 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

8.4. Figuri
8.4.1. Metafore. Există, în discursul politic actual, mai multe categorii de metafore, diferite în funcţie de gradul lor de clişeizare, de specificitate politică, în funcţie de registrul stilistic căruia îi aparţin. Cele mai interesante sunt, desigur, cele prin care se poate identifica un sistem conceptual, ideologic, o anume viziune asupra realităţii politice.

E, de pildă, semnificativă ideologic asocierea libertăţii cu metafore ale bolii

(“ne-am aflat adesea în faţa unor intoxicaţii cu libertate care au îmbolnăvit nu puţini români” (P 2006)¹³⁰. În schimb, o metaforă precum cea a drumului („drumul parcurs din după-amiaza tumultuoasă a lui 22 decembrie”, P 2006) e relativ indiferentă ideologic, asociindu-se la fel de uşor cu mai multe perspective politice, cu diverse idei şi ierarhii de valori. Metafora, la fel de răspândită, a construcţiei are totuşi afinităţi ideologice, apărând în mod prototipic într-un discurs conservator şi constructiv, al stabilităţii şi al ordinii („s-a ridicat mai apoi, cu multe greutăţi, dar şi cu multe satisfacţii, edificiul României post-decembriste”, P 2005), în niciun caz într-unul anarhist. În acelaşi câmp ideologic se plasează metaforele militare; sunt chiar metafore care asociază construcţia şi paradigma militară („această citadelă a democraţiei”, 2005).

Unele metafore aparţin limbajului politic internaţional („casa comună a tuturor popoarelor continentului", P 2006; „Nu am avut şansa unei revoluţii de catifea”, ibid.). Metaforele ornante pot intra în contradicţie logică între ele („purtând germenii unei viitoare construcţii”, P 2005).

În afara metaforelor conceptuale, prezente în orice tip de discurs, limbajul politic românesc alunecă uneori în acumulări metaforice, pur afective, urmând modele poetice, destul de distonante în contextul dat:
În fiecare iarnă fulgii imaculaţi care se aştern peste mormintele acestor fii ai neamului se transformă pe obrajii noştri în lacrimi de pioasă aducere-aminte, recunoştinţă şi reculegere (P 2006); Orizonturi noi şi parcă cerul îşi deschise bolţile albastre, vă cântăm pe voi, eroi care aţi şters lacrima florilor în rouă, voi aţi dat istoriei alt mers, voi care aţi deschis o eră nouă, de iubire (ibid.).
Modelele şi convenţiile literare sunt diferite – clasice sau moderniste, actualizate într-un limbaj solemn, sentimental sau familiar. În unele discursuri lanţul metaforic devine alegorie:

Hai să-mi fac un tramvai de vis, mi-aş fi zis, cu care să cutreier măcar aşa, pe ascuns, rutele apocaliptice şi însângerate ale unui decembrie nebun. (...) Cineva şi-a dorit, oare, să demonteze şinele tramvaiului numit, pe scurt dorinţă ?! Să deraieze dorinţa de adevăr ?! (...) Ne deranjează, ba chiar trebuie să ne deranjeze, simplul fapt că, la un moment dat, au demontat şinele tramvaiului nostru, zis dorinţă. Ne suflă în ceafă, iar noi mai ezităm să punem cap la cap tot ce ne apasă pe suflet, pe umerii noştri, aclimatizaţi cu schimbările de macaz (P 2005).

Excesul retoric produce devieri faţă de normalitatea discursului politic contemporan; în spaţiul cultural românesc, asemenea exerciţii stilistice confirmă totuşi prestigiul literaturii.

Se pare că oratoria românească, nu întru totul birocratizată, păstrează o mai veche aplecare spre stilul ornat, chiar spre metaforismul liric. Şi cu alte ocazii intervenţiile în Parlament devin producţii lirice: „Şi să nu se mai întâmple un astfel de incident în care noi, iată, să tocăm timpul şi să împiedicăm alte legi să cadă precum fulgii de zăpadă” (CD, 10.02.2003). Se pot găsi, de altfel, exemple şi mai poetice: „Aşteptările sunt mari, un freamăt pare că se ridică spre cer, asemenea fuioarelor de ceaţă dintre brazii udaţi de ploaie” (CD, 30.09.2003).

