 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

2.4.3. Apelurile televizate. Înregistrarea primelor apariţii la televiziune, în
după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 (Tatulici 1990), oferă o imagine interesantă a amestecului de opinii confuze, apeluri contradictorii, între care, chiar dacă nu se poate distinge spontanul de dirijat, se impun câteva leit-motive surprinzătoare:

a) tema religioasă: „acea suflare divină a lui Dumnezeu” (I. Caramitru), „să ne uităm către Dumnezeu” (M. Dinescu); ea susţine interpretarea revoluţiei ca miracol;

b) tema patriotică: „purtătoarea geniului românesc peste timp” (I. Caramitru), „eroicul popor român” (M. Dinescu). E surprinzător cum o mişcare antidictatorială, îndreptată evident împotriva fostului lider comunist şi potenţial împotriva comunismului, adoptă un limbaj de legitimare patriotic, care reia clişeele celui contestat. Vorbitorii pomenesc, ca şi Ceauşescu în discursul pronunţat cu o zi în urmă, de apărarea ţării, un subiect care nu era în niciun caz principalul scop al acţiunii directe din acele momente. Între acţiune şi discurs – purtător al reprezentărilor standard – se cască o prăpastie: „Craiova e tot cu noi. În aceeaşi condiţie pentru apărarea patriei... şi a poporului şi libertatea lui...” (p. 24); „vorbesc din partea unui comitet de redactare a proclamaţiei de eliberare... a ţării noastre” (id.); „sunt tineri, sunt puternici şi ştiu să-şi apere ţara” (p. 25) etc.;

c) tema liniştii: se fac, din primul moment, apeluri la linişte; se anunţă o victorie, un sfârşit şi nu un început al luptelor: „Rugăm să vă păstraţi calmul şi înţelepciunea. A curs destul sânge. Trebuie să avem răbdare” (M. Dinescu); discursul capătă chiar accente contradictorii, ca atunci când cere o ieşire în stradă în linişte: „Fiţi calmi! Ieşiţi pe stradă în linişte... ascultaţi în linişte totul...” (id.). Toţi vorbitorii cer, de mai multe ori, linişte, calm, înţelepciune, răbdare: „Nu vă grăbiţi!”; „Nu intraţi în panică!”. În fond, îndemnurile sunt la non-acţiune şi provin în parte din teama de necunoscut, de imprevizibil: „Nu răspundeţi la provocări!”. Linişte e un cuvânt repetat obsesiv, printre altele şi pentru că în studio discursurile se suprapun până la confuzie; textul înregistrării furnizează astfel şi momente de comedie pură: „O voce: – Vreau să cânt ceva. Se poate? Alta: – Nu, bă, n-ai voie.... linişte deplină!”. Când ideea de linişte e pusă în legătură chiar cu acţiunea viitoare, apare o surprinzătoare folosire a pasivului, care trădează tot o inconştientă neasumare a rolului de agent: „Trebuie neapărat să fim liniştiţi... pentru ca energia şi puterea noastră să fie folosită...” (I. Caramitru). Programul expus spontan în aceste momente de cei care vor constitui ulterior opoziţia e, ca o ironie involuntară, exact cel care îi va face să piardă partida.

Discursul liniştii, al non-violenţei, nu e în fond unul autonom, ci se constituie polemic, ca reacţie; mulţi vorbitori se raportează la discursurile anterioare ale preşedintelui, acceptându-i presupoziţiile şi negându-i doar caracterizările explicite: „Nu devastaţi nimic” (M. Dinescu); „să le dovedim că nu suntem huligani, să le dovedim că suntem mai culţi” (o vorbitoare); „să dovedim că nu suntem fascişti, aşa cum ne-a numit el” (p. 32).

