Universitatea din bucureşTI



Yüklə 125,54 Kb.
səhifə1/3
tarix30.10.2017
ölçüsü125,54 Kb.
#21925
  1   2   3

Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Geografie


Catedra de Geomorfologie-Pedologie

Disciplina: Principii şi metode în analiza geografică

Anul de studii: I; Semestrul: 2



Modul 1.

1. Noţiuni introductive

Metodologia geografică este esenţială în înţelegerea specificului cunoaşterii ştiinţifice, a principiilor şi regulilor care stau la baza demersului de cercetare şi a elaborării teoriilor ştiinţifice.

Dar înainte de toate, trebuie să ştim ce este Geografia, o întrebare simplă ca formulare, dar mult mai complexă prin răspunsurile date de-a lungul timpului.

Este Geografia o ştiinţă de sine stătătoare, sau doar o disciplină.

Conform celor mai multe definiţii, ştiinţa este o cunoaştere de tip uman, relativă, modulară şi corelabilă cu progresul tehnic şi necesităţile socio-istorice, mediată prin instrumentul minţii şi al judecăţii raţionale (Armaş, 2006).

Demersul ştiinţific reprezintă o cale de obţinere a cunoaşterii despre lume şi univers, având drept obiectiv înţelegerea structurii şi a legăturilor dintre elemente şi fenomene. Ştiinţa este o sumă de metode de explorare şi explicare provizorie a fenomenelor observate. În acest scop, ştiinţa recurge la o metodologie centrată pe testarea ipotezelor formulate, respectiv, a răspunsurilor explicative cu privire la realitatea observată (fig. 1).


Fig. 1. Relaţia dintre fenomenele observabile, teorie şi înţelegerea lor prin metoda ştiinţifică. Interacţiunea dintre fenomen şi teorie se realizează prin explicarea şi validarea conceptelor teoretice formulate (Armaş, 2006)
Conform lui Ielenicz et al (2003), orice ştiinţă este definită de cel puţin patru cerinţe: o denumire, să aibă obiectul său de studiu, să se bazeze pe legi proprii şi să dispună de metode proprii de investigaţie.

Ceea ce defineşte ştiinţa în raport cu alte forme de cunoaştere umană (religia, filozofia, arta ş.a.) este libertatea de interpretare dependentă de reguli stricte care să garanteze obiectivitatea şi validitatea demersului ştiinţific.

Şi atunci, este Geografia o ştiinţă?

Humboldt (citat Ielenicz et al, 2003) consideră că „scopul Geografiei este cunoaşterea unităţii în pluralitate, studierea legilor generale şi legăturilor interne ale fenomenelor telurice”.

Richtofen (1883) definea astfel Geografia: „….. este ştiinţa despre faţa Pământului şi despre lucrurile şi fenomenele care stau în legătură cauzală cu ea”. Tot el menţionează:”Geografia are rolul de a studia suprafaţa terestră solidă în legătură cu hidrosfera şi atmosfera, să analizeze învelişul vegetal şi fauna după relaţiile lor cu suprafaţa terestră, să cerceteze omul şi cultura sa materială şi spirituală după aceleaşi puncte de vedere….”

Yeates (1968) (conf. Mac, 2000) enunţă următoarea idee: „Geografia poate fi privită ca o ştiinţă preocupată cu dezvoltarea raţională şi testarea teoriilor care explică şi prezic distribuţia şi localizarea spaţială a diferitelor caracteristici ale suprafeţei terestre”.

În acest context, putem spune că Geografia îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată o ştiinţă, astfel încât putem vorbi de o dezvoltare a metodei ştiinţifice cu aplicabilitate în Geografie. Metoda ştiinţifică are la bază patru reguli: (a) o observare corectă, bună; (b) verificarea observaţiei; (c) necesitatea teoretizării logice şi (d) testarea teoriei prin fenomene observabile.



2. Principiile cercetării geografice

Principiile sunt legi, naturale sau fundamentale, cu aplicabilitate mai multor fenomene, devenind norme directoare în cercetare. Folosirea principiilor facilitează dezvoltarea metodelor ştiinţifice. Fiecare ştiinţă sau disciplină, fiecare cercetător conturează propriile principii de urmat în activitatea de cercetare ştiinţifică, principii care se alătură celor generale, unanim valabile.