8.4.2. Metonimii. Textelor redactate în limbaj de lemn le lipsea, cum am văzut, ancorarea în timpul şi în spaţiul real (cf. supra, partea a II-a, 3.1.6.). Prezentul verbelor era adesea unul atemporal, sau anulat de contextul care îl prelungea în trecut ori în viitor; deicticele acum şi aici generalizau în loc să specifice, însemnând cel mai adesea „în epoca...” şi „în România”.

Între numeroasele absenţe şi nedeterminări, unele atrăgeau mai puţin atenţia: de pildă, faptul că precizările spaţiale lipseau cu desăvârşire în sfera puterii; ştirile despre plenare, şedinţe, primiri etc. nu cuprindeau indicaţii asupra locurilor în care acestea se desfăşurau: „sub preşedinţia..., a avut loc vineri, 18 iunie, şedinţa Comitetului...”; „tovarăşul... a primit vineri pe...”. Indiferent care vor fi fost cauzele iniţiale ale omisiunii la un moment dat generalizate – prudenţă aberantă, bănuiala inutilităţii sau grija de a evita o concreteţe considerată jignitoare –, efectul era perfect coerent cu întregul sistem: puterea apărea caracterizată printr-o misterioasă ubicuitate – ca o entitate cu centrul pretutindeni şi nicăieri. Învăluită în mister sacru, păstrându-se cât mai mult în planul abstracţiei, ea era localizabilă doar în mişcare, în cursul nesfârşitelor „vizite de lucru”, descrise cu minuţiozitate. Rizibilul clişeu hiperbolic „ţara – cabinetul de lucru al preşedintelui” contribuia la conso­lidarea acestui mit artificial, în care indicarea unui „cabinet” real era exclusă.

Am amintit aceste lucruri doar pen­tru că prin raportare la ele poate fi mai bine înţeleasă tendinţa de norma­lizare a limbajului publicistic şi po­litic – care fixează puterea în spa­ţiu. Apariţia mai multor adrese a contribuit probabil, insesizabil, la a obişnui opinia comună cu ideea de separaţie a puterilor şi cu concreteţea lor lipsită de mister şi supusă schimbărilor.

Asocierea frecventă a numelui instituţiei cu o formă scurtă a adresei sale a permis variaţii stilistice – specifice stilului publicistic, care se separă tot mai mult de presiunea stilului administrativ şi a formulelor lui imuabile. A apărut astfel metoni­mia – curentă în limbajul presei de pretutindeni, în discursul politic şi di­plomatic – prin care numele instituţiei sau al persoanei oficiale e chiar substituit de adresa acestora, de indicarea sediului lor. Procedeul s-a impus foarte repede, răspândit prin ziare, radio şi televiziune. Cu o oscilaţie normală în română pentru toponimele cu formă de plural (Iaşul / Iaşii, Bucu­reştiul / Bucureştii), formele Cotroceniul şi Cotrocenii apar mai ales într-un ton lipsit de solemnitate şi chiar cu unele conotaţii devalorizante; în orice caz, cu o tratare lejeră, neprotocolară, a instituţiei prezidenţiale: „avem aprobarea Cotrocenilor” (TL, 732, 1992), „serveşte interesele Cotrocenilor” (Co­tidianul, 258, 1992), „Cotrocenii dau publicităţii structura noului staff prezidenţial” (Libertatea, 918, 1993), v. supra, 1.6.4.. Transferul de nume are de fapt, în asemenea cazuri, două trepte: de la loc la instituţie, de la instituţie la persoană: numele de loc apar ast­fel în construcţie cu predicate care exprimă acţiuni umane. Sunt foarte frecvente în limbajul presei şi referirile la Piaţa Victoriei sau, mai ales, Palatul Victoria (sediul Guvernului): „poziţia exprimată de executivul din Piaţa Victoriei” (Adevărul, 612, 1993); „după masă sosind de la Palatul Victoria” (ibid.); „ieri, la Palatul Victoria” (EZ, 241, 1993). Unele sedii s-au schimbat în timp: Camera Deputaţilor se afla, la începutul anilor ’90, în Dealul Mitropoliei („Parlamentarii vor reveni în Dealul Mitropoliei marţi”, EZ, 240, 1993; „Miron Cosma urcă iar în Dealul Mitropoliei”, Adevărul, 612, 1992; ,,Meandre în Dealul Mitropoliei”, ibid., 641, 1992); iar Senatul, în Sala Omnia („va avea loc o întâlnire... la Sala Omnia”, Adevărul, 612, 1993); ulterior, pentru ambele instituţii politice reperul este Palatul Parlamentului (v. supra, 6.3.). Apar chiar şi identificări ale unor partide prin adresele sediilor: Bd. Ferdinand (Partidul Naţional Ţărănesc), Aleea Modrogan (Partidul Democrat). Mai rar, locurile presupus cunoscute de mulţi cititori aparţin altor sfere decât celor politice, ca în cazul numelui de stradă Udrişte, folosit pentru a desemna sediul poliţiei rutiere bucureştene (marcat însă, inabil, de ziarist – prin punere între ghilimele: „în cadrul unei conferinţe de presă, organizată la «Udrişte»“ – în Libertatea, 636, 1992).