2.4.4. „Teroriştii”. Foarte curând reprezentarea situaţiei revine în matca violenţei legitime, de apărare. Schimbarea de regim a avut în România şi particularitatea apariţiei unei figuri fantomatice, neidentificate oficial până astăzi, care a preluat asupra sa violenţa anarhică, în timpul în care violenţa legitimă revenea, din nou, armatei, deci statului: „teroriştii”. Sloganul repetat intens la sfârşitul lui decembrie 1989 – „Armata e cu noi” – îi oferă de fapt omului obişnuit, devenit „revoluţionar”, rolul de a sprijini forţele autorităţii. Figura „teroristului” – oponent înarmat al schimbării de regim – se constituie din câteva trăsături prototipice. Duşmanul e în acelaşi timp întruchipare şi prelungire a figurii dictatorului – „«Killerii» lui Ceauşescu, aceşti bandiţi formaţi după chipul şi asemănarea dictaturii, seceră în continuare, din vizuini de fiară, vieţi omeneşti” (SP, 24.12.1989), poate străin (zvonurile despre arabi sau asiatici reactivează tema patriotică), probabil securist. Faptul că personaje misterioase preiau trăsăturile duşmanului, pentru a dispărea apoi fără urmă, nu e străin de percepţia ulterioară a violenţei.

Reprezentând continuitatea metonimică cu fostul regim, teroriştii oferă o imagine a violenţei paroxistice: „hiena bezmetică şi brutală, în zvârcolirile-i ultime ucide, murdăreşte, terorizează” (TL, 25.12.1989). Interpretarea standard invocă patologicul, anormalitatea, absurditatea: ei urăsc, „acţionează pe cont propriu” (TL, 25.12.1989), sunt drogaţi, fanatizaţi. Sunt, în plus, prezentaţi ca marginali: „elemente declasate şi iresponsabile” (Comunicat al Consiliului FSN din 25.12.89) şi nu ca o ameninţare serioasă la adresa ordinii; pot doar provoca frica: „şi-au trimis limbile de foc ale agoniei lor iremediabile” (SP, 23.12.89).

Termenul terorist s-a impus treptat; transmisiunea TV care i-a făcut cunoscuţi pe terorişti alterna, la început, mai multe desemnări; crainicii ezitau, aproximând:
„2000... de tero... antiterorişti... brigada antiteroristă... ajutaţi-ne... ieşiţi populaţia... ajutaţi-ne... 2000 de terorişti... armata, ajutaţi-ne, să ne apere armata, să ne apere cineva” (Tatulici 1990: 65); „elementele criminale” (p. 74), „bandiţi” (p. 78), „duşmani” (p. 82), „teroriştii” (p. 97), „huligani” (p. 98), „trupele de securitate” (p. 100), „securişti” (p. 100); „Da, nu sunt trupe de securitate, după cum s-a făcut acum precizarea, sunt comandouri, dar, vă rog să-mi scuzaţi limbajul neacademic, dracu ştie cum se numeau şi dracu să-i ia!” (p. 100), „securişti din ăştia fanatici” (p. 102), „fanaticii aceştia de securişti” (p. 104), „grupurile acestea teroriste organizate” (p. 106), „trupe de securitate... sau aceşti terorişti” (p. 107).
,,Teroriştilor” li se lansează chiar apeluri, cu formule de adresare patetice: „Elemente criminale! Este ultima voastră şansă, coborâţi!” (p. 121) Comunicatele oficiale şi ziarele vor impune treptat desemnarea, care în 25 decembrie nu era încă fixată: „elemente declasate şi iresponsabile rămase fidele tiranului au încercat să continue practica teroristă a vechiului regim” (Comunicat al Consiliului FSN din 25.12.89). Peste puţină vreme, „teroriştii” vor deveni însă, chiar în comunicate oficiale, „aşa numiţii terorişti” (Manolescu 1991).

Figură pur instinctuală sau maşinărie de luptă, fără discurs propriu, inconsistentă chiar în modul de desemnare, „teroristul” absoarbe violenţa şi o transformă într-o naraţiune.

