 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

2.2.4. Discursul poli[ienesc. În forma sa oficială, discursul poliţiei secrete (Securitatea) e cel puţin la fel de dependent de ideologie ca tipurile discursive amintite până acum; în plus, e interesant în măsura în care aparţine instituţiei responsabile în cea mai mare măsură de violenţa fizică, concretă.

Documentele publicate după 1989 confirmă din interior contrastul între acţiunea violentă şi discursul birocratic care a caracterizat de fapt întreg totalitarismul comunist. Documentele secrete păstrează caracterul tehnic şi clişeizat al limbajului politic al epocii, oferind o imagine destul de clară a violenţei instrumentalizate, tehnicizate – şi, în fond, banalizate.

În agenda unui agent, sunt însemnări din anul 1973, de la şedinţele unui departament al securităţii, rezumând discursurile şi discuţiile participanţilor:
Tov. Podeanu. Rezultatele obţinute determină aprecieri pozitive. Planul de muncă îndeplinit, sunt asigurate măsuri pentru îndeplinire integrală. A crescut ofensivitatea muncii, având în faţă sarcinile comand[antului] suprem s-au reuşit penetrări în obiective. (Strict secret, 72, 1991, p. 2).
Se observă că, în afara sintagmelor de specialitate, cu aspect mai mult eufemistic decât conspirativ, discursul în „limbă de lemn” e cel comun contextului „şedinţă” din perioada respectivă. Amuzantă chiar e viziunea birocratică a acţiunilor agresive, vizibilă în contrastele lexicale: ofensivitate se asociază cu muncă, penetrările sunt rezultatul unor sarcini etc.

Acţiunile proprii instituţiei sunt încă din anii 50 puse sub semnul prevenirii; eufemismul e totuşi dezambiguizat contextual, asociat cu a lichida, a anihila, a neutraliza, când se vorbeşte de „a preveni şi lichida acţiunile duşmanului” (Raport din 1952, reprodus în 22, 12.07.1995); în anii 70–80 „activitatea de prevenire” presupune „destrămări de anturaje” (raport reprodus în Strict secret, 40, 1991), „anihilarea unor acţiuni în fază incipientă”, „neutralizarea intenţiilor unor elemente suspecte” (Strict secret, 41, 1991). Activitatea discursivă nu e neglijabilă: de la „munca cu reţeaua informativă”, „valorificarea informaţiilor” la audiere, avertizare, atenţionare, „informări ale organelor”, „contactarea ... în scop de temperare şi influenţă” (anul 1983, Strict secret, 63, 1991). Mai interesantă e imaginea duşmanului care acţionează: prin „comentarii nefavorabile” (1984, Strict secret, 67, 1991) şi prin „manifestări de denigrare”, „manifestări ostile” (40, 1991) – de exemplu „difuzarea unor fiţuici ori degradarea de tablouri, drapele şi lozinci”. Unele texte se ocupă în mod special de manifestările ostile ale artiştilor. Aceştia „se pretează la îngroşarea negativului”, „nu realizează un echilibru între partea constructivă şi cea critică” – în ansamblu, se fac vinovaţi de „accentuarea şi generalizarea aspectelor negative” (ibid.). Obiectul „agresiunii” e unul abstract: e „denigrată” situaţia („manifestări de denigrare a situaţiei socio-politice şi economice”), se „aduce o ofensă convingerilor”, se „înjură regimul”, se „compromite politica culturală a PCR”, „comentariile ostile” sunt „de natură a afecta politica partidului şi statului nostru”.

Agenţii sunt în 1950 „duşmani”, „elemente duşmănoase”, „bande teroriste”, „grupuri subversive”; în anii 80 – „elemente ostile”, „elemente suspecte”.

În ciuda eufemismelor şi a tehnicismelor sale, limbajul poliţiei secrete e mult mai direct şi mai transparent decât cel politic, lăsând să se vadă mai clar care sunt valorile impuse de sistem şi ce fel de violenţă i se atribuie adversarului. Unele dintre aceste interpretări, pe care discursul poliţienesc nu face decât să le expliciteze, vor acţiona şi după 1989: incriminarea criticii, a „negativismului”, opuse construcţiei, incriminarea denigrării instituţiilor şi simbolurilor ei.