Principiul suprafeţei (repartiţiei; extensiunii spaţiale) a fost fundamentat de către Karl Ritter, plecând de la adevărul că orice fenomen are o anumită poziţie şi repartiţie spaţială, determinând legături cauzale cu fenomene învecinate, cât şi influenţe la nivel global (Antarctica reprezintă un continent veşnic îngheţat ca urmare a poziţie sale în jurul Polului sud geografic, în zona de climă rece, influenţând prin aportul de aisberg-uri calitatea termică a curenţilor oceanici din apropiere).

Principiul cauzalităţii fenomenelor geografice, al legăturilor temporale şi spaţiale dintre acestea, a fost fundamentat de Alexander von Humboldt (1769-1859). Acest principiu este o formă a manifestării interdependenţei universale, care interconectează obiectele şi fenomenele într-un întreg unitar.

Principiul integrării a fost introdus de Karl Ritter, arătând că fiecare fapt geografic trebuie privit într-un context de ansamblu, din perspectiva rolului şi a influenţelor sale în sistem. Faptele particulare trebuie continuu raportate la întreg, atât sub aspect funcţional, cât şi teritorial.

Principiul regionalismului decurge din realitatea că obiectul cercetării geografice este un teritoriu concret, care rezultă din interacţiunea specifică a elementelor naturale, sociale, economice şi culturale. conturându-se sisteme teritoriale unice. De aici se desprinde necesitatea delimitării şi a ierarhizării acestor unităţi teritoriale, ca întreguri regionale, pentru ca ele să poată fi analizate complex şi interdependent, în vederea susţinerii dezvoltării lor durabile.

Principiul actualismului, chiar dacă este unul din principiile de bază din geologie, se aplică şi în geografie, cu deosebire în geografia fizică. Este principiul formulat de Ch. Lyell (1833), fiind o contrapondere la „teoria catastrofică” a cărui promotor a fost Cuvier.

Acest principiu susţine o metodă de cercetare şi interpretare a evoluţiei Pământului, prin admiterea unor schimbări de ordin cantitativ şi calitativ, şi nu prin „întreruperi catastrofice”, urmate de o reluare a procesului creativ, ca la Cuvier.

Principiul actualismului se bazează pe compararea unor efecte care sunt determinante şi astăzi de aceleaşi cauze cu un efect asemănător în trecutul planetei. De exemplu, privitor la existenţa văilor glaciare, cu o morfologie specifică, situate astăzi în areale lipsite de gheţari, se admite faptul că ele s-au format în perioada cuaternară, fapt dedus prin corelarea şi interpretarea dezvoltării sistemelor din zonele cu gheţari actuali.

Principiul cauzelor vechi este evidenţiat cel mai bine la nivelul discordanţelor în succesiunile stratigrafice. La nivelul lor par a fi avut loc schimbări majore, uneori cu desfăşurare îndelungată. S-a ajuns astfel la ideea unor cicluri depoziţionale pe intervale de timp, marcate prin menţinerea anumitor relaţii între elementele de mediu.

Principiul antagonismului are la bază interacţiunea dintre cauzele interne şi cele externe.

Principiul instabilităţii are la bază tendinţa fiecărui fenomen de a atinge un echilibru dinamic.

Principiul catenei porneşte de la ideea că un întreg este alcătuit din mai multe secvenţe (componente). Spre exemplu, relieful planetar este alcătuit din lanţuri de secvenţe.

Principiul controlului structural are la bază ideea că cele mai multe forme de relief sunt prefigurate tectonic în adâncimea scoarţei, prin procesele de formare a structurilor.

Principiul optimalităţii se bazează pe tendinţa fenomenelor geografice de a se ajusta permanent până la atingerea unei anumite stabilităţi.

Principiul singularităţii pleacă de la ideea că fiecare fenomen geografic are destule particularităţi pentru a fi o individualitate, prin răspunsul diferit faţă de schimbările de mediu.

Toate aceste principii enunţate anterior au caracter de lege a organizării obiectului de studiu, la care se adaugă, pentru fiecare disciplină geografică în parte, foarte multe principii specifice, care ţin de metodologia propriu-zisă de cercetare.

Astfel, pot fi enumerate spre exemplificare câteva asemenea principii:

Principiul utilizării şi al realizării materialului cartografic, principiu care presupune necesitatea existenţei unei imagini sintetice a spaţiului în analiza sistemelor teritoriale, ca mijloc de informare, localizare şi control.

