Victoria D



Yüklə 0,94 Mb.
səhifə1/10
tarix29.07.2018
ölçüsü0,94 Mb.
#62438
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   10

Victoria D.Popa



Feţele iubirii

Victoria D.Popa




Feţele iubirii
2007

OMNIA VINCIT AMOR

„Iubirea învinge toate”



Virgiliu

Cecilia îşi amână studiile


În grabă mare îşi pune ultimele lucruri pe care avea să le ia cu ea, controlează dacă n-a uitat cartea de identitate, banii, cheile locuinţei, dă ultimele instrucţiuni sorei sale, pe care o sărută cu toată dragostea, îşi ia geanta şi o zbugheşte pe uşă, alarmată fiind că ceasul îi indica întârzierea în care se afla. Merge aproape alergând să nu piardă trenul cu care trebuia să plece la Bucureşti. Străbătând parcul, când să treacă pe o altă cărare ca să-şi scurteze drumul, îi iese în cale un băiat cu care se loveşte fără voia niciunuia din ei, îi cade geanta care se deschide împrăştiindu-i-se lucrurile. Grăbită să şi le adune, mai are timp să-l admonesteze:

—Of! doamne! Doamne! ce neatent umblaţi!

—Vă rog să mă iertaţi, nu e vina mea, aşa s-a întâmplat.

Ridicându-se deodată amândoi, după ce adunaseră lucrurile împrăştiate, se privesc pentru o clipă.

Faţa vinovată a băiatului îi stârneşte râsul spulberându-i orice urmă de supărare.

Într-adevăr, simţindu-se vinovat, dar în acelaşi timp impresionat de frumuseţea făpturii din faţa sa, băiatul părea foarte plouat.

—Parcă ai fi picat din lună. Din cauza dumitale am să pierd acceleratul.

—Sub nicio formă, îi răspunde băiatul fascinat de frumuseţea ei, scoţând telemobilul pentru a telefona. În cinci minute veţi avea maşina cu care să mergeţi la gară şi eu am să vă conduc ca să fiu sigur că n-aţi pierdut trenul.

În foarte scurt timp a sosit cu maşina un cunoscut al băiatului. S-au urcat amândoi şi stând pe bancheta din spate la distanţa cuvenită unul de celălalt au simţit totuşi o apropiere inexplicabilă. Ajunşi în gară, se anunţa sosirea trenului. Au coborât repede şi-au dat mâna pentru salut privindu-se-n ochi doar pentru o secundă în şuieratul trenului care intra în gară. Băiatul i-a sărutat mâna, ea i-a mulţumit pentru maşină, s-a grăbit să urce în vagonul unde îşi avea locul şi uitându-se pe fereastră a observat că băiatul nu plecase de pe peron; parcă aştepta să apară ea la geam.

A coborât fereastra vagonului şi i-a făcut cu mâna un semn discret. În mintea lui au năvălit atâtea întrebări: Cine este fata asta? Locuieşte în oraş? Cum de n-am mai văzut-o până acum? Cum o cheamă? Ultima întrebare i s-a conturat bine în minte şi când trenul pornea, el a strigat:

—Cum te cheamă? Cum te cheamă?

Fata, nedorind să-i răspundă, zâmbind, i-a făcut cu mâna un semn negativ. Zâmbetul acela a fost pentru el lucrul cel mai minunat şi insistând din nou a strigat:

—Te rog mult, spune-mi cum te cheamă!

Văzându-i disperarea în a-i afla numele, ea a strigat când vagonul părăsea peronul:

—Cecilia! Cecilia!

—Mulţumesc, Cecilia! i-a răspuns el fericit.

Ar fi voit s-o întrebe de adresă, să-i ceară numărul de telefon, să-i spună când se va întoarce, când o mai poate vedea, şi atâtea şi atâtea, dar până să-şi termine întrebările din minte, trenul dispăruse odată cu glasul tot mai stins al roţilor, dar cu imaginea tot mai vie a fetei. Întorcându-se spre maşina prietenului său cu care venise, o vedea ca într-o oglindă cu părul castaniu revărsându-se pe umeri, cu ochii de culoare albastră ca a cerului de primăvară, cu buzele-i cărnoase şi cu o seninătate ce-i lumina întregu-i chip.