2.2.5. Discursul jurnalistic: violen[a occidental/. În cea mai mare parte, discursul jurnalistic din perioada comunistă vehiculează texte politice, contribuţia sa proprie la reprezentarea violenţei apărând doar în ştiri şi în reportaje. Despre violenţa internă (crime, bătăi, violuri), ştirile sunt limitate la maximum: puţinele care apar sunt centralizate (în revista ministerului de interne, Pentru patrie, extrem de căutată de publicul doritor de o formă, oricât de atenuată, de senzaţional) şi prelucrate eufemistic: prin evitarea detaliilor concrete, prin prinderea într-o solidă armătură moralizatoare. Violenţa externă e singura bine reprezentată; pagina externă a ziarelor acumulează informaţii negative: e drept, într-un stil declarativ arid, fără a oferi cititorilor compensaţia spectaculosului: droguri, recrudescenţa pericolului nazist, delincvenţa juvenilă etc.
2.3. Contradiscursul: disiden[a, memoria experien[ei personale
Discursul disident nu a avut forţa şi canalele prin care să se impună ca discurs public: el este martorul unei diferenţe, dar nu produce o paradigmă de receptare. Memoria experienţei personale e mai puternică, dar aparţine sferei private a limbajului.

Documente scrise ale memoriei personale au apărut după 1989: amintiri, jurnale. Confesiunea orală a unei ţărănci, Elisabeta Rizea, înregistrată în 1992, poate da, prin autencticitatea ei afectivă, o idee despre varianta orală, clandestină, în care s-a perpetuat discursul anticomunist. Textul începe foarte direct cu o acuzaţie de crimă; regimul e perceput în forma cea mai simplă de violenţă concretă şi personalizată: uciderea unei rude:

Uite pentru ce am făcut io ce am făcut, doamnă! Că sunt înaintea icoanei şi Dumnezeu aşa să mă ajute dacă mint... Mi-a omorât unchiul ăsta. Uite-l! Mi l-a-mpuşcat când a venit comuniştii. Văr primar cu tata, părinţii fraţi. Nu puteau face comunismul de el, d-aia l-a împuşcat. (Nicolau, Niţu 1993: 17)
Un discurs disident articulat şi de mai lungă durată i-a aparţinut, din 1982, profesoarei Doina Cornea. În prima sa scrisoare adresată către „Radio Europa Liberă”, atitudinea e cât se poate de neechivocă, situaţia fiind descrisă în termeni duri, ca rezultat al unor agresiuni – dar se remarcă tendinţa de a omite agentul acestuia, de a nu numi adversarul. Autoarea vorbeşte de „greutăţile care s-au abătut asupra noastră”, de „devalorizarea culturală şi spirituală a societăţii noastre, în urma impunerii unei ideologii reducţioniste, sterilizante”. „O elită (...) a fost de la început brutal suprimată”. Impunere, invazie, a suprima, crimă, secătuire, pervertire, a discredita etc. constituie fără îndoială tabloul unei agresiuni; pasivul şi impersonalul scot totuşi, şi aici, agresorul în afara scenei. Cauzele pot fi o anumită prudenţă (în primul text public de opoziţie) exersată în vorbirea aluzivă, o simplă obişnuinţă a discursului ştiinţific cu abstracţia şi cu stilul nominal – sau chiar o formă de negare a adversarului – care nici nu merită să fie pomenit. E vorba, în fond, de „Scrisoare către cei ce n-au încetat să gândească” – text adresat deci adversarilor regimului, nu oficialilor sau susţinătorilor acestora.

Mai târziu, discursul radicalizat îşi sporeşte impactul numind şi agentul, ca într-un text adresat direct „preşedintelui consiliului de stat” (în 1988): „sunteţi răspunzător de dărâmarea unor biserici”, „le distrugeţi”. Violenţa pe care o evocă e de data aceasta concretă, „corporalizată”.

2.4. Reprezentare şi ac[iune: „revolu[ia”
În decembrie 1989, stereotipurile violenţei au avut ocazia să intre în relaţie cu o realitate tipic violentă, cu evenimente intense şi imprevizibile. Discursul oficial a fost afectat de presiunea realului, dar şi reprezentările standardizate au influenţat percepţia şi chiar constituirea realităţii sociale.
2.4.1. Ultimele discursuri. Regimul nu sfârşeşte doar cu lupte de stradă, ci şi prin două discursuri plasate în continuitatea automatismelor totalitare, dar şi în plin eveniment; sfârşitul regimului e perceput de foarte mulţi (în 21 decembrie 1989) prin intermediul unui discurs întrerupt (de zgomote, strigăte şi huiduieli).