Principiul cunoaşterii terenului, cu aplicabilitate deosebită în studiile fizico-geografice. Cunoaşterea terenului este o condiţie obligatorie oricărui studiu geografic, deoarece evoluţia tehnică şi elaborarea modelelor 3D pe baza imaginilor satelitare, prelucrarea statistică a datelor prin izolare de realitatea la scară a terenului pot conduce la raţionamente greşite.

Principiul organizării sistemelor teritoriale la diferite scări implică o abordare simultană a multiplelor scări de analiză şi introduce principiul cartării pe baza nivelurilor subordonate.

Principiul cartării pe baza nivelurilor subordonate, care presupune metoda trasării limitei mediate a unor areale cu funcţionalităţi diferite. Ca succesiune de procedee, hărţi tematice având un conţinut diferit se suprapun, iar limitele dintre areale cu proprietăţi asemănătoare sunt proiectate într-un plan nou, într-o reprezentare sintetică.
3. Metodologie şi metode în Geografie
3.1. Delimitări conceptuale
În alcătuirea unei ştiinţe intră materialul faptic, metodologia şi teoriile specifice.

Materialul faptic reprezintă totalitatea cunoştinţelor despre o anumită faţetă a realităţii, pe care le deţine o anumită perioadă istorică. Delimitarea unui anumit obiect de studiu în cercetarea ştiinţifică este condiţionată de necesitatea ridicată de evoluţia societăţii umane şi de cerinţele fiecărei epoci istorice. Cunoştinţele acumulate cu referire la un anumit obiect de studiu sunt expresia gradului în care s-a închegat o metodologie coerentă şi specifică acelei ştiinţe, încorporată într-o concepţie coezivă şi susţinută de mijloace tehnice tot mai performante. Prin analiză, explicare şi teoretizare se ajunge la noi cunoştinţe care, la rândul lor, contribuie la perfectarea laturii teoretico-metodologice a unei ştiinţe.

Metodologia reuneşte strategiile şi tehnicile de cercetare bazată pe o anumită concepţie teoretică, prin care cercetătorul acţionează asupra realităţii, extrăgând, prelucrând şi analizând material faptic şi astfel, dobândind cunoştinţe ştiinţifice care să ajute la construirea/perfectarea teoriei ştiinţifice.

Teoria constituie rezultatul generalizării şi al abstractizării, pe baza unei metodologii specifice, a materialul faptic acumulat, fiind concretizată în noţiuni, concepte, categorii, modele, legi şi noi ipoteze

Pentru a se ajunge la o teorie geografică coerentă şi solidă trebuie acumulat un material faptic cât mai bogat şi exact asupra unui anumit obiect de studiu. Acest material faptic se adună prin intermediul unei metodologii specifice.

Plecând de la obiectul geografiei ca ştiinţă a spaţiului terestru s-a conturat treptat o metodologie geografică. Dacă până în secolul al XVIII-lea domina spiritul observaţiei, impus prin personalitatea unui Herodot în antichitate sau a lui Humboldt mult mai târziu, în perioada următoare, specificul metodologic al geografiei a fost sinteza.
3.1.1. Metodologia geografică. Metodologia unei ştiinţe reuneşte metodele, procedeele (tehnicile), principiile şi mijloacele concrete, spirituale şi materiale, prin care cercetătorul se apropie de o anumită sferă a realităţii.

Urmărind etimologia termenului (metodă + logos), metodologia are înţelesul de disciplină care studiază metodele unei ştiinţe sau ştiinţa metodei. Metodologia este teoria ştiinţifică a metodelor de cercetare şi interpretare, cuprinzând concepţia şi principiile călăuzitoare ale unei discipline.

Relaţiile existente între componentele metodologiei geografice pot fi corelate celor trei domenii ale demersului ştiinţific (Vlăsceanu, 1982), redate în schema de la fig. 2. Orientările metodologice dominante în sociologia contemporană ar putea fi clasificate (Vlăsceanu, 1982) în funcţiile de principiile teoretice care au generat un anumit mod de abordare a realităţii sociale, în metodologii obiective şi metodologii interpretative.

Metodologiile obiective sunt specifice ştiinţelor naturii, care se ghidează, ca un postulat, după studiul a ceea ce este obiectiv, adică observabil, repetabil, măsurabil, cuantificabil, fiind metodologii preponderent cantitative şi pozitiviste (având caracter pragmatic).




Fig. 2. Domeniile, componentele şi relaţiile metodologiei geografice (Armaş, 2006)
Metodologiile obiective presupun obiectivizarea metodelor prin standardizare, urmărind identificarea relaţiilor cauzale dintre variabile, pentru a verifica, testa şi prognoza evoluţii şi legalităţi. Un aspect definitoriu al metodologiilor obiective este acela al testării reprezentativităţii generalizărilor făcute. Acest tip de metodologie are un caracter coercitiv, impunând o anumită strategie, care trebuie urmărită cu rigurozitate printr-o suită de metode.

Relaţia dintre metodologie şi metodă este de interacţiune, de potenţare reciprocă, în care metodologia are rolul conducător. Numai o concepţie teoretică riguroasă poate să orienteze şi să ghideze alegerea şi aplicarea corectă a metodelor sau chiar elaborarea unora noi. Această afirmaţie poate fi verificată prin derularea demersului ştiinţific. În cercetare, prima etapă este aceea de punere şi formulare a problemei de cercetat. Problema de cercetat începe cu o întrebare de genul „de ce sunt lucrurile aşa cum le găsim în realitate?”. Ea se reflectă într-un răspuns provizoriu „pentru că……”, având valoare de ipoteză a cercetării, care urmează a fi demonstrată şi verificată. Ipotezele constituie un moment esenţial al demersului ştiinţific, reprezentând veriga de legătură între nivelul teoretic şi cercetarea de teren.

Metodologiile sunt ghiduri apriori care programează cercetările, pe când metoda care se degajă în demersul nostru va fi un ajutor al strategiei (care cuprinde segmente programate, altfel spus, metodologice, dar va comporta în mod necesar descoperirea şi inovaţia (Morin, 1986, p. 27).
3.1.2. Componentele metodologiei geografice

Conceptul de metodă trimite la grecescul methodos, care înseamnă cale, drum.



Metoda reprezintă calea (procedeul sau succesiunea de procedee structurată într-un mod organizat şi sistematic de lucru, prin care se ajunge la cunoaşterea obiectului de studiu.

„Metoda este tocmai acea îmbinare şi organizare de concepte, modele, ipoteze, strategii, instrumente şi tehnici de lucru care dau conţinut unui proiect metodologic. Ea este operatorul care mijloceşte trecerea, ridicarea treptată de la problema de cercetare, enunţată în plan teoretic, la reconstrucţia ei observaţională, experimentală, acţională, în vederea corectării, optimizării, potenţării, restructurării unui sector sau altul (Golu, 1989, p 153-154).

O definiţie care operează distincţia între metodele de descoperire şi cele de aplicare a cunoştinţelor aparţine psihologului Le Ny (1997, pg. 769): „metoda este ansamblul demersurilor desfăşurate de cercetător pentru a descoperi şi verifica cunoştinţele sau de un practician pentru a rezolva o problemă concretă, pornind de la cunoştinţele existente”.

M. Zlate (2000, p. 116) formulează o definiţie care precizează şi natura acţiunilor sau a demersurilor cercetătorului: „metoda defineşte calea, itinerarul, structura de ordine sau programul după care se reglează acţiunile practice intelectuale în vederea atingerii unui scop”.

Dacă metoda arată doar direcţia generală care trebuie urmată într-un studiu, procedeul indică felul concret de a executa o anumită operaţiune, proces de cercetare sau modul de a folosi o metodă (de exemplu, metoda inductivă se aplică prin intermediul procedeului de observaţie directă sau indirectă a fenomenelor cercetate).



Principiul metodologic reuneşte normele sau regulile care se impun a fi respectate pe parcursul cercetării. El mai poate reda şi o lege cu caracter foarte general, greu de demonstrat, dar verificabilă în fapt prin consecinţele pe care le impune ( de exemplu, principiul cauzalităţii).

Mijloacele (instrumentele) cercetării constituie totalitatea uneltelor necesare realizării unei anumite munci ştiinţifice, în vederea atingerii scopului propus. Uneori, chiar anumite procedee şi metode pot dobândi calitate de mijloace de cercetare.