Procedeul e în orice caz larg aplicat şi numelor de oraşe, de obicei ca­pitale – în calitatea lor de centre de decizie: „hotărârile Londrei”, „răs­punsul Parisului”, „orgoliul imperial al Moscovei” etc. Figura, altfel banalizată, mai atrage atenţia doar când ver­bul este extrem de concret ori apar­ţine altui registru decât cel standard: „Bucureştiul a bâiguit-o, ca de obicei” (RL, 202, 1992); la fel, când apariţia unui pronume individualizează şi personalizează şi mai mult metonimia: ,,El, Bucureştiul oficial, ar face totul...” (ibid.). În exemplul imediat anterior se observă şi grija de a dezambiguiza enunţul, distingând sensul „centru de putere” de cel (tot metonimic) de „populaţie dintr-o localitate”.

Uneori, figura e răsturnată cu in­tenţie: se revine la ideea de clădire, de adresă, funcţia preschimbându-se într-o simplă „locuire” şi posesorul ei devenind un „locatar”: „dl Nicolae Văcăroiu, actualul chiriaş al Palatului Victoria” (EM, 12, 1993). Formulele chiriaşul de la Cotroceni sau locatarul de la Cotroceni au devenit clişee ale discursurilor politice ale adversarilor preşedintelui: „Ne obişnuisem de mult cu poantele răsuflate ale locatarului de la Cotroceni”; „se doreşte subordonarea, în totalitate, pe faţă, de către chiriaşul de la Cotroceni, a Serviciului de Informaţii Externe” (D.B.A., Camera Deputaţilor, 4.10.2006); „abandonând orice alte planuri pentru a-l salva pe chiriaşul de la Cotroceni” (Es, 10.02.2007); „şocat, chiriaşul de la Cotroceni lasă mai puţin strânse hăţurile justiţiei” (Dâmboviţa, 17.02.2007); „locatarul de la Cotroceni va folosi tribuna Camerelor reunite pentru a cenzura guvernul” (22, 768, 2004).

Metonimiile „sediului” sunt riscante atunci când recurg la adrese nu foarte cunoscute de public, combinate cu nonşalanţă în enunţuri care devin ab­surde la o lectură literală. Dacă intervine şi elipsa, e foarte posibil ca textul să rămână pentru mulţi obscur: „Fostul purtător de cuvânt părea defi­nitiv fixat în Aleea Alexandru. Iată-l însă acum în Deal” (Libertatea, 918, 1993).
8.4.3. Personific/ri. Figura de stil extrem de cunoscută prin care unei entităţi i se atribuie trăsături umane poate fi rezultatul unui proces metaforic sau al unuia metonimic. „Apele plâng” e un enunţ care poate fi interpretat mai mult sau mai puţin „personificator”, în funcţie de semnificaţia metaforică atribuită verbului: asocierea permite o întreagă scară de nuanţe de lecturi, de la cea fabulatorie (apele = nimfe, femei) la cele propriu-zis metaforice (în care plâng capătă alt sens decât cel propriu). Pe de altă parte, un enunţ de tipul „ţara suferă” produce un efect de personificare – însoţit totuşi de ecoul lecturii metonimice: „ţara” = locuitorii ţării. Textele poetice moderne au profitat adesea tocmai de gradele de ambiguitate permise de personificare. În domeniul retoricii curente – politice, publicistice –, personificarea joacă un rol mult mai simplu şi mai lipsit de nuanţe; un rol clişeizat – dar nu lipsit de interes.