Discursul televizat al lui Ceauşescu din preziua căderii sale – 20.12. 1989 – conţine în acelaşi timp o reprezentare-tip – modelul acţiunii violente contra sistemului, în interpretare oficială – şi un complex de acte de limbaj agresive: ripostă, condamnare, acuzare, etichetare etc. (RL, 21.12.1989).

Textul prezidenţial în discuţie are în primul rând o construcţie semnificativă, şocantă pentru public, în măsura în care deviază de la structura canonică, respectată monoton de toate discursurile anterioare, indiferent de situaţie şi obiect: salut, paragraf istoric, politică internă, politică externă. Textul începe abrupt cu o naraţiune – la perfectul compus, cu indicaţii temporale, – marcând o referenţialitate care dispăruse de mult din discursul politic. Discursurile ultimilor ani excelau prin abstracţiune, netrimiţând la real decât prin intermediul planurilor sau al statisticilor. În acelaşi timp, naraţiunea are şi funcţia de a prezenta faptele ca încheiate (chiar dacă în realitate erau în curs de desfăşurare), de a le stăpâni prin transformarea lor în trecut. Ce li se cerea cetăţenilor în final era doar să „acţioneze” în aşa fel încât „să nu se mai producă asemenea situaţii”.

Există de la început o desemnare globală a celor petrecute: evenimente¹⁴⁵. Agenţii sunt câteva grupuri de elemente huliganice; bande teroriste¹⁴⁶ – puse în opoziţie cu populaţia din Timişoara. Dacă grupurile sunt exclusiv active, agresive – „populaţiei” i se atribuie doar rolul de martor (care „cunoaşte şi a văzut”), fără a mai fi invocată în naraţiune decât, ulterior, în apelul general către cetăţeni, de „a face totul pentru liniştea şi ordinea oraşului lor”. Rolul ei dominant este cel pasiv. Contra-agentul e pur instituţional: pe de o parte organele politice, de partid, consiliul popular, conducerile întreprinderilor, organele de ordine (care, toate, „depun insistenţe”) – pe de alta unităţile militare („obligate să se apere”). Acţiunea grupurilor e descrisă în termeni în general abstracţi – „au organizat o serie de manifestări şi incidente”, „şi-au intensificat activitatea” – dar naraţiunea cuprinde şi unele date concrete: „trecând la atacarea unor instituţii de stat, distrugând şi jefuind o serie de clădiri, de magazine, de clădiri publice”. În mod semnificativ, „grupurile” sunt prezentate ca lipsite de discurs propriu: nu apare nicio referire la ceea ce ar striga, ar cere, ar spune. Şi alte absenţe sunt interesante: nu apare ideea de manifestaţie, nici cea de ocupare: clădirile-simbol sunt pur şi simplu distruse.

Acţiunea („activitatea”) e deci cuprinsă în verbele a ataca, a distruge, a jefui. Obiectul acţiunii e non-uman, semnificând direct sau metonimic structura instituţională: instituţii de stat, instituţii de stat şi de partid, clădiri, clădiri publice, magazine, unităţi militare. Treptat, obiectul agresiunii e abstractizat şi generalizat: ordinea şi bunurile întregului oraş, ordinea în întreaga ţară. Trecerea la ultima sintagmă e nemotivată, dar presupune un raţionament implicit conform căruia orice atac în interiorul sistemului e unul asupra întregului. Gravitatea acţiunii e argumentată prin focalizare asupra spaţiului real şi simbolic oficial: atacarea autorităţii – şi a „construcţiei”. O singură referire la violenţe asupra persoanelor e oricum subordonată violenţei asupra instituţiilor:
[Unităţile armatei noastre] nu au răspuns, chiar atunci când soldaţii şi ofiţerii au fost loviţi, ci numai atunci când situaţia a ajuns de aşa natură încât au fost atacaţi de bandele teroriste şi au fost puse în pericol instituţiile fundamentale, ordinea din judeţ.
E prezentat apoi scopul acţiunii: „aceste grupuri aveau scopul de a provoca dezordine şi distrugerea instituţiilor şi bunurilor generale ale oraşului şi de a da semnalul unor asemenea acţiuni şi în alte centre”. Se adaugă treptat şi alte scopuri: destabilizare, dezmembrare teritorială, distrugerea independenţei şi suveranităţii patriei. Grupurile sau acţiunile lor sunt etichetate ca fiind de tip fascist, cu caracter net fascist, provocator, cu caracter terorist, antinaţionale, teroriste. În spatele agenţilor imediaţi e identificat Agentul obscur, caracterizat prin cumul de epitete şi, neapărat, străin: cercurile reacţionare, imperialiste, iredentiste, şoviniste, revizioniste, revanşarde – şi serviciile de spionaj din diferite ţări străine. Faptele sunt evaluate ca evenimente grave, împrejurări grave, situaţie deosebit de gravă. Ascultătorilor li se cere un anumit tip de reacţie, exprimată într-o serie de termeni variaţi dar care rămân generalizatori: unitate, a acţiona, a acţiona împotriva, a respinge, a da o ripostă hotărâtă, a sprijini armata, a da dovadă de înalt spirit patriotic şi revoluţionar, a demasca, a face totul. Îndemnurile sunt disproporţionat de dese în raport cu caracterul complet vag al acţiunii cerute.

