 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

2.2. Perioada totalitar/: reprezentarea oficial/ a violen[ei
Oprindu-ne mai mult asupra feţei vizibile a perioadei totalitare, putem urmări la nivelul limbajului reprezentările violenţei în discursul oficial şi în cel literar. Primul domină spaţiul spaţiul comunicării publice, cel de al doilea îl parafrazează sau i se opune discret. Mult timp, vocile alternative nu se aud: murmurul privat nu lasă urme vizibile, se volatilizează; discursul disident e firav şi târziu.

În perioada totalitară, reprezentarea violenţei a evoluat de la o fază de prezenţă intensă la una de cvasi-absenţă, prin reducere treptată la eufemism şi prin impunerea unei viziuni euforice asupra realităţii. În faza instaurării regimului, reprezentarea violenţei e greu de disociat de limbajul violent: violenţa e povestită într-un limbaj încărcat de afectivitate şi orientat spre perlocuţionar, spre instigarea la acţiune; treptat, limbajul se obiectivizează, capătă caracter abstract şi neutru. În lexic, reprezentarea violenţei se asociază metaforelor militare – clişeizate – sau termenilor de desemnare directă a agresivităţii (reinterpretaţi ideologic). În sintaxă, preferinţa limbii de lemn pentru pasiv, impersonal şi nominalizări reprezintă şi o formă de eliminare a violenţei, în mod normal descriptibilă prin forme active, personalizate, printr-un grad înalt de „tranzitivitate” a discursului. Mijloacele lingvistice creează o aparenţă inofensivă violenţei de stat, iar celelalte forme posibile de violenţă (individuală, anarhică, de contestaţie) sunt pur şi simplu omise, neverbalizate.

Discursul oficial foloseşte canale multiple; am considerat mai interesante pentru analiză metadiscursul ideologic (care defineşte violenţa, lupta etc.), discursul politic propriu-zis, discursul istoric (puternic ideologizat, aproape indisociabil de cel politic, individualizat doar prin pondere tematică) şi discursul poliţiei politice – instituţia cea mai direct implicată în aplicarea violenţei de stat. Evident, între domeniile alese interferenţele sunt mai mari decât deosebirile, astfel încât tratarea lor separată are mai mult un rol practic, de simplificare a analizei.
2.2.1. Discursul teoretic (ideologic). Chiar dacă într-un regim precum cel din România accesul la „clasici”, la textele doctrinare ale marxismului a fost practic întrerupt de cultul personalităţii conducătorului naţional, o parte importantă din elaborarea şi interpretarea conceptului de violenţă e rezultatul direct al unei ideologii şi al unei istorii reale în care aceasta juca un rol fundamental. În Manifestul partidului comunist, ca şi apoi la Lenin, violenţa e teoretizată ca un instrument cât se poate de util. „Un cuvânt revine fără încetare în Statul şi revoluţia: violenţă. (...) [Lenin] insistă mai ales asupra organizării violenţei” (Boia 1999: 65). Chiar dacă violenţa este mascată de „legi ştiinţifice”, în aliajul specific de determinism şi voluntarism al doctrinei, chiar dacă e considerată moment, etapă, ea rămâne în inventarul de concepte oricând reactualizabile, latentă în lexicul ,,luptei” şi al ,,transformării”.

Terminologia tradiţională intrinsec violentă a doctrinei cuprinde cuvinte şi sintagme ca: luptă, luptă de clasă, duşman de clasă, revoluţie, dictatura proletariatului, lagăr, vigilenţă, combativitate etc. În timp, se renunţă explicit la unele (dictatura proletariatului, lagăr), fără comentarii la altele (duşman de clasă), iar cele mai multe îşi modifică sensul prin apariţia în noi contexte stabile. Predilecţia pentru terminologia militară în lexicul comunist şi în cel nazist a fost de mult constatată şi legată de viziunea maniheistă a respectivelor ideologii (Thom 2005: 48).

Conţinutul noţiunilor şi poziţia lor în sistem se transformă treptat prin atenuare
şi omisiune.

Capitolul despre Lupta de clasă dintr-un Curs de socialism ştiinţific din 1978 nu cuprinde nicio ocurenţă a termenilor violenţă, violent – şi în genere abstractizează cât mai mult metafora „luptei” (care e „lege obiectivă”, „forţă motrice principală"). Categoriile tratate, „lupta” sau chiar „bătălia” („Bătăliile de clasă care au loc în diferite ţări capitaliste” – p. 148, citat din Programul P.C.R., 1975) pierd caracterul războinic pe care termenii îl presupun în uzul comun, fiind aplicate exclusiv grevelor, demonstraţiilor, marşurilor de protest (ibid., p. 145). Capitolul despre revoluţia socialistă e şi mai interesant: aceasta „are un profund caracter constructiv, creator” (p. 220); e caracterizată de „lupta îndelungată, organizată şi disciplinată” şi opusă terorismului, violenţei individuale (=„provocări neofasciste”, p. 240). Cea mai semnificativă e relatarea despre „revoluţia democrat-populară în România”; textul cuprinde o creaţie lexicală ad-hoc, nepaşnic – eufemism prin care termenul periculos e evitat:

P.C.R. a reuşit să asigure desfăşurarea procesului revoluţionar în direcţia limitării folosirii violenţei (p. 290);

Militând consecvent pentru desfăşurarea paşnică a luptei revoluţionare în condiţiile create după victoria insurecţiei armate, P.C.R. a avut în atenţie şi posibilitatea alternativei nepaşnice (p. 291).

Revoluţia constructivă, lupta disciplinată sunt formule prin care reprezentarea violenţei e eliminată chiar din conceptele cele mai apte să o conţină.

Tratamentul lexicografic al termenilor-cheie în principalele dicţionare explicative şi enciclopedice confirmă surprinzătoarea golire de violenţă a termenului revoluţie: în vreme ce dicţionarele occidentale contemporane şi echivalente includ în definirea revoluţiei referiri explicite la violenţă („a forcible overthrow” – Random House; „violento, profondo rivolgimento” – Zingarelli; „renversement brusque et violent” – Lexis), Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX 1975) vorbeşte doar de „etapă a dezvoltării” şi de „schimbare calitativă radicală":

revoluţie (...) 1. Etapă a dezvoltării în care au loc transformări calitative profunde, orientate de la inferior la superior. 2. Schimbare calitativă radicală a societăţii bazate pe clase antagoniste, prin care se realizează trecerea de la o formaţie social-economică inferioară la alta superioară¹⁴³.
Definiţia extrem de lungă şi complicată din Micul dicţionar enciclopedic (MDE, 1978) nu foloseşte nici măcar o dată nici termenii parţial tabuizaţi.

De altfel, termenul revoluţie apărea extrem de frecvent şi în discursurile lui

N. Ceauşescu; prezenţa sa era însă limitată la câteva contexte fixe, care îi anulau de fapt sensul curent, potenţiala evocare a violenţei. Existau pe de o parte desemnările istorice: actul din august 1944 – insurecţie militară, întoarcerea armelor împotriva germanilor – devenind, prin amplificare graduală a formulei, „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”. Pe de altă parte, termenul intra în puncte de program politic, ca „noua revoluţie tehnico-ştiinţifică”, „noua revoluţie agrară”. Adjectivul revoluţionar s-a desemantizat şi mai mult, devenind aproape un epitet ornant, aplicat celor mai variate nominale (v. supra, partea a II-a, 8.1.1.): spirit revoluţionar, concepţie revoluţionară, perspectivă revoluţionară, înţelegere revoluţionară, transformare revoluţionară etc.; dictatorul adresa ascultătorilor săi „un salut călduros, revoluţionar” (RL, 17.10.1989). Chiar înainte de „revoluţiile de catifea”, auditoriul naţional era pregătit să accepte un concept larg de revoluţie, nu neapărat violentă.
Violenţa însăşi e definită ideologic prin eludarea specificului ei agresiv, prin reducere eufemistică la scopul politic; strategia este ilustrată perfect de prima glosare dintr-un dicţionar de psihologie (Popescu-Neveanu 1978):

VIOLENŢA, modalitate de acţiune socială menită să rezolve radical probleme ale orânduirii sociale; mobilizare şi aplicare a forţei revoluţionare a maselor. În psihologie, conduită agresivă acută cu finalitate distructivă, punitivă sau transformativă.

Surprinde de la început scindarea definiţiei în două părţi, dintre care doar ultimei îi este precizat domeniul. Într-un dicţionar de psihologie, doar al doilea sens este etichetat ca psihologic, în vreme ce primul se prezintă ca atare, cu autoritatea şi prioritatea absolută a dogmei ideologice. Legarea de agresivitate se produce doar pentru sensul psihologic; în primul sens, violenţa e doar modalitate de acţiune, mobilizare şi aplicare. Purificarea de atributele primejdioase permite o valorizare pozitivă a termenului; deşi lipsesc evaluativele propriu-zise, e limpede că acestuia i se acordă un sens mai curând pozitiv, marcat de prezenţa câtorva cuvinte şi sintagme-cheie: mobilizare, mase, forţă revoluţionară, a rezolva probleme. Chiar şi definiţia desemnată ca specific psihologică pare dependentă de ideologic prin ideea de finalitate (...) punitivă sau transformativă. Contraponderea pe care o constituie termenii agresiv şi distructiv face totuşi ca între prima şi a doua parte a definiţiei să se instaleze o ruptură, chiar o opoziţie.
Raportarea la violenţă, urmărită aici prin câteva cazuri şi microcontexte exclusiv din spaţiul autohton – şi pe care ar putea-o clarifica doar o analiză ideologică şi istorică riguroasă, extinsă asupra întregului sistem comunist – reprezintă una din contradicţiile comod asimilate de dogma dialectică: violenţa nu poate fi nici cu totul negată, pentru că e prea mult implicată în antecedentele istorice şi teoretice ale regimului, dar nu poate fi nici asumată, în măsura în care delegitimează sau ameninţă stabilitatea sistemului. Tocmai pentru că a apelat prea mult la violenţă şi tocmai pentru că se teme de aplicarea ei contra sa, regimul preferă să o elimine din discurs. Soluţia lingvistică e, cum am văzut, inconsecventă şi fragilă.

În acelaşi timp, studiul ştiinţific al agresivităţii este cenzurat, ca orice discuţie serioasă despre subiect. Un autor preocupat de etologie notează în jurnalul său diferite obstacole politice pe care le înâlneşte – cenzurarea unor emisiuni, opoziţia redactorilor de carte în edituri etc.:

Mai tare m-a îngrijorat faptul că o emisiune radiofonică ce urma să fie transmisă a doua zi (Etologia şi ştiinţele omului), pe care o realizasem împreună cu C.R., a fost imediat serios amputată, eliminându-se toată partea referitoare la agresivitate, ceea ce arată că ea rămâne la noi un subiect tabu. (Zamfirescu 1994: 55, 21 februarie 1981).
Tăcerea asupra agresivităţii şi a violenţei s-a repercutat, în perioada imediat post-totalitară, în perceperea lor ca noutăţi ameninţătoare, poate şi în perpetuarea modelului unei „revoluţii paşnice” chiar în contradicţie cu datele realităţii.

2.2.2. Discursul politic. În discursul politic e cuprinsă doar o „narativizare”
a desemnărilor şi a definiţiilor ideologice; în el se regăseşte deci tendinţa de anulare
sau cel puţin de atenuare a imaginilor violenţei – fie că e vorba de cea proprie, fie de cea a adversarilor. „Semnele violenţei” se ghicesc doar, fară a se constitui într-o imagine coerentă.

În ultima sa fază, „limba de lemn” mai lăsa să transpară duritatea politicii totalitare prin câteva verbe a căror trăsătură principală era caracterul absolut, radical al acţiunii: a eradica („eradicarea oricărui semn de formalism”, Scânteia, 6.12.1987); a curma („să curme orice manifestare de indisciplină şi dezordine”, ibid.); a lichida (pentru totdeauna), a zdrobi; a combate („să combată formalismul şi birocraţia”, ibid.) etc. Obiectele directe ale acestor verbe erau însă întotdeauna nume abstracte. Oricum, în ultimele decenii ieşiseră din uz verbele preponderent tehnice: a demasca, a epura – şi unele metafore desuete, compromise probabil de ecourile prea concrete ale sensului lor primar, ca a biciui, a înfiera.

Dacă cele de mai sus aparţin seriei de acţiuni asumate de locutor (de multe ori prin verbe conjugate la persoana I plural), o altă categorie cuprinde acţiunile violente atribuite adversarilor. Reactualizate parţial spre sfârşitul deceniului al optulea, verbele violenţei duşmanului au un caracter mult mai concret şi mai exact:
Ştim şi din trecut, şi cunoaştem din viaţa de astăzi că cercurile reacţionare imperialiste nu se opresc în faţa unor noţiuni abstracte, umane, că, în interesele lor, ucid, omoară, organizează diversiune, destabilizarea în diferite ţări socialiste. (N. Ceauşescu, Cuvântarea [...], în RLit, 23.08.1989, p. 3).
Paragraful citat se referă la un duşman nu tocmai precizat; acţiunea acestuia e descrisă prin cumul pleonastic de sinonime perfecte – „ucid, omoară” – verbe prin care se manifestă tentaţia de a folosi direct, izbitor, argumentul violenţei adversarului. Tendinţa e însă corectată printr-o gradaţie ascendentă, în care limbajul redevine abstract şi birocratic, iar gravitatea maximă o atinge afectarea corpului social: destabilizarea¹⁴⁴.

E sigur că violenţa era percepută în discursul politic şi dincolo de inventarul ei lexical consacrat de limba comună; exprimările eufemistice convenţionalizate şi asociate practicilor violente ale statului totalitar sunt suficient de transparente. Ca strategie generală a limbajului politic, eufemismul atenuează impactul unei idei neplăcute, dar nu o face inaccesibilă receptorului. Mai mult decât în alte limbaje politice, în cel comunist funcţia eufemistică o preiau termenii tehnici şi ştiinţifici. Pasajul despre desfiinţarea unui mare număr de sate permite o comparaţie între (a) desemnările din discursul oficial (sistematizare, reducere, comasare – şi mai ales, tehnicism impropriu, dezafectare) şi (b) cele ale discursului disident din aceeaşi perioadă (dărâmare, distrugere):

a. Apare necesar să reducem câteva sute de comune prin comasarea lor. De asemenea, este necesar să reducem aproape la jumătate numărul satelor, stabilind pe cele care urmează să rămână, mărimea lor (...), urmând ca, într-o anumită perioadă, să realizăm dezafectarea celorlalte sate. (Ceauşescu 1988: 21–21)

b. Opriţi dărâmarea şi distrugerea satelor...! (Cornea 1991: 83, scrisoare din 1988).
Principala marcă a agresivităţii statale o constituie – aşa cum se poate observa şi din citatul anterior – frecvenţa modalizării deontice, implicând impunerea prin forţă a politicii oficiale. Recurenţa formelor de tipul „trebuie” este extrem de ridicată; aproape fiecare frază e prefaţată de un modalizator de obligativitate, mascat de multe ori în modalizator de necesitate logică:
Este necesar să se realizeze opere literare de toate genurile care să reflecte pe larg marile realizări ale poporului român (...) Creaţia literar-artistică trebuie să se desfăşoare permanent sub conducerea politică a partidului (...) La baza întregii activităţi politico-educative trebuie să stea programul ideologic al partidului (...) Se impune să intensificăm activitatea ideologică de cercetare (Ceauşescu 1984: 63-65).
Excluzând din discuţie pagina introductivă, un capitol de discurs politic („Activitatea politico-ideologică de ridicare a conştiinţei socialiste şi formare a omului nou”, în Ceauşescu 1984: 56–71) repetă la fiecare pas argumentativ modalizatorii: trebuie, este necesar, se impune – cu minime variaţii gramaticale (cf. partea a II-a, 3.1.7.). Din primele 50 de fraze, doar 13 nu cuprind nici unul dintre cei trei modalizatori. Dintre excepţii, o bună parte sunt doar aparente, pentru că rolul modalizator e preluat de viitorul verbului – „un accent deosebit se va pune pe...” sau de conjunctivul cu sens imperativ: „să facem totul pentru...”; doar câteva enunţuri sunt pur explicative. În fragmentul respectiv, a trebui apare de 27 de ori, e necesar de 10 ori, se impune o dată. Statistica probează caracterul puternic impozitiv, demonstraţia de forţă a discursului politic; având însă în vedere pe de o parte – la emiţător – tonul scientist neutru, non-afectiv, pe de alta – la receptor – înclinaţia pentru autoritarism deja înregistrată de observatori, e puţin probabil ca asemenea forme să fi intrat în constituirea unei reprezentări a violenţei. Ele explică totuşi modul în care o politică a forţei îşi comunica mesajul în mod eficient, sustrăgându-se interpretării în termeni agresivi. Discursul despre „zdrobirea duşmanului de clasă” s-a transformat în discursul obligativităţii, al operatorului trebuie.

Trecerea în planul secund a violenţei e caracterizată prin prezenţa unor mărci sintactice. În pasajele al căror conţinut e proiectarea unei acţiuni împotriva duşmanilor, reprezentarea este total lipsită de dinamism:

Va trebui să fie intensificată activitatea multilaterală de ridicare a conştiinţei socialiste, revoluţionare a tuturor oamenilor muncii, de combatere hotărâtă a diferitelor manifestări şi mentalităţi obscurantiste, înapoiate despre lume şi viaţă (Ceauşescu 1984: 59).
Construcţia pasivă – să fie identificată –, ca şi impersonalele – trebuie – şi în măsură încă mai mare transformarea verbului în nominal – combatere – scot din scenă agentul acţiunii. În acelaşi timp, obiectul acţiunii rămâne abstract – manifestări şi mentalităţi – şi vag: diferite. Punerea în discurs atenuează agresivitatea chiar în actele de ameninţare, de avertizare.

Limbajul ultimei perioade a regimului a inovat mai ales în direcţia exclusiv pozitivă, cu accente sentimentale. Textul naiv versificat, parafrază îndepărtată a unui cântec patriotic din secolul trecut, pe care preşedintele îl citeşte fără a şi-l atribui dar şi fără a preveni faptul de a-i fi atribuită paternitatea versurilor (v. supra, partea a II-a, 4.3.) va fi reprodus la începutul manualelor şcolare cu o precizare doctă care îl legitimează ca discurs politic: „Din cuvântarea tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU la grandioasa adunare populară de la 5 decembrie 1981, consacrată dezarmării şi păcii”. În poezie, problemele mondiale sunt versificate în strofe de factură populară, într-o imagine a armoniei universale: „Iarba rea din holde piară,/ Din lume ura dispară,/ Toţi cei cu inimă bună – /Est şi Vest – mână în mână”. Violenţa rămâne totuşi undeva, latentă: chiar strofa citată cuprinde metafora „iarba rea”, iar finalul textului regăseşte limbajul tradiţional, îndemnând la lupta pentru pace, una din sintagmele oximoronice care au caracterizat discursul politic comunist.

Oscilaţia între tendinţa de a atenua şi aceea de a conserva la nivel discursiv urmele violenţei creează impresia hibridă de reprezentare a unei agresivităţi abstracte.
2.2.3. Discursul istoric. Discursul istoric a devenit, în naţional-comunismul românesc de la începutul deceniului 8, principalul instrument ideologic al unui discurs politic tot mai dezinteresat de argumentaţia filosofică (Zamfirescu 1984: 106, Georgescu 1991: 66, 131). Prototipul redus al discursului istoric era de găsit, în perioada totalitară, în pasajele iniţiale ale discursurilor politice, în care se rezuma evoluţia anterioară a naţiunii şi a partidului comunist naţional. În ultimele decenii, aceste rezumate istorice accentuau schema transformării organice, reducând la minimum referirile la luptă şi propunând o viziune cât mai puţin activă a istoriei. În 1984, de exemplu, ultimii 40 de ani sunt trecuţi în revistă prin verbele: a parcurge, a înfăptui, a creşte, a se afirma, a se transforma şi prin abstractele verbale dezvoltare, ridicare, făurire etc. (N. Ceauşescu, Raportul C.C. al P.C.R.., 19.11.1994, pp. 5–7). Principala acţiune istorică a partidului e organizarea. Când totuşi se invocă lupta, ea este în primul rând una naţională, împotriva străinilor:
...în procesul luptei de apărare a intereselor naţionale... au desfăşurat lupte aprige, au înfrânt şi lichidat forţele militare ale Germaniei hitleriste... (N. Ceauşescu, Cuvântare..., în RL, 23.08.1989)
De la începuturile ei, istoria naţională era văzută ca o continuă organizare în vederea unităţii şi a construcţiei socialismului.

Discursul istoric didactic şi de popularizare (v. şi supra, partea a II-a, 6.) opera într-o primă fază cu dublul stereotip: luptă naţională (obligatoriu defensivă) – luptă socială. Interpretarea termenilor şi raportul dintre ei se modifică pe parcurs, modelul istoric naţional-comunist recurgând tot mai puţin la o „luptă socială” clişeizată, golită de conţinut. Principalele operaţii şi strategii argumentative subtextuale legate de violenţă ale acestui discurs istoric par a fi: a) atribuirea violenţei exclusiv străinilor; b) obnubilarea violenţei ca revoltă; c) legitimarea violenţei autoritare de stat. Prima strategie poate fi urmărită în special în modul de prezentare a războaielor, cea de-a doua în tratarea răscoalelor ţărăneşti, ultima – în mitizarea figurilor de domnitori cu care conducătorul se identifica.

Dintre războaie, prezentate ca o „luptă eroică împotriva cotropitorilor”, sunt interesant de analizat câteva în care, în special în epoca modernă, armata naţională luptă pe teritorii străine: războaiele balcanice, intrarea în Budapesta, al doilea război mondial. Ideea că statul român ar ataca sau ar invada lipsind cu desăvârşire, cea mai simplă soluţie e omisiunea. În manualele şcolare, primele două momente sunt absente. Doar în manuale pentru clasele superioare se consacrau câteva rânduri războaielor balcanice, rolul României fiind prezentat în termeni cât mai lipsiţi de conotaţia de agresivitate:
Armata română a trecut Dunărea, fără a desfăşura operaţiuni militare propriu-zise; acţiunea însăşi nu era necesară. (...) Prin pacea de la Bucureşti (...) regiunea din sudul Dobrogei, cunoscută sub numele de Cadrilater, intra în componenţa statului român. (Pascu 1975).
În prezentarea celui de-al doilea război mondial, omisiunea e dublată de decontextualizare: informaţii reale sunt destructurate prin lipsa elementelor de legătură sau prin schimbările neanunţate de perspectivă. O formulă tipică e, de pildă, „Germania nazistă şi aliaţii ei”, prin care ofensiva este descrisă fără a fi nevoie să se specifice, între aliaţi, armata română. Entitatea naţională e de altfel plasată într-un rol absolut pasiv: România e silită, împinsă, târâtă, aruncată în război:
Războiul dus de Germania hitleristă împotriva Uniunii Sovietice pricinuia României, împinsă fără voia ei în acest război, multe distrugeri şi mari pierderi de vieţi omeneşti. Ţara noastră, bombardată zilnic de aviaţie, prădată de hitlerişti, devenită câmp de luptă, ajunsese pe marginea prăpastiei (Pascu 1975: 234).
Dincolo de strategii contextuale (în fragmentul de mai sus imaginea dezastrului rămâne foarte vagă, nerezultând de nicăieri, de pildă, de cine era bombardată ţara), tonul prezentării întăreşte stereotipul deja foarte puternic al victimei.

Pentru „lupta socială” semnificative sunt, desigur, prezentările canonice ale răscoalelor ţărăneşti. Se poate urmări evoluţia descrierii lor într-un curriculum şcolar, în care diferenţele de complexitate didactică sunt dublate de unele schimbările strategice ale dogmei ideologice. Am ales exemplul momentului 1784, prezentat într-o serie de manuale. În 1968 (manual pentru clasa a IV-a, Almaş, Fotescu 1968: 146–7), imaginea e destul de dinamică şi de crudă: ţăranii dau foc palatelor, zdrobesc cetele armate ale nobililor; aceştia din urmă se manifestă prin schingiurea capilor revoltei („nobilii... le-au strivit trupurile cu roata”). În 1971 (manual de clasa a VIII-a, Dragne, Ionescu, Iordănescu 1971: 102), detaliile se multiplică: ţăranii atacă curţile, dau foc, împart bunurile, ucid pe nobili; de partea cealaltă, „răzbunarea nobililor a fost cumplită: un mare număr de ţărani au fost spânzuraţi, traşi în ţeapă, arşi pe rug sau frânţi cu roata”. Acţiunile sunt deopotrivă de concrete şi violente, totuşi cele ale nobililor au în plus elementul cu impact emoţional al torturii. Textul adresat elevilor mai mari renunţă însă la a-i mai prezenta pe nobili ca agent direct al acţiunii, preferând pasivul şi nominalizarea. În 1975 (clasa a XII-a, Pascu 1975: 155–6), acţiunile ţăranilor sunt descrise într-o terminologie militară destul de abstractă şi în construcţii pasive: „sunt ocupate... târgurile”, „este atacată... cetatea”; oricum, principalul agent al naraţiunii nu sunt ei, ci entitatea răscoală, care se întinde, se reaprinde, cuprinde. Acţiunile nobililor rămân concrete şi violente, dar sunt prezentate tot în forma pasivă: „sute de ţărani sunt condamnaţi la moarte”, „Horea şi Cloşca sunt frânţi cu roata”. Textele sunt foarte asemănătoare, bazându-se pe diferenţa între o violenţă îndreptată preponderent contra instituţiilor şi a simbolurilor acestora (violenţa răsculaţilor) – şi una corporală, evocând suferinţa fizică, îndreptată contra indivizilor (represiunea). Singura diferenţă stă în treptata atenuare şi abstractizare a violenţei răsculaţilor: ea corespunde, în fond, tendinţei de a abstractiza „lupta de clasă” şi de a construi o istorie în care naratorul se identifică întotdeauna cu non-violenţii. Dincolo de prezentarea partizană (violenţa e doar a adversarului) – se tinde la eliminarea ideii de „violenţă necesară”. Adevărata surpriză e însă furnizată de momentul următor: un manual universitar de sinteză care oferă – unor cititori mai puţin numeroşi, unei elite selecţionate – ultima variantă ideologică asupra istoriei naţionale. În 1980 (Georgescu 1980: 33, 48), aceeaşi răscoală a devenit o luptă între români şi marile imperii: „răscoala a fost un adevărat război civil al românilor”, care „refuzau să intre în jocul marilor puteri”; transformarea viziunii e semnalată de ordinea schimbată a epitetelor – „naţională şi socială”. Până la urmă, tradiţionalele răscoale nu se mai deosebesc de alte „lupte contra străinilor": „necontenite războaie, lupte dure, ale ţărănimii române şerbită de nobilimea maghiară şi înşelată de autorităţile habsburgice.” Violenţa este evocată generic, într-o răscoală – „marcată de cumplite acte sângeroase”; „martirii din Apuseni schingiuiţi, ucişi, traşi pe roată” nu mai evocă o luptă, o confruntare, ci o crucificare fatală, al cărei principal mesaj emoţional e resentimentul faţă de „jocul marilor puteri”. Duşmanul pierde din claritate, dar câştigă în forţă obscură.

Identificarea cu violenţa statală poate fi ilustrată de prezentarea, deja invocată, a unei figuri istorice precum Ţepeş (vezi supra, 2.1.).