 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

IV. VIOLEN{A LIMBAJULUI POLITIC

1. Argument
1.1. Obiectul
În pluralitatea discursurilor din societatea românească post-totalitară, tema violenţei a apărut cu o frecvenţă deosebit de mare; reprezentări diferite şi concurente ale violenţei verbale au constituit un punct important al controverselor politice şi culturale din primele luni de după schimbarea de regim (ea însăşi violentă – în momentele revoltei, represiunii, în obscura implicare a „teroriştilor”, în procesul cuplului Ceauşescu). Imagini diferite ale violenţei, rareori explicitate, au întreţinut confuzii între actul discursiv şi actul fizic, între violenţa actului de limbaj şi cea a consecinţelor sale.

Încercăm în cele ce urmează să înţelegem cum s-au constituit reprezentările diferite, în continuarea sau în replică la imaginea/imaginile violenţei active în perioada totalitară; ce relaţii s-au stabilit între diversele moduri de a percepe şi a construi discursiv violenţa. Reproşurile pe care şi le-au adus reciproc grupurile în conflict după decembrie 1989, vizând fiecare violenţa adversarului, au fost desigur un instrument politic, dar nu neapărat şi un act conştient de manipulare: ele au putut proveni din operaţii diferite de percepţie şi construcţie a realităţii.

1.2. Ipoteze despre violen[a în totalitarism şi efectele ei post-totalitare
Ceea ce s-a întâmplat după 1989 poate fi înţeles mai bine în relaţie cu poziţia violenţei – în act şi în verbalizare – în totalitarismul comunist românesc: acesta a înregistrat un proces de recesiune a violenţei aparente, de menţinere a ei doar în sfera privată, predominant orală, în afara discursului oficial şi scris – şi, paradoxal, în sfera culturală (mai ales a literaturii). Odată cu stabilizarea sistemului şi cu interiorizarea agresiunii (marcată, de exemplu, de trecerea de la sistemul cenzurii la cel al „auto-cenzurii”, de fapt al instituirii unei responsabilităţi difuze încă mai constrângătoare decât precedenta), violenţa verbalizată a trecut în zone marginale a căror relaţie cu centrul rămâne încă de lămurit.

Una dintre ipotezele pe care le formulăm aici este că în totalitarism discursul transgresiv – actul de limbaj violent, de tip injurie, interzis în sfera publică – a fost perceput de majoritatea locutorilor obişnuiţi (fără acces la cuvântul public) ca o subversiune sau ca o umanizare a sistemului: subversiune când era emis din afara aparatului de putere, umanizare când era emis de reprezentanţii sau funcţionarii ideologiei dominante.

Într-o carte de memorii a unuia din principalii responsabili ideologi ai regimului comunist din România – Popescu 1994 – este prezentat într-o izbucnire de violenţă verbală blasfematorie însuşi liderul suprem; comentariul vizează cu toată seriozitatea omogenizarea discursivă a societăţii: „L-am auzit blestemând socialismul. În faţa unor fapte grave, a unor deformări şi abuzuri, a exclamat: «Să fie al dracului de socialism», ceea ce dovedeşte că avea conştiinţa laturii vicioase a sistemului, şi că îl opresa şi pe el...” (p. 39).
Transgresiunea prin limbaj violent a realizat, ca şi transgresiunea prin umor, un act de complicitate – prin participare la sfera comunicării non-oficiale – şi, prin aceasta, un aliaj specific de opoziţie şi compromis. După 1989, sprijinitorii noii puteri politice (care, în România, a avut aspectul specific al continuităţii de persoane – nu de denumire sau de ideologie declarată – cu aparatul fostului regim) au putut recurge în lupta politică la discursul violent injurios, fără ca prin aceasta să trezească o reacţie negativă în majoritatea opiniei publice: presupunem că valorile comunitare ale acestui limbaj au funcţionat mai puternic decât o eventuală reprezentare a violenţei nocive. A fost perceput în schimb ca violent discursul opoziţiei: discurs de contestaţie, disociativ şi de excludere, în general fără recurs la un limbaj tabuizat. Discursul excluderii a fost simţit ca mai apropiat de fostul discurs al puterii – deci ca uzurpator şi periculos.