2.5. Reprezent/ri în conflict
2.5.1. Violen[a ca tem/ discursiv/. O reprezentare a violenţei la începutul lui 1990. În spaţiul discursului public, tema violenţei apare, în perioada imediat următoare căderii regimului comunist, cu o frecvenţă remarcabilă. Cuvântul violenţă e un indice al acestei prezenţe obsesive: el circulă intens în perioada respectivă în presă (în relatări, comentarii, articole de direcţie), în discursul politic şi electoral, în sloganurile scandate la demonstraţii.

În cursul anului 1990, titluri care conţin cuvântul-temă apar frecvent în paginile tuturor publicaţiilor importante (adesea în pagina I):

Fără violenţă! (M. Bunea, Adevărul, 17.01.1990, 1); Fără violenţă! (A. Buzura, RLit, 18.01.90, 1); Fără violenţă (I. Manea, Dreptatea, 21.02.1990, 1); Sindromul violenţei
(C. Sorescu, TL, 20.02.90, 1); Minciună, dezinformare, manipulare, violenţă (D. Semenescu, Dreptatea, 22.04.1990, 1); Violenţa şi iubirea de oameni, (Dimineaţa, 26.04.1990, 1); Harta violenţei (M. Boiangiu, Adevărul, 13.05.90, 1); Violenţa se plânge de violenţă (grupaj, Adevărul, 15.05.1990, 1); Alegeţi: democraţie sau democraţia violenţei
(F. Ciobănescu, Adevărul, 18.05.1990); Violenţă şi vandalism (D. Novăceanu, Adevărul, 13.06.1990, 1); Violenţă şi victime (S. Roşca Stănescu, RL, 14.06.1990, 1); Autorităţile preferă violenţa (F.G. Mărculescu, RL, 14.06.1990, 1); Fără violenţă (I. Marcovici, RL, 20.06.1990, 1); Violenţă şi pistoale „Makarov” (Al. Gavrilescu, Adevărul, 28.06.1990,1); În faţa violenţei (G. Grigurcu, Dreptatea, 29.06.1990, 1); Preţul violenţei (M. Bărbulescu, Adevărul, 4.12.1990, 5); Violenţa particulară şi de stat (A. Mungiu, 22, 25, 1990, 4); Note despre violenţă (B. Ghiu, 22, 49, 1990, 4) etc.
Publicaţiile enumerate mai sus ilustrează cele mai diverse orientări – presă guvernamentală şi de opoziţie, ziare independente sau de partid; cele mai multe titluri de primă pagină despre violenţă se pot găsi în Adevărul (continuatorul vechii Scânteia, organul Partidului Comunist Român). Toate articolele enumerate se referă la violenţă în context strict politic. Două reviste de cultură dedică, în anii următori, numere tematice violenţei: 22, nr. 23, 1991 şi Dilema, nr. 20, 1993; articolele publicate în acestea pot servi în acelaşi timp drept referinţe critice şi drept material documentar – în măsura în care ilustrează şi ele reprezentări ale violenţei curente în epoca de care ne ocupăm.

O parte din articolele citate mai sus se referă explicit la violenţa de limbaj; multe altele îşi indică obiectul special chiar din titlu: Violenţa onomatopeică (S. Andon, Adevărul, 4.12, 90, 1); Violenţa verbală (D. Ispas, Strada, 5, 1990, 3). Frecvenţa termenului e semnificativă mai ales în raport cu cvasi-absenţa sa din discursul public anterior.