Se recurge de fapt la o strategie îndelung exersată, conform ideii că ameninţarea funcţionează mai eficient atunci când e neprecizată. Conotaţiile de putere şi implicit ameninţarea sunt transmise prin repetarea termenului răbdare: „au dat dovadă de multă, foarte multă răbdare”; „au dat dovadă de maximă răbdare şi îngăduinţă”.

Strategia principală constă în a pune în prim plan tema patriotică, în a transforma totul într-o „luptă naţională”, justificată de discursurile anterioare; tema „socialismului” îi e doar anexată, ca o consecinţă obligatorie. De altfel, sintagma „construcţia socialistă” alunecă în text spre o reinterpretare legitimizantă: nu mai e atât o metaforă a instaurării şi dezvoltării unui regim (,,construcţia socialismului”), cât o metonimie a valorilor pozitive (,,construcţie în condiţii socialiste”), care sunt opuse distrugerii. Poporul e „constructor paşnic”. Opoziţia se stabileşte între distrugere, dezmembrare – şi construcţie, integritate, unitate, linişte, ordine, muncă etc.
Discursuri-ecou. Ziarele din ziua următoare cuprind relatări de la adunări populare – înscenări care furnizează răspunsul cerut de discursul prezidenţial. Discursurile reproduse în rezumat sunt o continuă parafrazare a textului-sursă, prin simple recombinări de termeni. În mod evident, vorbitorii nu trebuie să pară că au acces la o altă sursă de informaţii decât la discursul oficial care le-a oferit interpretarea faptelor. Se vorbeşte deci de evenimentele grave, evenimente, acţiuni, manifestări, acte ale unor grupuri şi elemente (RL, 21.12.1989). Atributele acţiunilor sunt cele deja date: antinaţionale, teroriste, huliganice, de tip fascist. Reproducerea unui conţinut prefabricat e prefaţată de performativele care exprimă de fapt „acţiunea” cerută: o declaraţie oficială de aprobare a conducătorului („şi-au exprimat deplina adeziune”) şi dezaprobare a „evenimentelor” (condamnă, combat, înfierează), marcată afectiv (indignare, dezaprobare). Ciclul ar trebui să se încheie, dovedind că singura acţiune cerută a fost de fapt una de limbaj, care să legitimeze represiunea.
Discursul întrerupt din 21 decembrie 1989 apare în ziarele din ziua următoare (RL, 22.12.1989) într-o formă încă mai neobişnuită: ca înşiruire de promisiuni. Dacă textul din 20 decembrie era o excepţie pentru că recunoştea existenţa violenţei, noul discurs revine într-un fel la normal – pentru că o ignoră, aşa cum ignoră chiar întreruperea, nemarcată în vreun fel în forma tipărită. E însă un discurs într-adevăr destructurat, care începe prin a invoca strânsa unitate, promite cu date exacte creşterea salariilor şi a pensiilor, revine ca într-o paranteză la actualitatea presantă („în ce priveşte evenimentele de la Timişoara, am vorbit despre ele aseară”), evocă momentul 1968 într-o comparaţie forţată a situaţiilor, citează dintr-un vechi cântec patriotic prohibit – care se va transforma într-un imn al revoluţiei, şi va deveni apoi noul imn naţional¹⁴⁷ – şi sfârşeşte cu îndemnuri directe la luptă şi organizare – în faţa unui duşman neprecizat: „organizaţi în toate întreprinderile, peste tot, grupe de ordine, grupe de apărare a socialismului”.

