 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

111 La data de 6.05.1990, cu ocazia primei deschideri a frontierelor dintre România şi actuala Republica Moldova, pe Prut au fost aruncate ghirlande de flori

112 Rezultatele pot fi comparate cu cele din Bonnafous 1985, articol în care sunt studiate numeroase modalităţi de desemnare a lui François Mitterand în presa franceză. Autoarea stabileşte patru mari tipuri de desemnare – nerespectuoasă, reverenţială, directă şi polemică –, observând că acestea depind mai mult de relaţia pe care fiecare publicaţie o are cu viaţa politică în genere decât de orientarea ei ideologică. Nu credem că o asemenea concluzie ar fi valabilă şi pentru presa românească, cel puţin nu pentru perioada avută în vedere (în care simpatiile şi adversităţile politice determinau în primul rând formula de desemnare sau supranumele atribuit politicianului).

113 vezi Avram 1990.

114 Vezi supra, 1.1.: referirile emblematice la 25 sau la 45 de ani, invocarea lui Ceauşescu sau a comunismului semnalau poziţionarea politică a vorbitorului, de partea sa contra continuatorilor fostei clase politice.

115 Nefixate în scris în acea perioadă (decât, accidental, în corespondenţă privată sau jurnale intime), desemnările subversive sunt atestate indirect, ulterior, de diferite culegeri de bancuri politice. De exemplu, în Mircea Popescu, Bancuri, anecdote, expresii hazlii, Bucureşti, Editura Vestala, 1996, apare numele Ceauşescu (p. 11, 12, 13 etc.), dar şi, în Addenda (aparţinând altui culegător): nea Nicu (p. 139, p. 147 etc.) şi şefu’ (p. 151). Cf. şi dana Maria Niculescu Grasso, Bancurile politice, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999.

116 Pentru a sublinia constrastul cu perioada anterioară şi pentru a dobândi legitimitate, termenul ales a fost folosit insistent în referirile la sine ale preşedintelui, după alegerile din 20 mai 1990.

117 Sloganurile evocate sunt: „Iliescu apare – soarele răsare!” (de la mitingurile electorale din 1990) şi „Un preşedinte pentru liniştea noastră” (slogan oficial, înscris pe diferite materiale publicitare). Consensul era un termen cheie în discursul lui Ion Iliescu din perioada respectivă.

118 Există şi un alt domeniu în care recursul la prenume e destul de specific, varianta orală (în special didactică) a criti­cii şi a istoriei literare româneşti admite desemnarea unor scriitori prin prenume: Camil, Hortensia, Nichita, Matei(u). În ultimul caz, explicaţia stă în nevoia de a distinge între membrii aceleiaşi familii (Mateiu/Ion Luca); în celelalte, însă, decisivă e originalitatea prenu­melui în raport cu numele (la care contribuie probabil, pentru Hortensia, preferinţa pentru identificarea unei femei prin numele de botez şi evitarea unui nume de familie prea lung).

119 Camera Deputaţilor s-a instalat în clădire în 1994, iar Senatul în 2004.

120 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, ed. a II a, Bucureşti, Albatros, 1975, p. 777.

121 Conducător e înregistrat, cu o explicaţie succintă dar corectă, şi în Wikipedia, versiunea engleză, 2006: “It was first used by Marshal Ion Antonescu as he assumed dictatorial powers in 1940 (...) The title was revived by Communist President of Romania Nicolae Ceauşescu starting in the 1970s” (http://en.wikipedia.org).

122 CorrierEconomia, supliment la Corriere della Sera, 20.10.1997, 3.

123 Înregistrat şi în Wikipedia, versiunea engleză, 2006.

124 Potrivit noilor recomandări, din DOOM², articolul şi desinenţele de plural ale cuvântului summit trebuie scrise fără cratimă, pentru că finala sa nu pune probleme de pronunţare.

125 Alcătuită de Mihai Costăchescu, publicată de G. Ivănescu şi V. Şerban în seria Folclor din Moldova, I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969.

126 Textul a fost preluat de pe paginile de internet ale revistei România Mare (www.romare.ro), în 2000.

127 În Concise Oxford Dictionary, 1999: “annoyance provoked by what is perceived as unfair treatment”.

128 O ilustrare recentă a aceluiaşi absurd (bazat pe confuzia dintre semnificaţiile politice şi cele geografice ale unor cuvinte) o oferă relatarea despre cineva care ar fi afirmat că „toate ţările din fostul Est au probleme” (Cuvântul, 12, 1992). Acest din urmă caz, în care nici nu mai apare clişeul „falsului”, e interesant şi ca ilustrare a reticenţelor şi a eufemismelor limbajului politic.

129 Preda 1974: .

130 Discurs în Parlamentul României, cu ocazia sesiunii comune din 20 decembrie 2006, de comemorare a Revoluţiei din decembrie 1989. Exemplele pe care le dăm în continuare provin din mai multe intervenţii din această şedinţă (notate: P 2006) sau din şedinţa comună similară, din 20 decembrie 2005 (P 2005). Cf. www.cdep.ro.

131 Aşa-numitele acte indirecte (de exemplu producerea unui enunţ de tipul „E cam frig aici”, aparent constatativ, ca o cerere de a se închide fereastra), fac parte, evident, dintr-o altă categorie, de unde şi neobligativitatea de a fi înţelese şi acceptate în sensul lor performativ.

132 În privinţa adverbului cu pricina, trebuie amintit că, paradoxal, între două enunţuri ca „A greşit” şi „Desigur că a greşit”, primul este, în principiu, mai convingător, pentru că nu pune problama validării afirmaţiei. Introducerea modalizatorului „desigur” corespunde unei intrări în domeniul argumentării, al atitudinii subiective (mascate), presupune recunoaşterea faptului că enunţul în cauză poate fi pus la îndoială.

133 Sunt cunoscute sub numele de deictice elementele lingvistice care ancorează un enunţ în situaţia sa de comunicare, indicând acele circumstanţe (timp, spaţiu) şi persoane care o caracterizează. Demonstrativele – acesta, acela –‚ o serie de adverbe – aici, acolo, acum –‚ pronumele personale – eu, tu –‚ articolele – sunt câteva din cele mai evidente şi mai frecvente deictice. Trebuie precizată însă o condiţie esenţială: cuvintele respective pot fi considerate deictice doar când trimit la o situaţie, nu şi la un text – altfel ambele posibilităţi fiind la fel de bine reprezentate în comunicare. Nu este acelaşi lucru a spune „El e vinovat” arătând către cineva – sau referindu-te la cineva deja pomenit in propoziţia anterioară. În enunţul „Aici am ajuns”, adverbul poate indica un loc – dar şi o secvenţă din discursul însuşi. Alte nume şi alte interpretări primesc aceste utilizări îndreptate spre enunţ. Considerate un fel de „gesturi verbale”, care trimit către o realitate prezentă, deicticele au un loc aparte în teoria semnificării, pentru că se pot defini prin funcţia lor generală de indice, dar au o infinitate de referenţi, în raport cu variaţia situaţiilor de comunicare. Acum, pronunţat de mai multe ori în cursul aceleiaşi conversaţii, va trimite la momente obiectiv diferite; tu se traduce de fiecare dată altfel, în funcţie de identitatea interlocutorului. V. Ionescu-Ruxăndoiu 1999: 84–106.

134 Neţ (2005: 135–136) consideră acest sens tipic pentru situaţia şi mentalitatea celor aflaţi într-o închisoare.

135 Citatele din secţiunea 8.6.2. se bazează pe înregistrarea directă a unor situaţii de comunicare orală (inclusiv a celor prezentate în reportaje audio-vizuale, la radio şi televiziune).

136 Sunt stocate on-line stenogramele şedinţelor Camerei deputaţilor începând din 1996 şi ale Senatului începând din 2002.

137 O rapidă verificare în Internet – în 2005 – confirmă existenţa şi chiar răspândirea confuziei: putem găsi cel puţin 8 citate care o ilustrează, prin sintagma în aprofunzime; ele provin nu numai din pagini personale sau mesaje de pe forumuri („dacă analizăm lucrurile şi ne gândim în aprofunzime” – ziarul de iasi.ro – forum), ci chiar din texte informative de tip oficial: „Un Institut pentru Studii Avansate (ASI) este o activitate de învăţământ de înalt nivel, unde un subiect bine definit este prezentat sistematic, este tratat în aprofunzime de lectori de nivel internaţional” (info.uoradea.ro).

138 Şi în acest caz, internetul confirmă recurenţa erorii: nu mai puţin de 35 de citate conţin sintagmele timpuri imemoriabile, vremuri imemoriabile; li se adaugă şi alte îmbinări asemănătoare („trecutul imemoriabil al românilor-arieni”, dacianoua.go.ro). De altfel, din cauza apropierii de sens şi de formă, o confuzie similară apare şi în franceză, între cuvintele-sursă immémorable şi immémorial.

139 Pentru o abordare de sinteză a fenomenului violenţei, din perspectivă sociologică, antropologică şi politică, vezi Wieviorka 2005.

140 Chiar şi în decembrie 2006, în alocuţiunile ţinute în Parlament, ,,consacrate împlinirii a 17 ani de la revoluţia din decembrie 1989”, dramatizarea excesivă a spargerii vitrinelor se păstrează. Chiar dacă e vorba de o scuză explicită, vocabularul ales (vandalism, a se deda) atribuie faptelor un sens clar negativ: „Trec peste actele de vandalism la care s-au dedat o parte dintre manifestanţi, spunând despre ele doar că dintotdeauna ele au însoţit revoltele ce au drept scop dobândirea unor drepturi” (G.D., 20.12.2006, www.cdep.ro).

141 Pentru detalii privind constituirea mitului istoric al lui Vlad Ţepeş, a se vedea Boia (1987: 237–239).

142 Cf. Mihai Zamfir, „Geografia imprecaţiei”, în Dilema, 63, 1994, p. 7.

143 Ediţia DEX 1996, de după căderea regimului comunist – de altfel, printr-un lanţ de evenimente denumit curent Revoluţie –‚ rescrie această definiţie, în termeni mult mai intuitiv adecvaţi:
„1. Ansamblul transformărilor calitative profunde care cuprind fie un sistem în întregime, fie unul sau mai multe subsisteme ale acestuia. 2. Schimbare bruscă şi de obicei violentă a structurilor sociale, economice şi politice ale unui regim dat”.

144 Tot astfel, în Statutul Partidului Comunist Român, o posibilă ameninţare la unitatea organizaţiei este tratată în termeni extrem de duri: „Orice activitate fracţionistă constituie o crimă împotriva partidului” (Munca de partid, XXVII, 12, 1984, p. 3).

145 Ca o ironie a istoriei, acesta va fi termenul fixat ulterior, din motive diferite, pentru desemnarea prudentă a faptelor care au condus la căderea regimului. V. supra, partea a III-a, 1.7.

146 Şi termenul terorist, introdus de discursul lui Ceauşescu, va juca un rol important după 1989, folosit cu alt referent şi fără ca între cele două situaţii şi discursuri să se perceapă vreo legătură. De fapt, revenirea termenilor evenimente, terorist sau fascist ilustrează mai ales limitele imaginarului şi ale limbajului politic din jurul anului 1989, utilizat de politicieni formaţi în contextul comunist.

147 Citarea din Deşteaptă-te, române e o altă coincidenţă surprinzătoare, care poate arăta că, în fond, dictatorul ştia ce îşi doresc de fapt supuşii săi – şi că aceştia reacţionau previzibil.

148 Desigur, există şi numeroase interpretări analitice care consideră manifestările violente mai curând ca rezultatul unui proces de decompresie, arătând că agresivitatea publică reprimată (şi amplificată) în perioada totalitară a explodat în momentul eliberării, ori că agresivitatea concentrată, rămasă fără obiect prin dispariţia dictatorului, s-a extins asupra altor ţinte; agresivitatea e în acest caz a „victimei”.

149 Textul este comentat şi în Slama Cazacu 2000:

150 Poezia Doina era omisă din ediţiile de poezii ale lui Eminescu publicate în timpul regimului comunist; motivul principal era prezentarea Rusiei în ipostaza de ocupant (,,Din Hotin şi pân’ la Mare / Vin Muscalii de-a călare”), în genere atitudinea xenofobă, deci textul era perceput ca un simbol al cenzurii impuse din exterior.

151 Pentru o descriere mai amănunţită a ameninţării ca act de limbaj conflictual, vezi Zafiu 2006. O detaliată analiză tematică şi stilistică a scrisorilor de ameninţare se găseşte în Cesereanu 2003.

152 Chiar în 2007, într-un atac la adresa lui G. Liiceanu – I. Spânu, ,,Liicheanu”, în Ziua, 27.02.2007 –, tema Apelului pare la fel de actuală ca în 1989: ,,Gabriel Liiceanu nu este nici pe departe asa de pur cum vrea să pară în repetatele sale Apeluri naţionale”; „Ca filosof, cum se pretinde, Gabriel Liiceanu ar trebui să fugă ca dracul de tămâie de cuvantul lichea” etc.

153 M. Ungheanu, „Manipularea culpabilizării”, în Vremea, 12.1.1993, 1.

154 Un studiu amănunţit asupra fenomenului a realizat Daniela Pompieru, în teza de licenţă Aspecte ale agresării numelui de persoană. Efecte comice în presa scrisă actuală, Universitatea din Bucureşti, 2004.

155 Exemplele folosite în continuare provin din mai multe numere ale revistei „România mare”, din perioada 1990–1991.

156 Citarea în text a exemplelor nu este, din păcate, perfect unitară: adunate pe parcursul a 17 ani, citatele sunt indicate unori cu numărul publicaţiei, alteori cu data de apariţie; cele preluate din arhivele de pe internet ale publicaţiilor sunt de obicei citate cu data, uneori doar cu indicaţia „arhivă on-line”. Pentru citatele adunate direct din pagini de pe internet, fără corespondent tipărit (forumuri, bloguri etc.), am redus adresa la un element de bază, uşor de recunoscut, indicând acolo unde era posibil şi data; o reproducere integrală a adreselor web ar fi încărcat textul (unele fiind lungi şi greoaie) şi s-ar fi dovedit adesea inutilă (multe dintre paginile citate fiind efemere, eliminate după o vreme şi deci imposibil de recuperat pe baza adresei iniţiale). Pentru o minimă unificare, am renunţat la indicarea paginii...

*^* Când sigla nu e urmată de an, ne referim la textul rămas neschimbat în cele două ediţii ale dicţionarului.