Interpretările diferite au o serie de trăsături comune: în primul rând constituirea într-un discurs confuz, generalizant, pseudoteoretic, aluziv, în care de la obiectul concret se alunecă rapid la simboluri, structuri, mentalităţi. Acest tip de limbaj contrasta în mare măsură cu ultima „limbă de lemn”, dar îi moştenea câteva obişnuinţe: impersonalitatea, dezarticularea, simbologia, bovarismul literar.
2.5.2. Tema „liniştii”. Rolul important pe care l-au avut în evoluţia politică reprezentările violenţei e dovedit, indirect, de eficienţa unui alt cuvânt-cheie: linişte. În română, cuvântul linişte e polisemantic, cuprinzând sensul de ,,non-agitaţie, calm”, dar şi pe acela de ,,tăcere” (mai ales folosit interjecţional – linişte!, sau în sintagmele a face linişte, a păstra liniştea etc.). Decontextualizat, cuvântul generează ambiguitate şi e uşor manipulabil: prin el, refuzul tulburărilor se poate identifica cu refuzul exprimării, cu intoleranţa faţă de multiplicarea contra-discursurilor. Apelurile la linişte au constituit în 1990 o temă electorală eficientă; cuvântul s-a fixat în principalul slogan al grupării conservatoare care a câştigat primele alegeri: „Un preşedinte pentru liniştea noastră” – devenind un cuvânt emblemă şi funcţionând ca marcă de identificare (v. supra, partea a III-a, 1.1.1.). Simpla sa prezenţă într-o titulatură – de exemplu „Liga pentru liniştea ţării, dreptate şi adevăr” – sau chiar într-o replică – „Am votat pentru linişte” – permitea recunoaşterea orientării politice a emitenţilor; gruparea adversă îl evita sistematic. Dincolo de ambiguitate şi de polarizare, cuvântul-cheie e semnificativ şi pentru că se defineşte prin negaţie: ca absenţă a tulburării, a zgomotului sau a vorbirii.

Numărul ziarului Adevărul din ziua primelor alegeri – 20 mai 1990 – atestă interpretarea liniştii ca absenţă a discursurilor: prima sa pagină e albă (cuprinsă într-un chenar bleu, culoarea partidului de guvernământ), cuprinzând doar un apel: Avem nevoie de linişte, oameni buni! Mesajul – care atestă o bună tehnică publicitară (contrast, surpriză, cuvinte cheie) uzează şi de strategia de captare a unui emiţător bivalent: egal destinatarului, alături de care se include în pluralul persoanei I („avem nevoie”), – şi exterior lui, discret pedagogic prin formula de adresare populist-tradiţională („oameni buni”). Prin punerea în scenă grafică, termenul linişte apare mai ales ca negaţie a violenţei informaţionale, implică o interpretare agresivă a pluralităţii discursurilor. Pe de altă parte, prins în lupta politică, ziarul cu pagini albe îşi neagă propria esenţă.

O primă diferenţiere în reprezentările violenţei o constituie astfel violenţa opusă liniştii – faţă de violenţa care nu intră în opoziţie cu nicio valoare explicită. Dacă tabăra guvernantă a avut un termen-cheie opus violenţei, în cea opozantă acesta e mai greu de găsit. Faptul poate fi interpretat pozitiv (ca o flexibilitate intelectuală superioară) sau negativ (ca un handicap în persuasiunea politică). De o parte, a existat propunerea de a se alege între violenţă şi linişte – cu o clară personalizare: liniştea suntem noi, violenţa – ceilalţi. De cealaltă parte, nu s-a perceput decât o respingere simplă. Asimetria pare să ateste că violenţa a fost un concept politic manipulabil mai ales în favoarea uneia din tabere. Este evident că reprezentarea bazată pe contrast e mai puternică decât cea izolată.

Termenul asociat constant liniştii e munca, aflată în opoziţie cu vorbirea, cu discursul public. Pentru că discursul înseamnă putere – legitimă sau ameninţătoare –, soluţia celor care nu se identifică cu aceasta e mitologia muncii, produs discursiv al totalitarismului (vezi Mungiu 1995: 45). Ca şi linişte, muncă funcţionează ca termen-cheie, cuvânt-emblemă, neanalizabil, cu o mare putere combinatorie: „avem de apărat liniştea muncii noastre” (SP, 23.12.89); „privilegiul de a fi rămas în viaţă trebuie să-l plătim cu muncă pătimaşă, nu cu răbufniri animalice” (Adevărul, 14.01.90); „Revoluţia înseamnă, acum, muncă” (Adevărul, 9.01.1990).