Discursul injurios are ca obiect corpul fizic, individul; discursul contestatar – corpul social, funcţia. Pentru un segment al populaţiei (cuprinzând mai ales opoziţia intelectuală), primul a corespuns modelului violenţei inacceptabile; pentru foarte mulţi, obişnuiţi de situaţia totalitară să vadă în atacul asupra funcţiei un preambul al agresiunii fizice, numai cel de-al doilea tip de discurs a constituit violenţa reală. Experienţa ultimelor decenii a avut un rol esenţial în crearea unui model al violenţei discursive bazat pe enunţuri de excludere.

În campania electorală a F.S.N., partid de guvernământ în anii 1990–1996, au fost, de mai multe ori, denunţate ca atacuri la persoană din partea opoziţiei cererile ca diverse persoane să demisioneze. Persoana era identificată în mod neechivoc cu funcţia sa; cererea de demisie sau sloganurile de tip „Jos X” erau interpretate ca simbolice condamnări la moarte. Experienţa – fundamentală pentru momentul respectiv – a procesului Ceauşescu e posibil să fi consolidat acest model.

E necesară o precizare: dincolo de ambiguităţile introduse în relaţia violenţă-discurs de regimul totalitar şi de perioada care i-a urmat, există o ambiguitate fundamentală a discursului violent însuşi: imprecaţia e, în anumite cazuri, un mijloc de descărcare, în altele de sporire a tensiunii şi a şanselor violenţei fizice; reprezentarea violenţei creează respingere, dar o şi poate favoriza, producând obişnuinţă (cf. Eibl-Eibesfeldt 1995: 141–148). Interpretările psihologice şi sociologice ale ambivalenţei discursului violent rămân deschise – şi vor fi atinse doar când analiza unui discurs concret o impune.
1.3. Metod/, material
În cele ce urmează, încercăm să urmărim relaţia dintre violenţă şi limbaj, în totalitarismul şi post-totalitarismul românesc, şi nu fenomenul infinit mai complex al violenţei în sine¹³⁹. Discuţia se va baza doar pe o analiză a discursului public – cu precădere politic şi jurnalistic – prin câteva studii de caz semnificative, ca repere ale unei istorii discursive. Acestea rămân însă fragile fără suportul unei investigaţii sociologice.

Analiza îşi impune şi limite istorice: e sigur că stereotipurile violenţei în perioada dată îşi au rădăcini mai adânci, în tradiţia culturală autohtonă; dar stabilirea lor depăşeşte cu mult ambiţiile acestei cercetări. Pentru trecutul recent, se poate urmări felul în care regimul comunist şi-a constituit propria istorie a asumării violenţei în interpretarea ideologiei marxiste, şi în care a inclus, de la un moment dat, un discurs naţionalist care produsese accente violente în perioada antebelică. Un studiu foarte util asupra violenţei în spaţiul mental şi cultural românesc este cel al Ruxandrei Cesereanu (2003), care oferă un material extrem de bogat şi interpretări inedite.

1.4. Conceptul de violen[/
În general, în cele ce urmează violenţa nu va fi un concept teoretic prefabricat – psihologic, sociologic, filosofic sau juridic – ci doar un produs discursiv: ceea ce locutorii înşişi identifică, etichetează ca violent într-un moment istoric şi cultural dat. E totuşi util să amintim criteriile uzuale de aplicare a conceptului de violenţă: agresivitate, intensitate, imprevizibilitate (Arendt 1972) şi câteva din trăsăturile care diferenţiază tipuri de violenţă. Sunt de luat în discuţie relaţiile de putere dintre protagonişti, natura acestora din urmă (Agentul e un individ sau un sistem, Pacientul e uman sau non-uman etc.), natura acţiunii (reală sau simbolică, afectând Pacientul din punct de vedere fizic, psihologic sau moral), contextul (violenţa ca act iniţial sau ca răspuns). În uzul curent, sensul termenului violenţă e foarte larg, acoperind diverse situaţii, de la lipsa de stăpânire şi control asupra propriului comportament până la stăpânirea şi controlul asupra acţiunilor celuilalt. Pentru Thom 1987, de pildă, „limba de lemn” e agresivă chiar după ce renunţă la brutalitatea insultei, pentru că impune minciuna şi contradicţia.

Relaţia dintre violenţă şi putere – două concepte adesea confundate sau parţial suprapuse – este pentru Arendt 1972 una de opoziţie: violenţa este substitutul non-legitim al unei puteri în slăbire; violenţa e un instrument pe termen scurt, care poate distruge, dar nu poate crea puterea; în fine, dominaţia totalitară, afirmă autoarea, e fondată pe violenţă.

1.5. Violen[/ şi limbaj
Dacă din discuţia asupra violenţei excludem actul fizic şi limbajele non-verbale (imagine, sunet), rămân două ipostaze fundamentale ale relaţiei dintre violenţă şi limba naturală: a) violenţa manifestată în actele de vorbire specifice – şi b) violenţa reprezentată în discurs.

Există: 1) o serie de acte de limbaj agresive în sine – prin efectul lor perlocuţionar – şi 2) o serie de acte de limbaj agresive prin consecinţele lor extralingvistice, prin apel la un alt tip de violenţă. Din prima categorie fac parte insulta şi imprecaţia (înjurătura sau blestemul), cu efect magic, psihologic sau social (de „dezonorare”). Huston 1980 le adaugă limbajul trivial, obscen – ca formă de transgresiune lingvistică orientată spre referent şi asociată adesea insultei sau imprecaţiei. Cealaltă categorie ar include actele de tip demascare sau incitare; ameninţarea ocupă o poziţie intermediară, pentru că poate viza fie un efect perlocuţionar (frica), fie unul de acţiune non-verbală. În fine, violenţa e reprezentată în discurs prin denumire, definire sau prin naraţiune.

Descrierea celor două ipostaze ale violenţei are ca principal obiect, pentru prima – regulile de acţiune, pentru a doua – modelele de reprezentare. Se poate urmări, de pildă, când şi cum apare imprecaţia în universul discursiv totalitar, cine o foloseşte şi în ce relaţii de putere, care îi sunt efectele imediate; cum e legitimat pamfletul ca specie literară – ceea ce îl absolvă de unele din constrângerile sociale contemporane; în ce măsură transgresiunea prin argou e resimţită ca un pericol ş.a.m.d. Modelele de reprezentare a violenţei sunt supuse şi ele unor proceduri de selecţie, control şi redistribuţie. Pentru trecutul totalitar sunt relevante, de pildă, verbalizarea experienţei personale (pe căi orale, non-oficiale), discursul istoric, literar, jurnalistic. În perioada post-totalitară asemenea modele pătrunse în imaginarul public au acţionat vizibil în interpretarea noilor realităţi: memoria impunerii brutale a comunismului (procese, arestări, deportări, execuţii, „reeducare”) a creat unora teama de o repetare a istoriei cu schimbare de roluri; stereotipul istoric al violenţei străinilor asupra unui popor mereu paşnic a intervenit în percepţia relaţiilor cu exteriorul, stereotipul rebeliunii legionare a fost invocat pentru interpretarea mişcărilor de stradă din iunie 1990, revoluţia franceză a fost percepută ca paradigmă a revoluţiei, pentru toată perioada din decembrie 1990 până în ianuarie 1991.

Discursul literar din perioada comunistă a contribuit la impunerea unui model al violenţei-asupra-funcţiei în defavoarea unuia al violenţei-asupra-corpului şi la o teorie a puterii în dauna unei teorii a agresiunii. Multe din romanele de succes din ultimele decenii ale regimului comunist au construit modelul de violenţă al perioadei de instaurare a acestuia ca pe unul de demascări, destituiri, excluderi din partidul comunist (şi nu de arestări, torturi, muncă silnică până la exterminare – teme, evident, tabu). Discursul jurnalistic al perioadei totalitare a dezvoltat temele „violenţei occidentale” – drogaţi, terorişti –, neverbalizând temele autohtone – bătăi, violuri, crime la beţie; apariţia masivă a acestora din urmă în presa de senzaţie de după 1989 a putut să producă simultan o reţetă jurnalistică de succes şi o teamă generală în faţa proliferării violenţei.

Ar mai trebui precizat că dacă în sine violenţa nu e un concept neapărat negativ, reprezentarea ei discursivă după 1989 a fost, într-un consens perfect, marcată de trăsăturile răului şi transformată în act de acuzaţie la adresa adversarului. Şi în acest punct, explicaţiile trebuie căutate în istoria discursivă imediat anterioară (nu într-un îndoielnic spirit al naţiei sau al veacului). Refuzul consecvent al violenţei este identificabil atât în lozinca frecvent repetată în timpul manifestaţiilor din decembrie 1989 – „Fără violenţă!” –, cât şi în discursurile ţinute ca răspuns de Ceauşescu –
Câteva grupuri de elemente huliganice au organizat o serie de manifestări şi incidente, trecând la atacarea unor instituţii de stat, distrugând şi jefuind o serie de clădiri, de magazine, de clădiri publice (...). Aceste grupuri au continuat şi şi-au intensificat activitatea de distrugere, de atacare a instituţiilor şi magazinelor, inclusiv a unor unităţi militare (20.12.1989; text reprodus în RL, 21.12.1989, p. 1).
– sau de susţinătorii săi ulteriori, de pildă de un ofiţer al securităţii:
[Studenţii] au remarcat violenţa şi grosolănia incitatorilor ce nu semăna deloc cu o atitudine revoluţionară demnă de urmat. Un asemenea grup violent s-a îndreptat spre sediul Comitetului judeţean de partid. Agresorii au spart geamurile cu pietre şi chiar au încercat să pătrundă în interior... (Teodorescu 1992: 62).

Umorul involuntar al sintagmei „atitudine revoluţionară demnă de urmat” poate fi pus alături de o mai veche formulare a lui N. Ceauşescu, care definise într-un discurs revoluţionarul: „a fi revoluţionar înseamnă a avea un înalt spirit de disciplină”; oricum, semnalează faptul că termenul revoluţionar, frecvent folosit în perioada anterioară, a avut de suferit un rapid proces de resemantizare. Interesantă este, în citatele de mai sus, şi insistenţa asupra agresivităţii îndreptate împotriva clădirilor: o reprezentare a violenţei care pare să se ia în serios ca terifiantă.

Dacă totuşi accentele de groază de mai sus sunt explicabile pe fundalul unei imobilităţi totale, în care orice act de agresiune atacă în mod simbolic întreaga ordine a sistemului, poate că surprinde mai mult un text din 1994. În timp ce evenimentele din 1989 sunt denumite oficial revoluţie, raportul Serviciului Român de Informaţii asupra lor, document oficial din vara lui 1994, scuză şi motivează violenţa, câtă a fost, a manifestanţilor din decembrie 1989, prin faptul că aceştia ar fi fost drogaţi. E semnificativ că la cinci ani de la un moment omologat ca revoluţie minima violenţă a participanţilor (împotriva obiectelor, a simbolurilor) e translată asupra unei cauze chimice şi asupra străinilor (sursa drogurilor)¹⁴⁰. Faptul e un argument în plus în a vedea în violenţă o miză serioasă în controversele acestei perioade. Discursul puterii – discurs de stabilitate şi autoconfirmare – caută constant să prezinte violenţa ca anormalitate.

2. Reprezent/ri ale violen[ei
Felul în care se vorbeşte despre violenţă, felul în care agresiunile sunt povestite ţine de un model cultural cu rădăcini adânci în mentalitatea unei societăţi. Perioada totalitară a grefat pe reprezentările tradiţionale propriile sale contradicţii: mai întâi, o teorie a violenţei, dar şi un complex de legitimare care împiedica aplicarea ei deschisă; apoi, o instituţionalizare care percepe în violenţă un posibil atentat la propria sa stabilitate. Soluţia adoptată – atenuarea şi eliminarea treptată a violenţei din discurs – nu a făcut decât să acumuleze tensiuni şi inconsecvenţe. Momentul 1989 a produs desfăşurarea în discurs şi în act a acestui complex de atitudini ţinute sub tăcere în perioada comunistă. Nereglate discursiv atâta timp, ele au izbucnit în incoerenţă şi confuzie, într-o societate care nu-şi conştientiza incoerenţele, nu îşi accepta fragmentarismul, ci îl punea sub protecţia unei false unităţi.
2.1. Reprezentări tradiţionale
Cazul totalitarismului şi al post-totalitarismului românesc e interesant pentru o analiză a violenţei în discurs; nu putem însă face abstracţie de faptul că limbajul totalitar a acţionat într-un spaţiu cultural în care problema violenţei era pusă, destul de acut, în termeni etnici. Nu pentru că socotim violenţa o problemă de „specific naţional”, ci pentru că teza specificului a fost puternic implicată în reprezentările violenţei, amintim aici:
a) stereotipul „non-violenţei etnice” – clişeul „popor răbdător” –, reprezentare curentă, asumată cultural ca percepţie a propriei identităţi – şi două contra-imagini propuse de vocile critice pentru a interpreta „violenţa specifică” prin: b) agresivitatea conformistă,
c) individualismul asociat cu agresivitatea naturală.

a) Discursurile despre violenţă s-au grefat pe o preinterpretare etnicistă a conceptului, care avea o poziţie-cheie în stereotipul de autoidentificare naţională. Conform acestui stereotip, vehiculat intens în ultimele decenii, dar având antecedente mai îndepărtate, „specificul naţional” – exaltat sau deplâns – era reprezentat individual de insul răbdător, supus, resemnat. („Mioriţa”, baladă culeasă în secolul trecut, a fost consacrată ca „mit naţional” al pasivităţii). Acelaşi comportament s-ar fi manifestat în istorie, de către colectivitatea etnică, ca „somnolenţă”, absenţă. Forma vulgarizată a acestei ipostaze, difuzată prin manuale şcolare, texte festive, literatură consta în autoreprezentarea ca popor care a purtat în istoria sa exclusiv lupte de apărare.

Discursul comunist a contestat, mai ales la începuturile instaurării sale, varianta non-violenţei individuale, neconvenabilă pentru o ideologie a „luptei de clasă”; a sfârşit însă prin a o accepta tacit tot mai mult. Un manual de literatură foarte cunoscut (folosit pentru examenele de admitere în licee), valabil din 1975 până în 1994, relua un text clasic, de la începutul secolului, despre specificul naţional:
„O lacrimă-i tremură-n glas, şi graiul lui e un suspin”, zice Michelet, vorbind de poporul român. În adevăr, suferinţele acestea au pus o blândeţă divină pe figura ţăranului nostru. Inima lui e plină de milă pentru cei nenorociţi, şi limba lui e dulce şi plină de mângâieri. (Al.Vlahuţă, Ţara. Poporul; în Limba română, manual de clasa a VIII-a).
În acelaşi timp, regimul Ceauşescu a dezvoltat intens varianta istorică a non-agresiunii, folosită ca argument politic, ca legitimare pentru politica sa externă.

Discursul anticomunist şi-a asumat tema „poporului răbdător”, ca explicaţie în cheie sceptică pentru lipsa de reacţie naţională; în formă metaforică şi ironică, această interpretare circula prin butada „mămăliga nu explodează”. O poezie interzisă imediat după apariţia sa accidentală într-o revistă literară începea cu versul „eu cred că suntem un popor vegetal...” (A. Blandiana).

Clişeul a circulat mult în presă, după 1989, în perioada pre şi post-electorală, mai ales în varianta flatantă, pozitivă: „un popor blând, blajin, tolerant şi cumpătat, care nu iubeşte durităţile şi extremismele” (Azi, 29.05.1990).

Principala valoare argumentativă a stereotipului „popor non-violent” e fie de a nega violenţa evidentă, fie de a interpreta violenţa imposibil de negat ca mister, ca anormalitate, corp străin etc.

b) Violenţa fizică, mai ales dacă (aşa cum arată Mungiu 1995) emană de la autorităţi mai mult sau mai puţin paternaliste, e acceptată cu destul de multă uşurinţă. Un dramaturg, fost pentru o perioadă directorul televiziunii naţionale, îşi expune într-un volum idealul de societate:

Poliţiştii noştri să zâmbească, dar să bată; Vodă (sau Preşedintele) să fie bonom, savant, dar să tragă în ţeapă, pentru ca străzile noastre să fie cele mai sigure din lume. Să nu se falsifice vinurile. Să nu se falsifice nimic, lucruri sau oameni. Dar să se ecariseze stârpiturile. Şi să se crucifice criminalii. (Everac 1992: 137)

Figura extrem de sângeroasă a domnitorului Vlad Ţepeş – pentru care se duc aprinse polemici cu străinii, acuzaţi de a-l identifica cu ficţionalul Dracula – e prezentată în manualele de istorie, în perioada comunistă, exclusiv ca model pozitiv de autoritarism statal¹⁴¹: tonul relatării e puternic contaminat de limbajul politic, birocratic şi tehnic: personajul „pedepseşte cu asprime”, „energic”, folosind un „sistem”; „ia măsuri”, „măsurile de îndreptare”:
Folosind sistemul tragerii în ţeapă, care i-a adus şi porecla de „Ţepeş”, el ucise pe boierii care încercau să se opună măsurilor de îndreptare, îngrădi privilegiile marilor boieri şi pedepsi cu asprime orice abuz. Luă măsuri pentru stârpirea tâlharilor, protejă pe negustorii munteni, care aduceau venituri ţării, şi pedepsi energic pe negustorii saşi care nu-i ascultau porunca, trăgând în ţeapă vreo 40, ceea ce îi atrase ura lor (Florea, Matei, Aurel 1971: 56).
Că interpretarea nu e doar un efect al tezei „luptei de clasă”, ci un simptom al simpatiei pentru agresivitatea autorităţii o dovedeşte persistenţa (ba chiar amplificarea) aprecierii în manuale de după 1989, într-un limbaj schimbat doar în măsura în care preia noile clişee politice:
O altă dimensiune a autorităţii domneşti, cea care a impresionat puternic pe contemporani, este excesiva severitate cu care Ţepeş a pedepsit încălcarea legii – nedreptatea, lipsa de cinste şi hoţia. Indiferent de categoria socială din care făceau parte răufăcătorii, pedeapsa era aceeaşi: tragerea în ţeapă: „nici unul dintre aceştia nu rămânea viu”. Istoria cupei de aur abandonată lângă o fântână, într-un loc pustiu, pe care nimeni nu a îndrăznit să şi-o însuşească, este pilduitoare pentru modul în care, în timpul scurtei domnii, Vlad a înţeles să facă respectate marile valori ale vieţii sociale: cinstea şi demnitatea. Un model şi un prilej de reflecţie pentru toate timpurile care au urmat! (Manea, Pascu, Teodorescu 1995: 248).
Judecata negativă presupusă de adjectivul excesiv („excesiva severitate”) este compensată din plin de termenii pozitivi utilizaţi în elogierea implicită a domnitorului: „istoria... pilduitoare”, „marile valori”, „un model”.

Mungiu 1995 susţine ideea „personalităţii autoritare a omului de masă”, a înclinării sale către „agresivitatea conformistă” – „în ochii acestui tip de populaţie adevărata crimă este doar atacul la adresa autorităţii” (p. 192) – , aducând ca argumente în sprijinul acesteia reacţia populară faţă de conflictele din 1990, cererile de reintroducere a pedepsei cu moartea etc.

Mult mai puţin populară a fost, întotdeauna, constatarea agresivităţii individualiste ca ţinând de specificul naţional: rapida alunecare a dialogului în înjurătură şi bătaie. Regimul totalitar a cenzurat complet aprecierile critice de acest gen; textul din care citez în continuare (un articol din .... al lui Paul Zarifopol, Ciomagul candid) a putut să fie republicat în volum doar după 1989, fiind exclus din reeditările anterioare, deşi nu cuprindea nicio referire şi nicio aluzie la comunism:
Există în stilul nostru naţional şi cotidian un element de o sonoritate simptomatică: este emfaza cu care invocăm, în ocazii nu totdeauna grave şi nici măcar solemne, autoritatea propriei noastre persoane. Mie, îndrăzneşti...?! – pe mine, vreai să...?! – Am să-i arăt Eu...! – cu Mine nu se...! (...) Pentru a sublinia distanţa, i se opune lui Eu, Mie, pe Mine – un mă umilitor, încununat adesea cu o salvă de formule, furios colorate, asupra originii şi altor iremediabile inferiorităţi ale celui pe care-l zdrobim sub autoritatea noastră elementar cotropitoare. Şi izbucnirea elocventă se sfârşeşte – tot în stil autocratic, – cu clasica făgăduinţă de palme, picioare, rupere de urechi, şi alte sancţiuni pipăite de grad şi mai înfricoşat. (...) În realitate, îndârjirea emfatică este un semn izbitor în toate clasele noastre: el învederează un individualism anarhic, inevitabil într-o lume prea puţin deprinsă cu viaţa legală. (Zarifopol 19.., în 1992, 23–24).
A fost totuşi subiect de speculaţii specificul înjurăturii autohtone, deseori elogiată pentru pitoresc şi inventivitate; interpretarea estetică şi metafizică a imprecaţiei a eludat mai întotdeauna judecata morală¹⁴².

Şi în receptarea literaturii formele violenţei rămân în afara modelului de lectură dominant. Caragiale, creatorul unei fascinante lumi de limbaj, ilustrează şi versantul agresivităţii, mult mai puţin luat în seamă: lectura clasicului în această cheie s-a dovedit posibilă într-un eseu critic repede interzis de cenzură, pentru aluziile la statul totalitar. Iorgulescu 1988 a urmărit coexistenţa dintre „marea trăncăneală” (titlul suprimat al cărţii) şi „ghiontuială": agresivitatea şi pornirile elementare dintr-o „lume pusă instinctiv pe harţă..., gata să dea”. E, de altfel, simptomatic faptul că scriitori pentru care violenţa a fost o temă narativă – de subtext, dar puternică – Caragiale, mai târziu Marin Preda – au avut o receptare critică orientată spre categoriile de limbaj şi inteligenţă. Când tema violenţei s-a situat în prim plan şi nu a mai putut fi ignorată (la romancierul Rebreanu, de pildă), receptarea ei a fost în cheie predominant mitologică.

Pentru a înţelege ce se întâmplă la Caragiale (şi, mai târziu, în lumea care e şi nu e a lui), trebuie urmărită chiar punerea în text a agresivităţii: strategiile lingvistice de prezentare a violenţei pot explica, până la urmă, nu numai lecturile şi interpretările diferite ale unor texte, ci şi perpetuarea unor anume modele de „lectură” a realului.

La Caragiale descrierea lovirii e în genere exactă, ştiinţifică şi neeufemistică; cu obiectivitatea înregistrării unui fapt banal, se indică de obicei momentul pregătitor, acţiunea (cu gradul respectiv de intensitate), instrumentul, locul atins: „beţivul aplică o lovitură puternică cu bastonul peste capul directorului nostru; din norocire, însă, bastonul fu împiedicat de pălărie şi nu atinse decât uşor sfârcul urechii...” (re­latare gazetărească în Groaznica sinucidere...); efectul e precizat mai rar – „se repezi şi-l lovi în obraz cu pumnul, umplându-l de sînge” (ibid.), pentru că el reprezintă un semn, prelungind bătaia în spaţiul în care trebuie să i se atribuie semnificaţie şi să i se aplice o judecată (etică, după codul onoarei etc.). De obicei, bătaia rămîne o simplă agitaţie, mişcare pură, neadusă decât pentru un moment în planul conştiintei. Minimalizarea violenţei e obţinută alteori chiar prin exagerarea comentariilor. Când nu trece neobservată, bătaia e prezentată de diversele voci ale personajelor într-un ridicol stil hiperbolic – „voit ucidi di două ori”; „victima arest torturată ca inchiziţă”; „omorât torturi” etc. (Telegrame). Reacţia cititorului la exagerare e, automat, ridiculizarea palmelor, a ghionturilor şi a picioarelor „spate gios”, care capătă, prin contrast, un caracter benign. În fine, un alt procedeu de punere în umbră, de împingere în planul secund a agresivităţii este chiar intercalarea loviturilor cu replicile verbale. Punerile în scenă foarte diferite, viziunile polemice asupra textelor dramatice ale lui Caragiale (în registru clasicizant ori grotesc) sunt nu doar mode de lectură, ci efecte ale acestei strategii textuale: în naraţiune violenţele sunt prezente, dar sunt cu intenţie minimalizate de limbaj. Enunţurile preced şi urmează imediat actul de agresiune pe care cititorul aproape că nu-l mai bagă în seamă. Mache izbucneşte furtunos, îşi clamează cu furie descoperirea – „Acu ştiu cine e amicul” – şi dă, în treacăt, într-o paranteză de regie, „două palme straşnice”. Reacţia lui Lache e tot verbală şi intelectualizată: gestul a devenit argument într-o demonstraţie, pretext pentru concluzii caracteriologice generale – „Uite, vezi! ăsta e cusurul lui – e măgar!... şi violent!... şi n-are manieră!” (Amici). Edgar Bostandaki primeşte tot „două palme vajnice” – la care reac­ţia e de placidă perplexitate, neapărat exprimată verbal: „Nu mai înţăleg nimică, pi onoarea mè! Zice Edgar şi iese şi el” (High-life).

Senzaţia stranie este că violenţa devine un limbaj ca oricare altul, al cărui singur dezavantaj e dificultatea de decodare. Impulsivitatea şi agresivitatea sunt înglobate într-un scenariu cognitiv, sunt confiscate de discurs. Reacţia lui Crăcănel e monumentală: violenţa îndreptată asupra sa nu-l pune în nicio dilemă morală, nu-l subordonează unui cod etic: singurul lucru important pentru el e să se lămurească, să i se ofere o explicaţie, un model al cauzalităţii: „Eu, când îmi trage cineva palme... eu turbez!... cu dinţii îl apuc, nu-l las nici mort pînă nu-mi spune pentru ce? pentru ce mi le-a tras? să ştiu şi eu: pentru ce?” (D’ale carnavalului).

În nici una din cele trei ipostaze de mai sus, violenţa nu e asumată; eliminată prin iluzie (specificul naţional blând), prin proiecţie (violenţa legitimă a autorităţii) sau prin minimalizare (violenţa individuală benignă), ea nu ajunge – cu rare excepţii, precum reflecţiile critice ale lui Zarifopol, din care am citat – să fie înţeleasă şi explicitată. Discursul totalitar preia formele tradiţionale de ignorare a violenţei şi le adaugă propriile contradicţii.