Limbajul politic tinde să personifice abstracţii, grupuri, fenomene sociale: Istoria, ţara; guvernul, partidele politice, instituţiile de tot felul (justiţia, procuratura), inflaţia etc. Personificarea căreia i se atribuie afectivitate e mai marcată decât cea rezultată doar din transferul unor acţiuni de tip uman; exemplele par destul de artificiale, retorice: „întâmplări de care istoria este scârbită” (Adevărul, 180, 1990); „istoria ne aleargă brutal de la spate” (Dreptatea, 192, 1990); „criza barjelor sârbeşti urcând sfidătoare Dunărea” (RL, 867, 1993) – şi chiar „la orizont zâmbeşte inflaţia” (Cotidianul, 244, 1994).

Recunoaştem uneori intenţia autorilor de a construi figura într-o formă marcat retorică, nelăsând loc niciunei ambiguităţi; un mod sigur de a o face este folosirea ironică a codului politeţii: „Cine are umor în toată chestiunea, este Dl Guvern” (Viitorul, 124, 1990); „Legile economice nu au binevoit să ţină seama de niciun fel de decizii administrative” (EM, 1, 1993). Mijloace mai discrete ale personificării sunt simplele semne morfologice deviante faţă de normă – de pildă folosirea acuzativului obiect direct cu pe: „pe stat îl vom despăgubi” (RL, 783, 1992), sau a genitivului cu articolul hotărât lui antepus: „vorba lui motto de sus” (AC, 4, 1991). Poate funcţiona ca semnal al personificării chiar dublarea subiectului prin pronume personal: „El, Bucureştiul oficial, ar face totul...” (RL, 702, 1992). Un mijloc mai puternic de marcare stilistică îl reprezintă expresiile familiar-populare care cer subiect uman: „Justiţia trage cu ochiul” (RL, 1270, 1994); „Procuratura nu se bagă” (EZ, 10, 1992); „Romconfortul taie şi spânzură” (RL, 931, 1993).

Recursul la personificări e în primul rând un semn al retorismului din discursul public; fenomenul poate totuşi servi şi la a detecta unele dintre mitologiile moderne active la un moment dat. Pentru a personifica Istoria sau Inflaţia trebuie ca imaginarul public să fie pregătit să le accepte ca atare.

8.4.4. Un exemplu: leul na[ional şi ostaşii s/i. Absenţa dialogului, recesiunea structurilor argumentative şi incoerenţa adesea contradictorie a discursului puterii par a sta în relaţie, în totalitarismul comunist, cu reducerea pieţii comerciale: negocierea e un model al dialogului şi un generator al aşa-numitei „politeţi pozitive”. Demonizarea banilor produce situaţii contradictorii în multe sisteme culturale, dar în societăţile postcomuniste ruptura între realitate şi mit, sau între mituri diferite apare mai puternică decât oriunde. În discursul public, de pildă, valorizarea „economiei de piaţă” coexistă cu devalorizarea relaţiilor de vânzare-cumpărare (şi cu o subteran asociată respingere a dialogului). Un fenomen probabil simptomatic pentru o societate în tranziţie – „fenomenul Caritas”, din 1993 – generează un discurs simptomatic, de travestire retorică: interpretând circuitul bănesc în termenii unor scheme metaforice, alegorice – fascinante prin inadecvare. Broşura lui Dan Zamfirescu şi Dumitru Cerna, Fenomenul Caritas sau mântuirea românilor prin ei înşişi (Bucureşti, Roza Vânturilor, 1993), oferă o acumulare incredibilă de clişee ale retoricii ultranaţionaliste şi de presupoziţii ale gândirii totalitare. Banii se cuvin dispreţuiţi – şi atunci un circuit exclusiv bănesc e tratat ca luptă naţională, exemplu de solidaritate, fapt de creaţie; banul e salvat de dezonoare prin calitatea sa de emblemă naţională. Discursul de justificare abundă în clişee militare: „război împotriva poporului român”, „cruciade” (p. 15), „eroii autentici”, „sabia Iancului” (p. 17), „diabolic plan de dezarmare a românilor”, „cucerirea tuturor poziţiilor cheie”, „genocid antiromânesc” (p. 19), „bătălia pentru sau împotriva dreptului la existenţă al poporului român” (p. 24), „cu asemenea arme se atacă”, „ploaia de lovituri”, „campanie demenţială” (p. 28) etc. Punctul maxim al acestei transpuneri mitologizante, prin care legătura cu realitatea devine tot mai greu de făcut, e atins în finalul apologiei: „Caritasul va intra în istorie, cu toţi cei ce i-au fost oşteni” (sublinierea aparţine textului). Organizatori ai „jocului de întrajutorare”, funcţionari, participanţi – toţi sunt înregimentaţi, nediferenţiat, în metafora emfatică.

Într-o temă în care ne-am fi aşteptat ca banii să fie priviţi ca instrument necesar, ca parte a unui mecanism financiar etc. – se vorbeşte, paradoxal, de „războiul cel mai crunt al veacului – cel cu banul” (p. 17). Demonismul banului e totuşi contrazis parţial de existenţa personajului pozitiv – leul – în luptă cu cel definitiv incriminat – dolarul (deşi, de fapt, „dolarul strângea de gât nu leul, ci… NEAMUL ROMÂNESC”, p. 22). Pasajele alegorice, lipsite de sens financiar, ating grotescul: leul naţional – îngenuncheat, umilit, „transformat la Bucureşti într-o biată mâţă jigărită” – e „asemeni acelor mârţoage din basme, care mâncând jăratic devin cai înaripaţi”; totuşi „nu este decât sărmana mâţă, scoasă din traistă de toţi amărâţii veniţi pe malurile Someşului să o facă la loc în trei luni, în şase luni, mai mult decât leu – aproape elefant!” (pp. 19–20).

Strategiile textului sunt diverse, împinse, cum se vede, până la incoerenţă; ar merita urmărite şi altele, precum transformarea formulei tehnice „schemă piramidală” în imagine simbolică a piramidei – construcţie, operă de creaţie – ori limbajul binecunoscut al cultului personalităţii. Într-un asemenea text (rudimentar, dar simptomatic) banul nu apare aproape deloc ca mijloc de vânzare-cumpărare; funcţia care i se atribuie e doar de unificare şi de reprezentare.
8.5. Repere pragmatice
În analiza discursului politic, e important de disociat între explicit şi implicit, între o afirmaţie şi presupoziţiile şi implicaţiile ei conversaţionale. Limbajul politic dezvoltă strategii specifice ale expresiei indirecte, mizând extrem de mult pe aluzie şi eufemism. În cele ce urmează nu vom exploata însă această direcţie de investigaţie, sugerând doar importanţa unor repere pragmatice fundamentale: actul de limbaj şi ancorarea deictică.
8.5.1. Performative. Anii ’90 au fost interesanţi chiar din punctul de vedere al teoriei actelor de limbaj, pentru că au oferit exemplul unui context special, în care s-a manifestat o anume fragilitate a structurilor.

O serioasă dispută dusă în jurul performativelor priveşte recunoaşterea lor ca o categorie aparte, înzestrată cu forţă acţională – sau tratamentul unificator care vede în ele, ca în alte tipuri de enunţuri, reprezentarea unor gesturi şi stări mentale. În orice caz, o dublă condiţionare, socială şi pur lingvistică, e singura garanţie de reuşită, de existenţă reală a actelor de limbaj. Fără un cadru instituţionalizat, ele sunt pură ficţiune; vorbitorul trebuie să fie învestit cu autoritatea necesară luării în considerare a declaraţiei sale; pe de altă parte, e necesară utilizarea unor enunţuri performative tipice, neechivoce, a unor forme lingvistice convenţionalizate.

Se pot urmări, în viaţa publică românească din 1990, multe eşecuri şi reuşite în domeniul actelor de limbaj. Lipsa de eficienţă şi de îndreptăţire a unora era provocată de nerespectarea solidarităţii celor două condiţii de mai sus (socială şi lingvistică); deruta multor ascultători/cititori provenea din tendinţa (neconştientizată) de a considera suficient doar unul dintre factori, astfel încât erau luate în serios orice forme de declaraţii fără cadru legal, care nu angajau nimic – sau orice afirmaţii făcute într-un cadru instituţional, dar care nu aveau „forma lingvistică” a unor declarative¹³¹.

Un enunţ formulat foarte curând după 21 decembrie 1989, de reţinut pentru interesanta (şi ambigua) sa structură pragmatică, dovedită de unele reacţii la momentul respectiv, este cel prin care se afirma că partidul comunist „este, practic, dizolvat”. Insatisfacţia pe care o trezise unora formula este explicabilă prin raportarea la modelul unui performativ, deci la cele două condiţii amintite mai sus: cea a cadrului instituţional în care declaraţia este eficientă, produce realmente o modificare a unei stări de lucruri – şi cea a formei declarative. Funcţia modalizatorului „practic” nu e deloc de neglijat aici – pentru că el atribuie enunţului acel aer de neconformitate cu un performativ. Cei care aşteptau un act de autoritate care să dizolve, prin forţa limbajului, o realitate politică, au privit cu suspiciune adverbul „practic”. Lucru firesc, pentru că el atrăgea enunţul din sfera performativului în cea a constatativului, din prezenţa lui „a spune = a face” către valoarea mai comună a lui „a spune că s-a făcut”. Tentaţia performativelor e provocată, poate, de o iluzie: aceea că, acţionând în planul limbajului, ele sunt sub controlul imediat al logicii, al gândirii – al martorului. Enunţul de mai sus este exemplar pentru condiţia fragilă a actului de limbaj, în care inserţia, aparent nesemnificativă, a unui cuvânt anulează o posibilă valoare performativă¹³².

La începutul anilor ’90 se constata o adevărată „cerere” de acte de limbaj, de performative, născută probabil dintr-o dorinţă firească de ordine şi claritate. Descrierile stărilor de lucruri sunt infinit variabile, pentru că depind de mulţimea punctelor de vedere; performativul angajează şi dă cel puţin impresia unei rezolvări univoce.
8.5.2. Deictice. Cuvintele care au rolul de a ancora un enunţ în situaţia de comunicare şi a căror semnificaţie variază în funcţie de context¹³³ – ajung uneori, într-o comunitate de vorbitori, pentru un anumit timp, să capete semnificaţii relativ stabile. Pronumele ăsta sau ăla pot trimite, pentru anumiţi vorbitori, la un referent precis, pe care, din diferite raţiuni strategice, nu vor să-l numească. Folosirea constantă a unui pronume sau adverb în locul numelui firesc al „obiectului” sau al circumstanţei poate avea multiple cauze: dorinţa vorbitorilor de a nu fi înţeleşi de alţii din afara grupului, în condiţiile unor interdicţii ameninţătoare, intenţia de a sublinia o anumită izolare, un eventual spirit de castă, de a realiza valori expresive (prin ironie, de exemplu) etc.

Sunt situaţii tipice în care grupuri foarte mari au un adversar comun; uzul impune adesea o formă ca ăştia pentru guvernanţi (ca în bancul din perioada comunistă, în care doi inşi amărâţi şi plictisiţi privesc prin geamul unei cârciumi – şi unul dintre ei exclamă: „ăştia iar plouă!”. În perioada comunistă, a existat o diferenţă esenţială între tipul de proză de succes la public, cu „dezvăluiri” spectaculoase (despre „obsedantul deceniu”) şi cu poziţii aşa-zis critice – şi celălalt tip, aparent desprins de contextul politic, ocupându-se nu de teoria puterii ci de cotidianul mărunt. În prima categorie de texte discuţia se purta din interior, erorile şi reparaţiile fiind asumate de un noi unificator şi nedefinit. În ciuda aparenţelor, veritabila opoziţie o constituiau celelalte texte (neutre şi nesemnificative pentru un ochi superficial), tocmai prin prezenţa difuză, rar actualizată dar perceptibilă, a unei instanţe definitiv opuse lumii descrise: ei, ăia. Pomenindu-i în treacăt, în câte o replică, sau sugerându-le numai prezenţa, autorii din această categorie defineau mult mai exact, discret aluziv şi evident subversiv, o stare de spirit şi o situaţie (v. supra, partea a II-a, 5.2.). Sistemul textual al deicticelor poate dezvălui multe despre tipurile de viziune ale lumilor prozei.

După 1989, în diversitatea şi învălmăşeala mişcărilor divergente, era greu de obţinut o asemenea specializare a deicticelor, altfel decât în interiorul unor grupări încă reduse de vorbitori. Dimpotrivă, abundau precizările, fiindcă ei însemna pentru fiecare altceva; disocierile erau obligatorii tocmai pentru că entităţile sociale nu erau bine definite, se suprapuneau, interferau; de cele mai multe ori era nevoie ca şi persoana I plural să fie precizată şi circumscrisă. În faza respectivă, se favoriza utilizarea unor descrieri exacte (cel care...), dar şi a tehnicilor indirecte destul de transparente, presupunând o complicitate încă nesigură cu interlocutorul: nume abstracte (Puterea, Opoziţia), construcţii impersonale (se încearcă...), pronume nehotărâte (unii..., alţii..., cineva...).

Un fenomen de fixare a valorilor se poate petrece cu adverbe ca aici, acolo, afară, înăuntru – care înseamnă de fiecare dată altceva, în funcţie de spaţiul în care se află vorbitorul, dar se pot specializa pentru a indica anumite spaţii tipice, la care se referă curent mai multe persoane. Afară, de exemplu, desemnează în mod curent exteriorul casei, dar destul de des şi exteriorul ţării, străinătatea: „Vreau s-o şterg afară” (Expres, 49, 1990); „eşecul politicilor reformiste impuse din afară” (JN, 197, 1994). Evoluţia – o extindere de tip metaforic, în care spaţiul familiar este asimilat unei incinte – nu este, bineînţeles, specifică limbii române. Utilizarea adverbului cu acest sens, foarte puternică în perioada închiderii comuniste¹³⁴, şi-a atenuat ulterior componenta subversivă şi a fost explicitată (în afara ţării) sau dublată de alte formulări (în străinătate), păstrându-se ca atare mai ales cu o notă ironică şi în limbajul familiar: „întâlnirea dintre cele două categorii de români, cei de «afară» şi cei «dinăuntru» are loc, de obicei, de sărbători sau de alegeri” (EZ, 16.12.2004); „suntem generaţia plecată pe afară” (3.12.2004, alexbrie.net/myblog); „Muncim afară ca să strângem bani” (ibid.).

Mai ciudată ne apare azi semnificaţia atestată de un dialog din Caragiale, în care afară pare să însemne „în exteriorul Capitalei”: „– Ce recoltă, nene, ce recoltă? Dumneata n-ai văzut rapiţa? – N-am văzut-o, că n-am fost pe-afară” (Situaţiunea). Asemenea valori ale adverbelor pot uşor suscita comentarii sociologice, riscante totuşi în măsura în care nu ne mai e accesibil contextul care le-a produs.

Surprinzător şi generator de asemenea comentarii a fost mai ales uzul mai vechi al adverbului înăuntru, comentat de ardeleanul Ion Codru Drăguşanu, foarte atent la particularităţile de vorbire din ţara Românească, observate pe la 1838:

Curios se esprimă şi românii transalpini sau munteni (...). Cine şi-ar putea imagina că toată lumea zice: «S-a dus vodă înântru». Aşa arată această espresiune, că România au fost dedată de a depinde de undeva şi că a depins cândva de Austria, precum şi spresiunea noastră, când ieşim de acasă şi zicem simplu! mă duc în ţară, adecă în România. Deoparte nu e fără miez acestă spresiune, căci cu tot dreptul Europa cultivată se poate numi «întrul» şi ţările barbare «afară» (...). Destul în Bucureşti cine a fost «înântru», apoi câştigă vază şi se arată cu degetul, ca cum ar fi de altă specie (Codru Drăguşanu 1956: 64).
Dicţionarul academic al lui Sextil Puşcariu izolează acest sens, ilustrându-l cu citate din Ienăchiţă Văcărescu, Iacob Negruzzi, N. Gane ş.a. şi oferind o explicaţie asemănătoare cu cea a lui Drăguşanu: „ţara proprie fiind considerată în afară de lumea civilizată, înăuntru a ajuns într-o vreme să însemneze în streinătate; spec. în centrul Europei” (DA).

Sensul a fost politizat după război; un articol din 1949, dintr-o revistă de popularizare lingvistică, deplângea „întrebuinţarea surprinzătoare”, creată de „clasele dominante”, şi se încheia cu angajamente mobilizatoare:

pentru oamenii culturii ca şi pentru întregul popor muncitor înăuntru nu se va mai referi de aici înainte decât la republica noastră populară, pe care o iubim fierbinte şi pentru a cărei propăşire ne consacrăm toate eforturile.
Putem constata astăzi adevărul profund şi umorul involuntar al lozincilor care anunţau ameninţător o închidere cât se poate de reală; oricum, ridicolul citatului ne opreşte să recădem în actualizări cu sens schimbat, şi să considerăm sensul adverbului înăuntru ca pe o veche atestare a integrării noastre europene.