2.5.3. Discursul şi puterea. Se pare că, imediat după decembrie 1989, pentru mulţi discursul public se identifica cu puterea politică: faptul de a pronunţa opinii într-o situaţie privilegiată (la o tribună, la televiziune, în presă) atrăgea bănuiala că vorbitorul dispune într-o măsură mai mare de putere decât ceilalţi. Prin analogie, sub presiunea obişnuinţei cu o situaţie de monopol al discursului politic, oratorul era suspectat de a deţine nu doar instrumentul retoric al persuasiunii, ci o putere ocultă prealabilă, dovedită prin faptul de a vorbi. În ultimele decenii identificarea dintre putere şi discurs, şi mai ales ideea că discursul e o consecinţă a puterii şi nu invers, se consolidase: în afara discursului politic al conducătorului nu existau decât discursurile asupra cărora acesta transfera autoritate: fie discursuri-ecou, fie discursuri encomiastice avându-l ca obiect. În decembrie 1989, discursul pronunţat la televiziune reprezintă un act esenţial în legitimarea viitorului preşedinte. Ulterior, atacurile împotriva opoziţiei sunt concentrate asupra dreptului ei de a vorbi: neliniştitor in măsura în care apare ca o dovadă a puterii ei oculte. Scrisorile de ameninţare (vezi...) recurg des la imperativul ,,taci!” şi la identificarea adversarului, prin actul de a vorbi, cu Ceauşescu.

Identificarea discursului politic cu puterea e dovedită şi de obsesia lingvistică legată de persoana dictatorului. În condiţiile în care acesta nu era câtuşi de puţin, în România, un orator de talent, obţinând, dimpotrivă, contraperformanţe (pe lângă monotonie – abateri de la norma literară, pronunţie incultă etc., vezi supra, partea a II-a, 4.6.), fixaţia publică este explicabilă prin suprasaturare: până în decembrie 1989, mass-media, o multitudine de inscripţii şi afişe, citate reproduse în alte texte umpleau spaţiul public cu discursul conducătorului. Un reflex al acestei obsesii apare în procesul Ceauşescu, în care referirile la limbaj sunt surprinzător de numeroase, alunecând chiar în derizoriu, prin amestecul criteriilor: lui Nicolae Ceauşescu îi este reproşată pronunţia incultă – „în toate «muncipiile», cum le pronunţai dumneata” –, Elenei Ceauşescu, incapacitatea de a vorbi liber în public: „Dânsa e vorbăreaţă, dar am văzut-o de multe ori că numai citea”.

În orice caz, întreruperea discursului apare ca semn al căderii. Chiar sfârşitul regimului este explicit identificat cu sfârşitul discursului dictatorial:
Îmbălmăjeala agramată a dictatorului, care siluia în chip dramatic şi bunul simţ şi frumoasa noastră limbă română a încetat şi o dată cu ea s-a încheiat o epocă întunecată din istoria noastră (RL, 26.12.89).
E interesant că reproşul pe care noul lider, la prima sa apariţie publică la televiziune (în 22 decembrie 1989) îl aduce celui vechi nu invocă minciuna, ci „vorbirea neautorizată”, vorbirea în numele...: „avea neruşinarea să vorbească în numele poporului!” (Tatulici 1990: 42). Acuzaţia revine de mai multe ori în timpul procesului Ceauşescu: „a vorbit în numele poporului” (spune preşedintele completului de judecată); „genocidul pe care l-a făcut acest inculpat şi această inculpată ucigând poporul, şi arogându-şi dreptul de a vorbi în numele poporului”.