—Hai, Matei, ce mergi aşa de îngândurat, îl îndemnă prietenul.

—Cum de n-am mai văzut-o până azi?

—Pe cine să vezi, măi? Ce tot spui?

—Pe fata care a fost cu noi.

—Să nu-mi spui că ţi-a căzut cu tronc.

—Cu tronc e puţin zis.

—Cine este?

—Păi asta-i, că nu ştiu nimic despre ea.

—Cum aşa?

—Ne-am izbit în parc, ea fiind grăbită să nu piardă acceleratul, eu un distrat din fire cum mă ştii. Din izbitură i-a căzut geanta, s-a deschis, s-au împrăştiat lucrurile ce le avea, ne-am grăbit să le adunăm şi ca să ies din încurcătură te-am sunat pe tine să vii cu maşina.

—Nu te-a dat dracului?

—Ca să vezi, Gelule, toată furia şi-a stăpânit-o, făcându-mă doar neatent. Şi când ne-am lovit în capete, din repezeala cu care adunam lucrurile, nici atunci nu şi-a ieşit din fire. Am apreciat foarte mult această atitudine a ei.

—Dacă ar fi fost o altă puştoaică, te-ar fi făcut cu ou şi cu oţet, ba ţi-ar mai fi tras şi vreo palmă, era de părere Gelu.

—Mai mult, a izbucnit în râs făcându-mă picat din lună.

—Înseamnă că şi-a bătut joc de tine.

—Nu mi-a spus-o în bătaie de joc, am simţit aceasta, ci situaţia ca atare i-a stârnit ilaritate.

—Nu aţi făcut cunoştinţă?

—Măi, Gelule, tu ştii în ce situaţie eram? Îmi ardea atunci de cunoştinţă.

—Păcat! Tu care cunoşti atâtea fete şi nu te-ai lăsat de capul lor până n-ai aflat tot ce voiai despre ele, acum ai dat-o în bară.

—Fraiere, nu ţi-am spus cum au stat lucrurile? Ce puteam face?

—Nici nu ştii cum o cheamă?

—Asta am aflat în fuga trenului, când am strigat ca un nebun să-mi spună numele.

—Şi ţi l-a spus?

—Cu chiu, cu vai mi l-a spus.

—Cum o cheamă?

—Cecilia.

—Am ajuns în centru. Unde te las?

—Lângă cofetărie. Vrei o cafea?

—Altădată. Acum mă grăbesc. Bea tu şi pentru mine şi uit-o pe Cecilia.

—Şmechere.

—Servus, Matei!

—Servus, Gelule, şi-ţi mulţumesc.

Intrând în cofetărie şi luându-şi cafeaua pe care şi-o comandase, Matei nu-şi putea lua gândul de la fata pe care o întâlnise într-o împrejurare aiurită, care îi trezise o atracţie deosebită, în acele secunde de repezeală.

În acest timp, Cecilia preocupată de problemele pe care trebuia să le rezolve în Bucureşti nu se gândea la altercaţia cu băiatul din parc. În schimb o asaltau problemele de acasă. Uitase să-i spună Elenei, sora sa, să nu neglijeze regimul mamei lor, dar se gândea că Elena fiind o fată grijulie se va preocupa de acest lucru aşa cum procedaseră împreună.

Silvia, mama lor, se îmbolnăvise cu ceva timp în urmă. Era o femeie foarte frumoasă, frumseţe moştenită şi de fete, mai ales de Cecilia. Ele, ca şi tatăl lor, o iubeau foarte mult. Ca să fie cât mai aproape de ea, Cecilia a pierdut un an de facultate, însoţind-o prin spitale, la analize, la tratamente, asigurându-i medicamentele de care avea nevoie. Şi-a luat toată răspunderea supra ei, pentru că Elena era mai mică şi neputând-se baza atât de mult pe ajutorul ce l-ar fi putut da, tatăl, fiind bărbat şi ca mai toţi bărbaţii nu prea priceput în avea grija unui bolnav.

Silvia nu a fost de acord cu întreruperea facultăţii.

—Fata mea, nu e bine să renunţi la studii pentru mine.

—Nu renunţ, mamă, doar le amân.

—Ei! Ştii cum este când nu faci lucrul la timpul potrivit, ori nu-l faci deloc, ori nu-l mai faci bine.