Mesajul acestor discursuri e în primul rând acela al ieşirii din încremenire: ceva se întâmplă. Şi totuşi, în ciuda rupturii care va urma, modul în care prezintă violenţa se va continua, în forme discrete, în interpretările ulterioare: în primul rând prin metaforele „construcţiei” şi „liniştii” şi prin dramatizarea violenţei asupra instituţiilor. Marea schimbare va fi descoperirea unei forme de violenţă încă mai ameninţătoare, exact cea pe care ultimele discursuri dictatoriale o trec cu totul sub tăcere: a vorbirii, a discursului opus.

Momentul în care, în sfârşit, ceva se întâmplă, e trăit în planul realităţii, de o minoritate, ca acţiune violentă; discursul care construieşte social acest moment, şi care constituie de fapt singura experienţă a majorităţii, reduce la minimum caracterul violent şi activ al faptelor: transformând prezentul în trecut, deja încheiat – şi impersonalizându-i actorii. Momentul violent a fost deja: un miracol s-a întâmplat; agenţi sunt cel mult „revoluţia” sau „poporul”. Apelul principal e la linişte. Nici nu e foarte important dacă tendinţa de anulare a acţiunii sau a violenţei este indusă strategic sau dacă ea decurge direct şi natural din habitudinile mentale ale participanţilor.

Foarte repede însă, discursul se schimbă, construind un model terifiant al violenţei celorlalţi, din afară; al violenţei unei minorităţi agresive, faţă de care majoritatea poate avea o victorie confortabilă. Sentimentul unei revolte violente împotriva autorităţii aproape că nu are când să fie interiorizat: s-a trecut pe nesimţite la o reacţie cerută de autoritate contra unor obscuri terorişti. Reacţia violentă nu trebuie să se fixeze într-un discurs autonom. Singurul discurs legitim e cel al liniştii şi al apărării.