În fond, chiar refuzul fostului lider de a vorbi în faţa unui tribunal pe care nu îl recunoaşte – „nu răspund la nicio întrebare decât în faţa Marii Adunări Naţionale” – vine să confirme identitatea limbaj-putere: cine nu mai are puterea nu mai vorbeşte.

Legitimitatea discursului va fi o problemă după 1989: opoziţia irită în măsura în care pare să-şi asume o autoritate locutivă:
aparent, nu ameninţă pe nimeni, însă predică din amvon schimbarea guvernului, a miniştrilor, se substituie statului (Adevărul, 8.05.90).
Monopolul discursiv totalitar a creat iluzia puterii discursului, de aceea o
mare parte din violenţa percepută la începutul perioadei post-totalitare va fi pusă pe seama limbajului.

Figura mitologizată a duşmanului e totuşi dublă: stăpân pe discurs şi refuzând discursul, acesta e prezentat ca fiind capabil să manipuleze prin limbaj, dar şi redus la interjecţie, la strigătul nearticulat.

2.5.4. Mitologizarea violen[ei

Sistemul conceptual care stă la baza reprezentărilor noastre e ilustrabil prin metaforele clişeizate ale vieţii cotidiene (Lakoff, Johnson 1980). În cele ce urmează nu va fi vorba de stereotipuri ale limbii comune, ci doar de cele ale unui subcod cultural (al jurnalismului politic), care a reflectat şi a influenţat puternic percepţia publică a violenţei. În perioada de după 1989, violenţa în spaţiul public a fost o abstracţie tratată ca entitate autonomă: „fenomenul violenţei” a căpătat realitate discursivă, în vreme ce persoanele sau situaţiile violente treceau in planul secund. Iluzia discursivă a unei entităţi autonome (produse prin metonimie) poate rămâne o simplă convenţie, dar poate şi modifica percepţia realităţii. Lingvistic, procedeul constă în atribuirea unui rol sintactico-semantic de pacient sau de agent unor termeni ca violenţă, agresivitate – în contrast cu construcţiile normale în care aceştia caracterizează modalitatea, instrumentul unei acţiuni. Pasul următor e personificarea sau mitologizarea entităţii deja izolate de către discursul teoretic; în această ipostază, ea nu mai poate fi o simplă convenţie, cu semnificaţie redresabilă la lectură.

Autonomizarea violenţei e dovedită, în anumite contexte, de punerea ei în opoziţie cu indivizii umani; când agresivitatea este prezentată ca independentă de aceştia, ba chiar ca opusă totalităţii oamenilor, natura ei nu poate fi decât supraumană, obscur-malefică, mitologică:
Lumea este hărţuită, derutată, amăgită, istovită. Există o agresiune continuă şi perfidă la adresa bunei credinţe a tuturor (RL, 31.08.90);

O intuim, o vedem, o simţim, o suportăm, într-o continuă agresare a fiinţei (Adevărul, 4.12. 1990, 5).

Exemplele precedente – din două cotidiene cu orientări politice opuse – ilustrează retorica unanimităţii, care împinge folosirea pronumelui toţi până la absurd şi contradictoriu, ori adoptă în scop de captare persoana I plural şi generalitatea unui nominal fără specificări: „fiinţa”. Ambele uzează de procedeul acumulării, sugerând iconic creşterea agresiunii.

O marcă lingvistică a tendinţei de autonomizare e chiar folosirea singularului: se vorbeşte, strategic, de violenţa adversarului, în vreme ce în tabăra către care se îndreaptă simpatia locutorului pot să apară cel mult violenţe; între cele două ocurenţe e opoziţia dintre un fenomen profund, de esenţă – şi accidente superficiale:

Cine ar putea acuza, în chip credibil, violenţele unor grupuri anarhice (...), atâta timp cât patronează o violenţă organizată, la proporţii şi cu semnificaţii indiscutabil mai ample? (Dreptatea, 92, 1990).
Oricum, violenţa nu este niciodată asumată de locutor, nu e atribuită persoanei I – ale cărei roluri sunt doar de victimă sau de spectator.

Prin metaforizare, imaginea unei forţe – monstru, stihie – se substituie analizei şi informaţiei concrete:

Violenţa s-a lăsat din nou, după o pauză incredibil de scurtă, peste capitala României. O violenţă oarbă, ieşită din străfundurile istoriei şi din străfundurile pământului (În faţa violenţei, în Dreptatea, 29.06.90);

Din această junglă a presei a izbucnit valul de violenţă abătut în cursul zilei de 13 iunie peste Bucureşti (Adevărul, 14.6.1990);

O violenţă deşănţată prezidează abil tirania electorală (Adevărul, 8.4.1990).
Sistemul conceptual revelat de metafore transpune violenţa în rândul fenomenelor naturale, primare:
Violenţa (...) licăreşte ameninţător ca un joc în aşteptarea curentului de aer care să stârnească vâlvătaia... (Adevărul, 4.12.1990, 5).
Ea reprezintă răul absolut, anormalitatea – fapt ce revine la a o metaforiza, alternativ, ca boală:
se întreţine ca o afecţiune autoimună...; tot ceea ce organismul uman şi social respinge
ca nefiresc... (Adevărul, 4.12.1990); sindromul violenţei... s-a acutizat neîncetat
(TL, 20.2.1990).
E prezentă şi mitologia animalieră, prin metafora şarpelui: „şarpele violenţei” (Adevărul, 14.06.90); „s-a scurs ca un şarpe vandalismul” (Adevărul, 13.06.1990).

Ultimul act se desfăşoară odată ce violenţa e transformată în obiect, scoasă în afara eului, autonomizată, demonizată – şi se poate milita pentru lupta împotriva ei; cu cât obiectul e mai obscur-ficţional, cu atât îndemnurile sunt mai decise:

De aceea, singura soluţie constă într-o ridicare imediată, continuă şi necruţătoare împotriva violenţei. (Adevărul, 4.12. 1990).
2.5.5. Confuzia între violen[a simbolic/ şi cea fizic/. Fenomenul global, mitologic, acoperă de fapt o diversitate de fapte şi situaţii între care nu se mai fac diferenţieri. Hibridul violenţei e tratat de cei mai mulţi ca o unitate, în care agresarea fizică şi cea simbolică sunt suprapuse, identificate. Principalele mijloace discursive prin care se instituie confuzia sunt enumerarea şi metaforizarea.

a) Enumerarea. În lungi inventare de ilustrări ale violenţei, apar pe acelaşi plan programe politice, revendicări sindicale, manifestaţii şi ucideri, subsumate toate unui singur concept:
De la forme benigne, de la acel „radicalism”, preluat până şi în titulatura unor partide, de la acel spirit vindicativ situat milimetric la limita normalului, până la agresarea în formele cele mai grave, până la suprimarea fizică a unor oameni. Începută cu violenţa verbală şi cea psihologică a maselor pe 12 şi 28 ianuarie, continuată cu devastările de sedii şi molestările de persoane de pe 18–19 februarie, cu suprimările de vieţi omeneşti din acel martie însângerat al Ardealului, cu ocuparea străzii în aprilie şi mai, cu ridicarea ei la rang de politică antistatală şi statală în iunie, cu ancorarea ei ulterioară în tărâmul revendicativ al politicului, socialului, economicului (Adevărul, 4.12.1990).
În fond, grila de condamnare a oricărei manifestări suspecte de violenţă – pentru care o formulare tranşantă sau un slogan contestatar sunt la fel de grave ca o ucidere – continuă practica ultimei faze a regimului anterior, de cenzurare a oricăror referiri la agresivitate.