—Mă ştii delăsătoare, mă ştii puturoasă? Aţi avut probleme din cauza mea cu învăţătura?

—Nu mă pot plânge, că nu ne-ai dat bătaie de cap.

—Atunci?


—Elena este încă la liceu, cerinţele pentru ea sunt mai mici, ar putea să mă ajute. Apoi este şi Alexandru, tatăl tău.

—Nu-ţi face griji, mamă. Lasă totul în seama noastră şi ai să vezi că va fi bine pentru toţi, o liniştea Cecilia, nelăsându-se convinsă de cele spuse de Silvia. Eu te asigur că îmi voi termina facultatea. Voi munci mai mult, îmi va fi mai greu, dar voi reuşi.

Cu lacrimi prelinse pe obrajii palizi de boală, Silvia îşi exprima regretul.

—În loc să-ţi fiu eu de ajutor când ai mai mare nevoie, tu trebuie să mă ajuţi. Of! Doamne! De ce se întâmplă aşa?

—Mamă, nu mai plânge, o îmbrăţişa Cecilia. Ştii că nu-mi face bine să te văd necăjită.

Câte zile şi câte nopţi a vegheat Cecilia lângă patul ei!

—Hai, Ceci, du-te şi mai dormi că mai stau eu cu mama.

—Cum să stai că te ia somnul şi trebuie să-şi ia pastilele la ora 24.

—N-am să dorm, că şi aşa trebuie să fac o lucrare pentru mâine la istorie şi e destul de dificilă, aşa că mă va ţine trează.

—Mă bazez pe tine, Leni.

—Fii fără grijă, că nu adorm.

Ceciliei îi prindea bine câte o noapte de pauză cu câte avea pe cap. pe lângă treburile gospodăriei, pe lângă grija faţă de mamă-sa mai ţinea legătura şi cu prietenele ei de la facultate interesându-se ce le-a mai predat, ce cursuri s-au mai ţinut, cum s-au mai pregătit ele. Le ruga să-i facă şi ei rost de cursuri. Când le primea, cu toate indicaţiile colegelor, le citea, le conspecta căutând să-şi asimileze cunoştinţele.

Obosită fiind, se întâmpla uneori să aţipească stând lângă patul Silviei. Dacă o surprindea Elena în această stare atât îi trebuia.

—Vezi, te-am prins. Îmi faci mie observaţie că adorm, dar tu de ce dormi?

—Am aţipit puţin.

—Tot aia este.

—Nu ai dreptate, fiindcă nu este ora pentru medicamente. Mai sunt 12 minute.

—Dacă nu veneam eu, ar fi trecut minutele şi tu nu te-ai fi trezit la timp, somnorilă!

—Uite la ea, isteaţa, adăuga Cecilia strângând-o tare în braţe.

—Stai, Ceci, că mă doare.

—Să te doară că nu mă laşi în pace.

La ora când trebuia să-i dea medicamentele mamei, o trezea.

—Mamă, trebuie să-ţi iei bomboanele. Uite paharul cu apă.

—Arde-le-ar focu’ de bomboane, că m-am săturat.

—Închipuie-ţi că sunt de ciocolată, dulci, gustoase, fine, aromate, ah!, ah!, ce bune!, o încurajau ele.

—Nu le mai faceţi reclamă că ştiu cum sunt. De ce sunteţi amândouă? Una să fi mers la culcare.

—Pentru că Ceci era cât pe-aici să adoarmă, dacă nu veneam eu, se făloşea Elena.

—Hai, mă Leni, nu mă mai necăji.

—Las-o, mamă, că şi ea este obosită, cu câte are pe cap. Amândouă sunteţi necăjite din cauza mea. Ce să fac? N-aş vrea să fiu aşa.

—Nu-ţi face griji că te vei însănătoşi şi va fi totul bine ca la început.

Erau zile când mama se simţea mai bine şi atunci stătea de vorbă cu ele, cu Alexandru, interesându-se de problemele curente ale casei.

—Leni, ce note ai mai luat că nu mi-ai spus de multă vreme cum merge la şcoală.

—Am luat un opt la mate, un nouă la română şi un cinci la engleză.

—Vai de mine! Numai cinci ai luat la engleză?