De multe ori însă, sensul noţiunii de procedeu, mijloc, principiu sau metodă geografică capătă o nuanţă echivalentă sau se pot chiar substitui. Astfel, devine explicabil faptul că „observaţia” geografică este atribuită când sferei metodelor, a mijloacelor, când categoriei procedeelor.

Dacă ar fi să transpunem în plan concret aspectele demersului ştiinţific, am putea recurge la următoarea analogie, folosindu-ne de un scenariu simplu: să ne închipuim că suntem reprezentanţi ai unei agenţii de turism şi trebuie să ajungem într-un alt oraş, la o consfătuire pe problema locurilor de cazare.

Transpunând în planul abstract al ştiinţei, putem vorbi – la acest nivel – de obiectivul cercetării, ca expresie a ceea ce vrem să obţinem în urma unui studiu, şi nu a ceea ce ne propunem propriu-zis să facem în acel studiu. Obiectivul, ca ţintă finală a cercetării trebuie să prezinte un nivel superior de cunoaştere. Totodată, el este legat în geografie, în mod direct sau indirect, de un spaţiu concret. Obiectivul cercetării ştiinţifice suportă întotdeauna condiţionarea temporală şi a bazei materiale şi spirituale a cercetării.

În funcţie de obiectiv şi condiţionări (mijloacele cercetării, timpul existent), se va stabili metodologia, reflectată într-o anumită strategie de lucru, care presupune alegerea unui set de metode adecvate.

În analogia la care am recurs, această etapă este echivalentă cu alegerea traseului, în funcţie de mijlocul de deplasare pe care îl avem la dispoziţie. O maşină ne va orienta spre şosea, existenţa unui elicopter va deschide calea aerului etc.

Etapa următoare este cea a acţiunilor concrete, care pun în aplicare metoda. În exemplul ales, dacă opţiunea este maşina, acestea presupun verificarea nivelului de carburant din rezervor, a cauciucurilor, activarea sistemului de pornire etc. Păstrând contextul analogiei la care am recurs, fără respectarea unui sistem de norme şi reglementări universal acceptate în strategia pe care o urmăm, vom gara maşina în primul gard. Aceste norme aparţin, în scenariul exemplificator, codului rutier, iar în ştiinţă, principiilor pe care se fundamentează metodele de cercetare din cadrul unui domeniu.
3.2. Metode ale cercetării geografice
Metodele geografice sunt variate, plurivalente şi complementare. Ele pot fi clasificate după criterii diverse, precum: specificul relaţiilor investigate (metode cantitative şi calitative); natura relaţiilor dintre cercetător şi obiectul investigat (metode directe şi metode indirecte); scop (de recoltare şi prelucrare, de investigare şi prognoză, de cercetare şi aplicare/implementare a rezultatelor).

După locul în care se aplică, metodele geografice pot fi de teren, de laborator sau de cabinet. După nivelul lor de adecvare în raport cu fenomenul investigat, unele metode pot acoperi o arie largă, fiind utilizate în studiul mai multor fenomene, pe când altele îşi găsesc o aplicabilitate strictă. În funcţie de gradul lor de generalitate, unele sunt comune mai multor ştiinţe, altele fiind specifice geografiei sau doar anumitor specializări din cadrul acesteia.

În urma apariţiei teoriei generale a sistemelor s-a impus tot mai pregnant, ca metodă aparte, metoda geografică, drept un mod de abordare complexă a realităţii, pe baza principilor spaţialităţii, a integrării fenomenelor şi a evoluţiei lor în timp.

Dintre metodele ştiinţifice cel mai frecvent utilizate î geografie, punctăm: metoda observaţiei, metoda cartografică, metoda inductivă şi deductivă, metoda analizei şi sintezei, metoda comparaţiei, metoda istorică şi metoda dinamică, metoda experimentală, metoda modelării, metode informaţional-geografice.

O problemă fundamentală se referă la preocuparea continuă pentru obiectivizarea metodelor geografice şi, implicit, diminuarea subiectivităţii cercetătorului.

Pentru obiectivizarea metodelor aplicate, trebuie să se aibă în vedere:



  • formularea clară a problemelor vizate, pe baze conceptuale precise şi riguros construite (experienţa cotidiană ne învaţă că o problemă bine formulată este pe jumătate rezolvată);

  • operaţionalizarea conceptelor, respectiv, transpunerea lor în fapte observabile şi măsurabile;

  • utilizarea în cercetare a unei varietăţi de metode complementare;

  • varierea condiţiilor de aplicare a metodelor;

  • coroborarea rezultatelor obţinute printr-o metodă cu cele rezultate prin aplicarea altor metode, ceea ce va conduce la o validare atât a metodelor, cât şi a rezultatelor obţinute pe seama acestora;

  • cercetări de durată, desfăşurate în timp, şi nu secvenţial. Importantă devine reconstituirea trecutului, reflectat în starea actuală a mediului investigat, pentru emiterea unor prognoze evolutive;

  • demersul constatativ trebuie îmbinat cu cel anticipator sau va servi ca bază pentru acesta;

  • corelarea modalităţilor de cercetare cantitativă, cu modalităţi de cercetare calitativă (cuantificări şi analize statistice asupra formelor şi fenomenelor geografice, urmate de interpretarea calitativă a rezultatelor);

  • folosirea unor tehnici avansate de lucru şi a unui instrument performant şi adaptat cerinţelor cercetării.

Diminuarea subiectivităţii cercetătorului este un deziderat mult mai greu de reglementat, depinzând de capacităţile şi performanţele individuale, dublate de o experienţă cât mai mare în cercetare. Important este ca obiectul de cercetat să fie urmărit în cât mai multe situaţii de observat, pe baza comparării evaluărilor făcute de mai mulţi cercetători.
3.2.1. Metoda observaţiei este în multe cazuri indicată şi ca procedeu al cercetării geografice, atunci când se are în vedere aspectul său acţional. Este metoda de bază şi, totodată, cea mai veche, în orice disciplină ştiinţifică. Ea constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică, a diferitelor fenomene de cercetat, cât şi a contextului în care acestea se produc.

Observatorul este un „fotograf” al faptului, iar observaţia trebuie să redea exact natura acelui fapt. Pentru aceasta este necesar ca spiritul observatorului să fie eliberat de idei preconcepute asupra faptului ce urmează a fi observat. „Observatorul ascultă natura şi scrie sub dictarea ei” (Bernard, 1838).

Imaginea spaţială şi memoria vizuală, reproducătoare, intervin în activitatea geografului, mai mult decât în cadrul altor domenii ştiinţifice, impunându-se aplicarea unei observaţii specifice, menite să reducă obiectul de studiu la scara adecvată unei analize eficiente.

„Observaţia directă, în teren, nu este o simplă contemplare a naturii, ci constituie o interpretare, o analiză a peisajului geografic, cu identificarea obiectelor de cercetare, cu descifrarea şi consemnarea a tuturor elementelor caracteristice (Mehedinţi, 1994, I, pg. 110-112).

Imaginile elaborate se adaugă celor reproducătoare, lărgind baza investigaţiei. Dacă un biolog poate diseca obiectul cercetării sub un microscop care să îi dezvăluie structura acestui obiect, geograful trebuie să caute indicii ale trecutului şi prezentului în teren, pe care să le înlănţuie într-un scenariu logic de evoluţie, prin care să interpreteze starea prezentă a mediului (de exemplu, o succesiune de soluri fosile indică o succesiune climatică, orientarea suprafeţelor de nivelare recompun configuraţia unui drenaj, care poate nu corespunde celui actual etc.).

În fine, imaginaţia creatoare este aceea care, prin procedeele de extrapolare, abstractizare şi generalizare, conduce la definirea teoriei ştiinţifice, prin asamblarea materialului faptic într-un tablou logic şi coerent. Dar în această imaginaţie creatoare constă şi pericolul desprinderii de conţinutul real al obiectului de observat, urmată de o creştere nepermisă de eroare în interpretare.

Principalele probleme pe care le ridică observaţia în faţa cercetătorului sunt: ce observăm (conţinutul observaţiei), care sunt formele observaţiei (ocazională, sistematică, continuă, discontinuă, integrală, selectivă, directă, indirectă), ce anume influenţează calitatea observaţiei, care sunt condiţiile unei bune observaţii, cum pot fi înlăturate anumite obstacole în calea observaţiei, care sunt avantajele şi limitele observaţiei.

De exemplu, condiţiile unei bune observaţii se referă la:



  1. stabilirea clară a scopului, obiectivului cercetării;

  2. selectarea formelor optime de observaţie;

  3. selectarea condiţiilor şi a mijloacelor necesare;

  4. elaborarea unui plan riguros de observaţie (a sistemului conceptual şi de ipoteze de la care se va pleca);

  5. stabilirea cu stricteţe a locului şi timpului de efectuare;

  6. consemnarea imediată a celor observate;

  7. efectuarea unui număr optim de observaţii;

  8. alegerea unor repere de control şi a unor modalităţi de evaluare a observaţiilor făcute etc.

Avantajele observaţiei sunt de necontestat, ea fiind metoda care furnizează cantitatea maximă de material faptic actualizat, cu privire la obiectul de studiu, oferind acces la realitate. Printre dezavantajele acestei metode punctăm faptul că nu pot fi complet eliminate subiectivismul şi individualitatea observatorului din actul observaţiei; totodată, observatorul trebuie să aştepte manifestarea fenomenelor de cercetat sau poate influenţa obiectele şi fenomenele studiate
3.2.2. Metoda cartografică se referă la reprezentarea grafică la o scară redusă a elementelor, fenomenelor, proceselor geografice de la suprafaţa terestră sau proiectate pe această suprafaţă (de exemplu, fenomenele atmosferice). În principiu, se redau areale care delimitează un anumit fenomen, dar pot fi reprezentate şi diferite caracteristici, relaţii sau stadii de evoluţie ale faptelor geografice. Scopul procedeului cartografic este harta tematică, globul, dar şi o multitudine de tipuri de profile, diagrame, cartograme, blocdiagrame etc. După realizare, toate acestea devin mijloace de redare şi de studiu geografic, deoarece ele stau la baza efectuării unor analize de specialitate, cu ajutorul acestora putându-se contura sisteme sau structuri spaţiale, se deduc relaţii, legi.

Cartarea elementelor fizico-geografice se face prin trei metode: suprapunerea elementelor cercetării pe o hartă de bază; realizarea colecţiei de hărţi tematice (începând cu cele geologice, ca substrat al dinamicii reliefului şi până la tipul spaţial al antropizării); reprezentarea sintetică, care constă în delimitarea unor unităţi spaţiale, între care există mici diferenţe contextuale. Unităţile teritoriale poartă diverse denumiri, precum: unităţi peisagistice, geotopuri, geoecotopuri, reprezentând suprafeţe unitare, cu o anumită individualitate a mediului.

Orice concepţie privind cartarea fizico-geografică trebuie să se sprijine pe harta topografică, imaginea satelitară şi realitatea terenului, în special, sub aspectul suprafeţelor de stabilitate şi instabilitate.

Relieful prezintă un dublu rol în mediu, de element structural de bază al peisajului geografic şi de reglator topo- şi microclimatic al scurgerii superficiale şi subterane, precum şi al bilanţului transportului grosier. Pentru perioade scurte de timp, relieful constituie un factor static în peisaj, care influenţează celelalte componente de mediu, în mod areal prin declivitate, iar liniar prin aliniamentul rupturilor de pantă, al văilor, muchilor de versant etc., cu rol de regionare a proceselor actuale. În acest context, relieful trebuie abordat sub aspect funcţional, respectiv, al relaţiilor pe care le implică în celelalte elemente. Scara de abordare ridică, în primul rând, problema delimitării spaţiale şi necesitatea evidenţierii trăsăturilor de relief: văi, versanţi, interfluvii de un anumit ordin de mărime.



3.2.3. Metoda inductivă reprezintă drumul de la particular la general. Este metoda de început în oricare domeniu ştiinţific, când este necesară acumularea materialului faptic, pe baza observaţiei şi a tatonării empirice. Metoda inductivă a stat la baza conturării unor noţiuni, categorii şi legi geografice, în urma eliminării, prin comparaţie, a fenomenelor particulare şi reţinerea, prin abstractizare, a trăsăturilor generale. Se poate spune că cercetătorul, după ce a observat, a descris şi clasificat fenomenele geografice, să ajungă pe calea inducţiei să ne arate şi legea care guvernează funcţionarea lor, astfel încât să se poată stabili chiar o prognoză, când acest lucru este posibil.


Yüklə 125,54 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə