori, se limitează la utilizarea exclusivă a serviciilor din pachetul de vacanţă. La celălalt capăt al scalei se situează turiştii alocentrici; aceştia, încrezători în forţele proprii, dispuşi să încerce noi experienţe, caută varietatea, aventura; ca urmare, ei vor călătorii individuale la distanţe mari, în afara graniţelor, spre destinaţii exotice; totodată, ei solicită o gamă largă de servicii, în afara celor cuprinse în pachetul de vacanţă-standard.

Evident, acestea sunt extremele; în practică, cea mai mare parte a turiştilor are un comportament mediocentric (vezi fig. 5.4.). De asemenea, trebuie adăugat că, în timp, pe măsură ce capătă mai multă experienţă în materie de călătorii, turiştii psihocentrici se pot transforma, în privinţa opţiunilor pentru destinaţiile de vacanţă, în turişti alocentrici. De aici se poate concluziona că cererea şi consumul turistic se caracterizează prin labilitate în motivaţii.

Număr turişti

Distanţa