—Da! pentru că am uitat vocabularul acasă.

—De ce eşti distrată? Pentru aceasta ţi-a scăzut cinci puncte?

—N-am tradus corect un text.

—De ce n-ai întrebat pe doamna cu care faci pregătire?

—Am lipsit de două ori de la pregătire.

—De ce?


—O dată n-a putut doamna şi a doua oară am fost obligaţi să mergem la o prezentare de carte.

—Cheamă-l pe tata, te rog!

Plecând cam plouată, după câteva minute s-a întors cu Alexandru.

—Sandu dragă, ai ştiut că Leni a luat cinci la engleză?

—?!

—Zice că nu s-a mai dus de două ori la pregătire. Trebuie s-o urmăreşti.



—Tu eşti mare acum, îţi ştii programul, trebuie să te urmăresc ca pe cei din clasa I? se supără Alexandru.

—Vino încoace!, o scoase tatăl său din camera Silviei ca s-o ia la întrebări, nu de faţă cu mamă-sa care s-ar fi necăjit şi bolnavă cum era nu avea nevoie de acest lucru.

—De ce n-ai fost la pregătire?, se răsti Alexandru.

—Tată să-ţi spun cum a fost. Lunea trecută nu m-am dus, fiindcă ştii că mama a avut o criză şi trebuia să stau cu ea că voi n-aţi fost niciunul acasă. Alaltăieri, joi, nu m-am dus că mama a făcut baie şi trebuia s-o ajut că Cecilia, a fost cu analizele la medic, iar dumneata ai fost la serviciu. Nu puteam să-i spun că din cauza ei nu m-am dus, că o făceam să sufere, aşa că am minţit.

—M-am mirat şi eu, că ştiu că nu-ţi place să lipseşti nici de la şcoală, nici de la pregătire.

Alteori, Silvia era dărâmată de boală. Era bine când dormea, dar dacă nu dormea, gemea într-una de durere. I se dădeau calmante însă degeaba. N-avea poftă de mâncare, era nervoasă nu-şi găsea locul. În stările de preleşin era atât de liniştită că dacă o vedeai, îţi dădeai seama că prea mult nu mai are de trăit.

Odată le-a povestit un vis pe care-l avusese şi care i-a îngrijorat. Se trezise mai devreme ca de obicei şi Cecilia a întrebat-o:

—N-ai dormit bine astă-noapte?

—Am dormit ceva şi am avut un vis ciudat.

Se făcea că eram pe un coridor foarte, foarte lung şi nu prea luminat.

—Ce coridor? o întrerupse Alexandru care tocmai intra pe uşă să vadă ce face, înainte de a pleca la serviciu.

—Îi spuneam Ceciliei ce am visat. Deci mergeam pe un coridor lung şi parcă îmi era teamă. La capătul coridorului s-a deschis o uşă şi s-a înfăţişat o privelişte minunată; un câmp înverzit cu multe, multe flori frumoase şi cu o lumină tulburătoare. Atât de mult mi-a plăcut că am uitat de îngrijorarea pe care o avusesem pe acel coridor şi bucuroasă, am început s-alerg pe acea câmpie printre flori. Simţindu-mă uşoară ca un fulg am alergat până am ajuns la o răspântie de drumuri. Nu ştiam pe care drum s-o iau: pe cel din dreapta, sau pe cel din stânga. În momentul acela, am auzit o voce din senin care mi-a spus: „Întoarce-te! Întoarce-te! Nu ai voie să mergi mai departe!” şi m-am trezit cu o stare de părere de rău că n-am putut merge în continuare prin acele locuri nemaivăzute. Ce să fie asta?

—Vise de noapte, a exclamat Alexandru, liniştind-o. A sărutat-o şi a plecat la serviciu, dar visul Silviei i-a dat de gândit ca şi Ceciliei care mersese să-şi bea cafeaua în bucătărie.

—Ce eşti aşa îngândurată, Ceci, a întrebat-o Elena ce venise să-i spună „pa” înainte de a pleca la şcoală.

—Mă gândesc la visul mamei.

—Ce vis?


—Visul pe care mi-l spuse de dimineaţă.

—A visat ceva rău? se îngrijoră Elena.

—Nu!respiră adânc Cecilia, dar mă tem să nu prevestească ceva rău.