2.4.2. „Scânteia poporului”. Primele ziare româneşti din şi imediat de după 22 decembrie 1989 şocau în momentul lecturii lor iniţiale prin noutatea (re)folosirii unor desemnări precum dictatură, revoluţie (fără determinări care să le mai modifice sensul), prin referirile la libertate, adevăr etc. În acel moment erau mai puţin vizibile elementele de continuitate: stilul nominal, clişeele limbii de lemn, obsesia omagială („glorie patriei libere”, „recunoştinţă fierbinte armatei române”), automatismul sloganului mobilizator („muncă fără preget pentru ţara liberă”). Normale în momentul respectiv, la o distanţă minimă faţă de discursul anterior (cazul extrem reprezentându-l două ediţii – de dimineaţă şi de seară – ale aceluiaşi ziar), textele ofereau clişeelor şansa unei adecvări, oricât de parţiale, la realitate sau măcar la sentimentul public; ceea ce, desigur, nu mai aveau de mult. „Scânteia”, cotidianul oficial al partidului comunist, apărut în dimineaţa zilei de 22 decembrie în formula sa obişnuită, reapare în cursul aceleiaşi zile, seara, ca „Scânteia poporului”, pentru a deveni peste câteva zile „Adevărul”. Schimbările de titulaturi sunt rapide şi lejere. În ediţia specială din seara de 22 decembrie, dominanta sintactică a enunţurilor vine în prelungirea discursului anterior, pentru a prezenta acţiunea indirect, prin rezultat – sau ca proiecţie (prin folosirea timpului viitor sau a imperativului), în orice caz, aproape ca şi când ar fi lipsită de autori. Există cel mult evenimente şi procese: întâmplări, fatale sau nu, gândite în afara intenţionalităţii. Titlurile şi textele reliefate grafic pun în prim plan stări de fapt: „patrie liberă”, „poporul e liber”, „victoria e a poporului”, „armata e cu noi” etc. Avantajul unui asemenea discurs e că produce certitudini (lucrurile sunt, iar limbajul este cel cunoscut): solemnitatea capătă motivare şi adecvare. Interpretarea îşi păstrează oricum ambivalenţa: e vorba de un discurs naiv, care nu spune ceea ce (încă) nu ştie – sau, poate, de unul savant – care nu spune ceea ce oricum nu se va şti. Primul titlu al paginii I – „Dictatura a căzut, poporul e liber” e de tot interesul: dincolo de noutatea de a începe cu un perfect compus desemnând fără echivoc evenimentul, faptul că ceva s-a întâmplat (în contrast cu stilul nominal, static, al titlurilor din presa comunistă), se remarcă, în plan secund, semnificaţia selecţiei semantice şi gramaticale a verbului a cădea: cauza sau agenţii rămân în afara imaginii, verbul intranzitiv evită punerea în relaţie a unui autor al acţiunii şi a unui obiect. Acelaşi fenomen se observă în aproape toate titlurile şi sublinierile primei pagini: de la „Revoluţia populară a învins” (verb folosit absolut, subiect exprimat printr-o abstracţiune) la „Mânia şi-a făcut datoria, dreptatea a fost cucerită cu sînge, acum este rândul raţiunii, calmului, înţelepciunii!” (subiecte abstracte şi alegorice ale unor acţiuni intranzitive sau pasivizate). Pagina de ziar nu cuprinde enunţuri despre indivizi izolaţi (lucru atipic pentru jurnalism în genere, congruent însă cu practicile „limbii de lemn”): personajele evocate sunt fie abstracţiuni personificate – adevărul, mânia, dreptatea etc., fie entităţi colective – poporul, armata. Un caz de ambiguitate îl constituie dictatura („dictatura a căzut”), aparent un abstract – de fapt un eufemism echivalabil în context cu un ins sau cu un grup: Ceauşescu – familia sa – „clica”. Reacţia faţa de numele fostului conducător comunist e încă într-o primă fază, se reduce la omisiune – de tip magic sau strategic: numele Ceauşescu nu apare nici măcar o dată în tot cuprinsul ziarului. Faza următoare, de durată, se va caracteriza prin transformări ale numelui şi în genere ale formulei de desemnare: prin scriere cu iniţială minusculă (v. supra, partea a III-a, 6.1.1.), prin combinaţii de epitete depreciative, prin perifraze acuzatoare. De fapt, dacă din prima pagină excludem reproducerea unei poezii – cea care va deveni imnul naţional – cu autorul menţionat (Andrei Mureşanu, poet din secolul al XIX-lea), regula non-individualizării şi a evitării numelor proprii cunoaşte o singură excepţie. Un singur nume propriu – al lui Ion Iliescu, viitorul preşedinte – este introdus în cuprinsul unuia din articole („Recunoştinţă fierbinte armatei române”) – în cel mai mediat mod cu putinţă. Mecanismul textual al complicatei aduceri în scenă merită ceva mai multă atenţie. Strategia actelor indirecte e vizibilă în fraza-cheie:
La ora când scriam aceste rânduri, am consemnat – prin intermediul radioului – apelul fierbinte al unei voci autorizate.
Perspectiva introdusă e cea a martorului tipic – o persoană I ambivalentă, interpretabilă ca un singular prin normalitatea situaţiei auctoriale (/eu/ „scriam”), sau ca un plural, prin presiunea contextului (în restul articolului apărând formele explicite ale unui punct de vedere plural: „ne dusese la cataclism”, „copiii noştri”, „cu toţii am avut atunci înălţătorul sentiment...”, „suntem cu adevărat liberi”). Între cele două tendinţe – de autentificare şi identificare emoţională, pe de o patre (eu, scriam), de ştergere a individualităţii şi sugerare a marilor mecanisme istorice, pe de alta – se creează o tensiune pe care nu o rezolvă decât formal reluarea articolului, în numărul de a doua zi a ziarului, sub semnăturile a doi autori. E interesant şi verbul care îşi proiectează impropriu acţiunea momentană pe fundalul durativ al lui a scrie („la ora când scriam..., am consemnat”); cum a consemna presupune notarea în scris, relaţia sa cu a scrie e cam ciudată; de fapt, verbul e folosit în calitate de clişeu reportericesc, pentru a pune în prim plan calitatea de martor care înregistrează o informaţie obiectivă şi memorabilă, un fapt care s-ar impune prin forţa autenticităţii sale. Fraza citată trece prin mai multe filtre – referiri la aproape toate componentele actului de comunicare: receptor („am consemnat”), canal (radioul), mesaj („apelul fierbinte”), voce (substitut metonimic al emiţătorului) – pentru a ajunge la informaţia esenţială, la dezvăluirea identităţii: „Vocea lui Ion Iliescu asigura întreaga naţiune că armata se află alături de popor”. Formula schematizată de descriere a „vocii” este şi ea semnificativă, asociind caracterizarea emotivă cu cea oficială a mesajului: „apelul fierbinte al unei voci autorizate”. Legitimarea textuală a personajului esenţial în strategia comunicării se obţine prin conservarea aproape inobservabilă a protocolului (un singur nume contemporan are dreptul să apară în prima pagină a ziarului), dar şi prin adjectivul ambiguu şi nemotivat autorizat – fără alte determinări care să indice explicit sursa autorităţii.