—Spune-mi şi mie ce-a visat.

—Hai, du-te la şcoală că nu ai timp pentru aşa ceva!

—Te rog, Ceci, te rog!

—Du-te, Elena, nu mă înnebuni!

—Îmi spui când mă întorc?

—Îţi spun.

—Îmi promiţi?

—Du-te, măi, odată!

După plecare sorei sale, Cecilia, cu fiecare înghiţitură de cafea se tot gândea la tâlcuirea visului. Poate coridorul întunecat din visul mamei era tunelul despre care se vorbeşte frecvent, prin care s-ar zice că se află omul înainte de moarte, condus fiind de luminiţa de la capătul său.

Citise cărţi, printre care şi „Teoria evoluţiei spirituale” al cărei autor nu şi-l mai amintea, în care erau prezentate cazuri de moarte clinică şi cei reîntorşi la viaţă povesteau experienţa trăită în alt fel de mediu decât cel terestru, invadat de lumină albă, puternică, de linişte, de pace, de făpturi omeneşti transparente. Oamenii, prezentaţi în asemenea cazuri, povesteau cum o voce, asemenea celei din visul mamei, le spunea să se întoarcă de unde au plecat fie că au copii de crescut, fie că au de terminat nişte lucruri începute, fie că pur şi simplu nu le-a venit rândul.

Acea câmpie minunată, din visul mamei, îndreptăţea teoria după care în timpul somnului, sufletul omului se detaşează de corp şi colindă. De aceea nici nu este recomandat să trezeşti pe cineva brusc, mai ales când doarme profund pentru a nu se produce un dezechilibru ce n-ar mai face posibilă revenirea sufletului în corp.

În „Teoria evoluţiei spirituale”, carte pe care o găsise pe la bunicii ei, Cecilia citise despre cazul unui om care fiind în moarte clinică şi-a simţit întreaga înmormântare. A auzit-o pe mama îndurerată care îl bocea, pe ceilalţi membri ai familiei care plângeau, pe preotul care oficia slujba de înmormântare, pe cei care au ţinut cuvântări, numai că nu putea să facă nimic. Cel mai groaznic a fost când l-au coborât în groapă şi când a auzit primii bulgări de pământ peste sicriu.

S-a trezit în sala de operaţii când medicul specialist, în faţa studenţilor i-a făcut o incizie la unul din ochi pentru a demonstra structura anatomică şi fiziologică a organului văzului. În timpul vieţii, îşi dăduse acordul ca după moarte corpul să-i fie folosit în asemenea scop. Atunci a povestit celor prezenţi, care rămăseseră înmărmuriţi, toată experienţa prin care trecuse.

Cecilia mai auzise şi alte cazuri asemănătoare, ca de exemplu, bolnavi care după efectuarea unor operaţii intrau în moarte clinică. Când îşi reveneau, povesteau cum a decurs operaţia, ce vorbea medicul, ce spuneau asistentele, dacă erau siguri de reuşita operaţiei, cum le-au rezolvat. Cu toate acestea în minte, se gândea la visul mamei şi încerca să tragă nişte concluzii bazându-se pe multă, multă speranţă, poate că şi sufletul Silviei s-a detaşat de corp atunci când se afla în câmpia aceea minunată, în care ea s-a simţit uşurată şi cu o pace interioară. Cele două drumuri de la răspântie poate semnificau drumul spre rai şi drumul spre iad, sau drumul vieţii, ori cel al morţii, făcând-o pe mamă să nu ştie pe care să apuce. Dacă vocea i-a poruncit Silviei să se întoarcă, aceasta înseamnă, gândea Cecilia, că mama va trăi, că prin urmare se va însănătoşi, că nu i-a venit rândul să moară. „Ajut-o, Doamne, să trăiască!”, îşi spunea în sinea ei.

La prânz când sa întors de la şcoală, Elena a deschis încet uşa şa camera Silviei care dormea, a închis-o iarăşi încet ca să n-o trezească şi fuga în bucătărie unde ştia că Cecilia îi aştepta cu masa.

—Ciau! Ce-ai pregătit bun?

—Îndată ai să vezi.

—Spune-mi visul mamei!

—Ai un pic de răbdare. Ajută-mă întâi să punem masa că trebuie să vină şi tata.

Nici n-a terminat bine vorba că a apărut şi Alexandru.

—Ce faceţi fetelor?

—Ne pregătim pentru servirea mesei. Veniţi că mâncarea este gata, i-a îndemnat Cecilia.

S-au aşezat în jurul mesei şi în timp ce mâncau, Elena nerăbdătoare a revenit cu rugămintea ei.

—Acum trebuie să-mi spui visul, Ceci. Am aşteptat destul.

—La masă se mănâncă, nu se vorbeşte.

—Lasă-mă cu teoriile, că mă supăr.

Neavând încotro, Cecilia i-a povestit visul în timp ce Elena foarte atentă, cu ochii ţintă în gura sorei sale o asculta. Tot atât de atent a fost şi Alexandru cu toate că el fusese de faţă când a povestit Silvia.

—Ce să fie asta? a întrebat Elena nedumerită şi totodată îngrijorată.

—Dumnezeu ştie, a răspuns Alexandru, de data aceasta fiind şi el îngrijorat.

—Eu cred că dacă vocea aceea i-a spus să se întoarcă, fiindcă nu i-a venit rândul, înseamnă că mama se va întoarce la sănătate, la viaţa ei normală.

—Deci se va face bine, nu? Ce zici tată? aştepta confirmarea Elena.

—Să dea Dumnezeu să fie aşa.

—Este Cecilia că se va face sănătoasă? era nerăbdătoare Elena să afle părerea sorei sale.

—Nici nu concep altfel.

S-a mai scurs ceva timp şi într-o bună zi pe când conspecta dintr-un curs de facultate, în timp ce supraveghea şi fierberea bucatelor pentru prânz, Cecilia a auzit-o pe mamă-sa că ieşea din baie, dar fiind atentă nu i-a mai auzit paşii spre camera ei. A aşteptat puţin şi s-a dus să vadă ce s-a întâmplat. În camera Silviei nu era nimeni, pe coridor de asemenea. Uşa dinspre grădină era întredeschisă, iar pe trepte stătea Silvia privind soarele ale cărui raze răzbăteau printre crengi până la ea, luminându-i chipul palid, dar fericit.

—Mamă, m-ai speriat că nu ştiam unde eşti, i-a spus Cecilia, bucuroasă că pentru prima dată, după aproape o jumătate de an, o văzuse pe mamă-sa ieşind din casă.

—Mi-a fost dor de soare, de lumină, de aer şi am ieşit puţin afară.

—Ai făcut foarte bine, dar nu sta pe trepte. Îţi aduc imediat un scăunel.

Cecilia a venit în grabă cu un scăunel pe care a aşezat-o pe Silvia şi a învelit-o într-un pled.

—Nu îmi este frig; este atât de cald şi de plăcut, de aceea am voit să ies că mă simt în cameră ca într-o închisoare.

—Te cred, dar nu poţi dintr-o dată să ieşi îmbrăcată lejer şi nici să stai prea mult, oricât de cald ar fi afară şi de frumos, fiindcă organismul dumitale este slăbit.

În timp ce ele discutau, au fost întrerupte de doamna Codreanu, o bună prietenă a Silviei.

—Bună, Silvia, ce faci?

—Îmi trag zilele.

—Intru puţin la tine.

—Îmi face plăcere.

Intrând pe portiţă, pe cărarea străjuită de flori, doamna Codreanu i le admira.

—E minunat la tine cu atâtea flori frumoase.

—Este meritul alor mei şi în special al Ceciliei, că din partea mea putea să moară grădina.

Ajungând lângă ea, doamna Codreanu a exclamat.

—Ce mult mă bucur că în sfârşit te văd afară!

Cecilia i-a adus şi ei un scăunel, invitând-o să se aşeze.

—Mulţumesc, Cecilia.

—Cu plăcere. Vă las să vorbiţi că am treabă la bucătărie. Mă scuzaţi, vă rog.

Aşezîndu-se lângă Silvia, doamna Codreanu i-a luat mâna într-ale ei şi a întrebat-o:

—Cum te mai simţi?

—Dragă Elvira, să bat în lemn, mă simt mai bine, iäa răspuns Silvia, bătând în scăunelul pe care stătea.

—Să te simţi bine că ţi-o ajunge cât ai suferit.

—Am suferit şi pentru mine şi pentru ai mei, mai ales pentru fata asta care s-a sacrificat atâta pentru a mă îngriji.

—Ai o fată bună. Să-i dea Dumnezeu sănătate!

—Dacă nu era ea, nu ştiu ce-aş fi făcut.

Ar fi discutat ele mai mult, dar Cecilia, severă cu respectarea programului mamei, le-a întrerupt invitându-le înăuntru.

—Ştiţi, mama a ieşit pentru prima dată din casă şi e bine să nu stea prea mult până nu se acomodează. Veniţi să mai vorbiţi în cameră.

—Nu, mulţumesc. Trebuie să mă duc la piaţă că într-acolo plecasem, dar văzând-o în grădină pe Silvia nu m-a răbdat inima să nu vin să schimb două vorbe cu ea.

—Bine aţi făcut. Vă mai aşteptăm.

Elvira Codreanu era una din persoanele care o vizitau des şi când Silvia se simţea rău şi când avea stări mai bune.

În acea zi, Silvia a avut o bună dispoziţie pe care i-a mărturisit-o Ceciliei.

—Azi m-am simţit în rândul lumii. Am comunicat în voie cu Elvira.

—Nu este prima oară când ai vorbit cu ea.

—Ştiu că am vorbit des cu ea şi cu cele şi cei care m-au vizitat, dar vorbeam de pe patul de boală şi uneori sufeream dureri groaznice şi stări de anxietate şi mă forţam să nu fie observate; chiar îmi doream să plece mai repede persoana cu care discutam. Azi, însă, a fost altfel. Nu m-a mai durut nimic, deşi slăbită tot mă simt, aerul m-a înviorat, poftă de vorbă am avut.

—Trebuie să ai şi o mai mare poftă de mâncare şi îţi voi cumpăra vitamine, după ce vorbesc cu medicul, ca să te întremezi.

Înconjurată de iubirea alor ei şi respectând tratamentul cu stricteţe, Silvia îşi revenea cu fiecare zi tot mai mult. Elena şi Alexandru erau mai îngăduitori, dar cu Cecilia nu era de jucat.

—Nu mai iau pastilele astea că-mi fac greaţă, îşi exprima dorinţa câteodată.

—Nici să nu te gândeşti. Trebuie să le iei. Uite ţi-am adus paharul cu apă.

—Au, Cecilia, mă omori cu zile.

—Nu spune aşa, că-ţi fac bine. De când le iei nu te simţi mai bine?

—Mulţumesc lui Dumnezeu!

—Vezi?

Alteori nu mai voia injecţii, spunând:



—De ce să le mai iau când simt că nu mai este cazul.

—Le iei pe toate din această cutie, aşa cum ţi-a recomandat medicul ultima dată, n-o slăbea Cecilia.

După timp îndelungat, starea mamei se îmbunătăţise. Femeia prinsese din nou culoare în obraji, îi revenise pofta de mâncare, devenise mai veselă, începuse să se ocupe de treburile gospodăreşti, dar nu era împăcată că Cecilia pierduse un an de facultate ca s-o îngrijească. Deşi fata ajunsese deja avocat, totuşi întârzierea de a-şi profesa meseria o măcina însă acest regret era compensat de gândul că iubirea cu iubire se tratează. Iubirea de mamă i-a fost răsplătită întreit de iubirea soţului, a fiicelor şi mai ales a Ceciliei care-şi sacrificase un an de studiu, nu din obligaţie ci din dăruire totală.

Când ai astfel de sentimente, te simţi un alt om, deasupra răutăţilor din lume, cu inima deschisă faţă de cei din jurul tău, fie rude, fie străini, gata să le sari în ajutor cu tot ceea ce le poţi oferi, chiar numai şi o vorbă bună, fără să aştepţi nimic în schimb. La toate acestea se gândea Cecilia în drum spre Bucureşti, mulţumită că mama scăpase de pericolul bolii, că viaţa familiei intrase în normal. Acum trebuia să lupte pentru obţinerea unei burse în vederea susţinerii doctoratului în străinătate, sprijinul avându-l din partea unui unchi al ei stabilit în Germania.






Yüklə 0,94 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   10




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə