 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

7.1.1. ,,Conduc/tor”. Diversele utilizări din presa franceză ale cuvântului „conducător” se depărtau într-o anumită măsură de uzul românesc al termenului: pe de o parte pentru că în discursul politic românesc acesta era doar unul dintre multe alte variante denominative, pe de alta pentru că în folosirea sa era aproape obligatorie prezenţa unor determinanţi – de la „iubit conducător” la construcţiile cu genitive: „conducător al partidului şi al ţării...” etc. (v. infra). Izolarea şi specializarea conferă cuvântului o anumită forţă de şoc; e ceea ce se poate întâmpla la trecerea într-o altă limbă şi în alt sistem socio-cultural. O astfel de transpunere implică o anume deformare, dar are şi avantajul unei schimbări de perspectivă.

În dicţionarul lui Ottavio Lurati, 3000 parole nuove (1990), cuvântul conducător – în forma conducator, fără semnul diacritic al literei ă – apare în presa italienească, însoţit de precizarea că „era titlul rezervat tiranului român Nicolae Ceauşescu, condamnat la moarte în 25.12.1989” – şi ilustrat de patru citate, din articole politice apărute în perioada 1987–1989. Într-un alt dicţionar, destinat să înregistreze cuvinte de la începutul deceniului nostru – Bencini, Citernesi (1992), conducator e explicat tot ca provenind „de la titlul dictatorului român Ceauşescu”; cele trei citate reproduse, din anii 1990–1992, aparţin însă unor comentarii sportive, în special fotbalistice, în care rolul dictatorial nu mai e unul politic. Numărul de atestări, lărgirea sensului şi grafia (fără diacritice) îi conferă cuvântului o anumită stabilitate, sprijinită de transparenţă. Ca şi, poate, de tradiţie: e interesant că în italiană cuvântul nu e atât de nou, fiind deja atestat încă din anii ’40.

Situaţia din italiană e într adevăr specială, termenul fiind înregistrat ca un „cuvânt recent” în două momente: mai întâi în anii ’40, apoi din nou în ultimele decenii ale secolului nostru. În prima fază, conducator intră în vocabularul jurnalistico politic ca termen specializat pentru a numi funcţia de şef al statului îndeplinită de mareşalul Antonescu. În această folosire politică a cuvântului a fost identificat un calc după titulatura italiană a lui Mussolini – duce. În marele dicţionar etimologic italian al lui Carlo Battisti şi Giovanni Alessio (vol. II, 1975), unde apare conducator, se face chiar trimitere la calcuri analoge din spaniolă, sârbocroată şi, evident, la germanul Führer. Utilizarea cuvântului e atestată deja într un apendice al lui Bruno Migliorini la Dizionario Moderno (1942) de Alfredo Panzini; informaţia se păstrează la editarea ulterioară a apendicelui, ca volum separat (Parole nuove, 1963). Primele apariţii jurnalistice sunt favorizate probabil de interesul manifestat în epocă pentru influenţa externă a titulaturii fasciste. În plus, cum arată şi Ioan Guţia, într un studiu despre cuvintele româneşti intrate în italiană (Guţia 1969), cuvântul a putut atrage atenţia prin sonoritate (caracterul său latino romanic îi face, de altfel, destul de transparentă semnificaţia).

A doua oară, cum am văzut, conducator e înregistrat ca „termen rezervat” sau ca „titlu” pentru Ceauşescu. Consemnând sensul de „dictator” şi etimologia cuvântului, Zolli (1991) se întreabă dacă termenul, difuzat mai ales prin cronicile cotidiene din decembrie 1989, nu e, poate, destinat uitării.

De fapt, raportul dintre prima şi a doua folosire politică a termenului conducător e instructiv şi merită să fie studiat în primul rând pe teren românesc. Conducător era într adevăr un titlu oficial al mareşalului Antonescu – „Conducător al statului român şi preşedintele Consiliului de Miniştri” – care a fost citat mai des sau mai rar de textele şi manualele de istorie publicate în perioada comunistă. Acestea au ales să folosească sau nu cuvântul, probabil şi în funcţie de tendinţele momentului, de preferinţele pentru anumite formule de desemnare a lui Ceauşescu, de respingerea sau favorizarea identificării acestuia cu Antonescu. formula de desemnare a unui personaj istoric sau politic – de pildă atribuirea uneia dintre etichetele dictatorul, Antonescu, generalul Antonescu, Mareşalul, Conducătorul etc. – e un fapt de selecţie semnificativ, indice al unei preferinţe ideologice. Termenul conducător apărea uneori doar pus între ghilimele: „trecerea întregii puteri în mâinile «conducătorului» Antonescu”; „«Conducătorul» formase un guvern...”¹²⁰.

În cazul lui Ceauşescu, conducător nu reprezenta o denumire oficială, dar era una într-adevăr frecventă şi caracteristică. E interesantă, de altfel, specializarea vocilor în corul discursului ideologic din vremea respectivă. În aceleaşi numere de ziare şi reviste, exista un prim nivel, informativ oficial, al comunicatului, în care nu apărea termenul „conducător": „Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România”; exista apoi nivelul oficial personalizat, în care conducător primea determinări precise: „Ilustrul conducător al partidului şi statului, ctitorul strălucit al României socialiste, marele Erou al naţiunii române” (scrisoare a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., ianuarie 1987). În textul jurnalistic propriu zis, cuvântul se elibera de legăturile prea precise, căpătând autonomia clişeelor de tipul arhitect, cârmaci, ctitor, erou etc.: „Omagiindu şi conducătorul, poporul se serbează pe sine”. Ultimul pas e făcut de poezie: „Împlinind ce i drept şi de omenie / Vrere n consonanţă cu poporul/ E Partidul nostru, iar făclie / Vie, luminând, / CONDUCĂTORUL!”.

Se regăseşte aici o interesantă caracteristică a discursului politic al vremii: trăsăturile dictatoriale cele mai profunde ale regimului nu sunt înregistrate deschis de textele strict oficiale, ci sunt reflectate mai ales de textele omagiale, pseudoliterare, prezentate ca expresie liberă a „opiniei publice”. (În registrul conversaţiei familiare curente apariţia termenului era cu totul improbabilă). Astfel încât, pentru a reveni la difuzarea internaţională a termenului, explicaţia dicţionarelor străine, conform cărora Conducător era titlul lui Ceauşescu, e adevărată în esenţă, chiar dacă nu este exactă în literă.

Atestărilor anterioare¹²¹ li se poate adăuga una mai recentă, în care termenul e folosit în sens politic larg, pentru dictatorii estici (chiar din perioada post-comunistă). Autorul articolului relatează conflictele dintre conducerile autoritare din Bielorusia, Croaţia şi Serbia – şi fundaţiile Soros, arătând că diferiţii „conducători” estici se tem de George Soros („I vari conducator dell'Est lo temono”¹²²). Termenul, subliniat în text, apare într-un context în care nu e vorba deloc de România, ceea ce îi dovedeşte relativa stabilitate semantică.

7.1.2. ,,Securitate”. Termenul securitate, mult folosit în presa franceză în articolele despre România din 1989, a fost reprodus ca atare, pentru că eventuala sa traducere (Sécurité) ar fi creat confuzii cu numele unor instituţii de asistenţă publică onorabile. Cuvântul¹²³ a fost la un moment dat foarte prezent şi în presa italienească, astfel încât atestările sale au ajuns până la urmă în dicţionare: Lurati 1990, termenul Securitate („polizia segreta del Conducator rumeno Nicolae Ceausescu”) e ilustrat cu nu mai puţin de cinci citate, toate culese din jurnale apărute în decembrie 1989. În Bencini, Citernesi 1992 este înregistrat chiar un derivat, adaptat morfologic: securista (substantiv masculin şi feminin). Termenul, cu definiţia de „membru al poliţiei politice («Securitate») din România lui Ceauşescu”, e ilustrat de o atestare jurnalistică din 1990. Spre deosebire de conducator, securitate nu pare totuşi să manifeste vreo tendinţă de emblematizare, de lărgire a sensului; probabil şi pentru că instituţia desemnată nu a apărut ca având un caracter foarte specific, în raport cu echivalentele ei din celelalte ţări ale blocului comunist.
7.1.3. Alte cuvinte româneşti. Trebuie amintită, chiar dacă e destul de accidentală, şi înregistrarea cuvântului rumeno, cu o semnificaţie politico-economică specială, lărgită: în dicţionarul Bencini, Citernesi 1992, cuvântul apare într-un citat jurnalistic (şi publicitar) din 1991, unde funcţiona ca determinant glumeţ şi devalorizator pentru preţ. De altfel, şi în publicitatea autohtonă, un preţ românesc e înţeles ca unul „mic”, „modest”, „accesibil”. Conotaţiile lui rumeno nu sunt deci cele mai rele cu putinţă; pentru a ajunge la această concluzie, e suficient să-l comparăm cu bulgaro. S-a întâmplat ca, dintre mai mulţi termeni etnici potenţial concurenţi, tocmai acesta din urmă să fi căpătat în italiană un sens politic depreciativ. Explicat în acelaşi dicţionar ca simbol pentru închiderea şi dogmatismul perioadei comuniste, adjectivul bulgaro e folosit în limbajul politic şi jurnalistic mai ales ca determinant pentru un rezultat de vot, pentru un procent în alegeri care reflectă o (suspectă) majoritate zdrobitoare.

Amuzantă e şi prezenţa într-un alt dicţionar – Quarantotto 1987 – a două nume de medicamente româneşti care au cunoscut un scurt succes internaţional: aslavital şi gerovital. cele două cuvinte, ilustrate cu citate din 1969 şi 1973, par să fi dispărut fără urmă în anii următori şi nu mai sunt cuprinse în alte dicţionare de cuvinte noi.

Cuvintele care apar citate în presă pentru a da culoare locală articolelor despre România şi care nu au cum să-şi extindă sensul şi circulaţia, intrând cu adevărat în altă limbă, sunt totuşi interesante cel puţin ca fapt de selecţie. De obicei, cuvintele „exotice” sunt alese pentru puterea lor evocativă, mai ales dacă îmbină sonoritatea cu o anumită transparenţă. Multe articole politice serioase, bazate pe informaţii şi concepte generale, nici nu recurg, de altfel, la asemenea ornamente lexicale. Articolele în care se manifestă intenţia de a oferi o imagine a vieţii cotidiene includ însă, de exemplu, cu explicaţiile de rigoare, cuvântul aurolaci (Il Sole – 24 Ore, 17.11.1996, 3), sau (într-o grafie cam ciudată) pe bisnitzâr (La Repubblica, 22.III.1991, 17). Ultimul termen apare şi altă dată, cu sensul limitat de „afacerist străin”, pus între ghilimele, dar adaptat grafic şi morfologic: cu singularul bisnizzaro şi pluralul bisnizzari (Il Venerdì di Repubblica, octombrie 1993). Folosirea lui se bazează pe aşteptarea ca cititorul să recunoască relaţia lingvistică cu businessman: mecanismul deformării fonetice ar putea astfel transmite chiar într-o altă limbă o parte din conotaţiile ironice pe care cuvântul le are în română.
7.1.4. Traducere şi adaptare a clişeelor. Foarte interesante erau, în presa franceză din 1989, formulele atribuite spaţiului politic românesc, prezentate ca traduceri şi puse între ghilimele. Două clişee au apărut insistent în paginile mai multor ziare: „le Danube de la pen­sée” (Le Quotidien de Paris, supplément, 5.01.1990, p. 4, 9, Le Canard enchaîné, 27.12.1989, p. 3, 5, 9) şi „le génie des Carpates” (Le Canard enchaîné, nr. cit., p. 3, Le Quotidien de Paris, 25.12.1989, p. 3). Cele două formule erau deja destul de familiare cititorului francez, astfel încât puteau deveni material de parafrazări şi jocuri de cuvinte: „Dracula des Carpates” (Le Parisien, nr. cit., p. 4), „vampire des Carpates” (ibid. p. 2), „Danube de la myopie” (Le Canard enchaîné, nr. cit., p. l), „génie des carpettes” (id., p. 3, Le Quotidien de Paris, suppl., 5.01.1990, p. 2) etc. Trebuie precizat că nici „Geniul Carpaţilor”, nici „Dunărea gândirii” nu erau formule familiare pentru cititorul român; percutante, pitoreşti, având valoarea certă de a ilustra metaforismul bombastic al unui anume limbaj, ele nu apăreau, totuşi, ca specifice limbii de lemn româneşti. E de ajuns să le comparăm cu „cel mai iubit fiu”, „erou între eroi” – sintagme cărora frecvenţa le valida caracterul reprezentativ. Dincolo de caracterul accidental şi inactual al exemplului luat în discuţie – denumirile encomiastice ale „Conducătorului” –‚ e interesantă problema mai generală a existenţei şi a evoluţiei unui clişeu lingvistic în interiorul şi în afara unei culturi date. Formulele intens repetate de presa franceză sunt cele care, preluate probabil accidental, „au prins” într-un anume sistem lingvistic şi cultural. Repetarea lor ar sugera că ele sunt etichetele tipice şi în sistemul din care provin, ceea ce nu este totdeauna adevărat. Dezvoltarea autonomă a statutului de clişeu urmează evoluţii diferite în limba în care şi în cea din care se traduce, sub presiunea interconexiunilor din fiecare sistem. N-am observat, de pildă, ca presa străină să fi preluat ca atare clişeul, de după 1989, al „odiosului tiran”.

Ar trebui explicat de ce tocmai cele două sintagme citate au avut succes în versiunea lor franceză – şi de ce în română ele nu au fost clişee nici înainte, nici (în utilizare ironică) după dispariţia lui Nicolae Ceauşescu. Impunerea lor s-ar putea să fi fost favorizată de caracterul spectaculos absurd, tipic pentru metaforele limbajului totalitar, dar şi de utila localizare geografică (Dunăre, Carpaţi), contribuind la condensarea informaţiei într-o formulă economică. Pentru cititorii români, nespecificitatea era conferită de inadecvarea la modelul tipic; formulele metaforizante, frecvente în lirica omagială erau puternic concurate, în mijloacele de comunicare şi de propagandă, de acelea, mai abstracte dar nu mai puţin rizibile, ale unei acumulări disproporţionate de determinări: „eminent militant comunist şi patriot înflăcărat, ilustru gânditor revoluţionar, luptător ferm pentru realizarea ţelurilor supreme ale clasei muncitoare, genial făuritor al noului destin al ţării (...)‚ personalitate de excepţie a lumii contemporane”. Cel puţin din cauza lungimii, o astfel de macro-formulă (perfect autentică) nu a putut funcţiona în integralitatea ei ca un clişeu; iar orice decupaj, orice segmentare însemna o pierdere considerabilă de relevanţă. Probabil că de aceea au fost preferate în transpuneri formulele scurte şi şocante, chiar dacă aveau un aer pronunţat ficţional. După cum tot legile ficţiunii populare şi ale stereotipurilor au proiectat în scenariul Dracula replicile „traduse” din filmul evenimentelor reale, presa franceză vorbind despre cel pe care românii l-ar fi numit în şoaptă „Draculescu” (Le Parisien, nr. cit., p. 3) sau reproducând strigătele care ar fi anunţat căderea dictaturii: „Dracula est mort!” (Le Parisien, nr. cit., p. 4, Le canard en­chaîné, nr. cit. p. l). Nici unul dintre enunţuri nu avea cum să apară în realitate – având în vedere că românii nu îl numeau pe Ceauşescu Dracula (ci nea Nicu, Ceaşcă, Pingelică etc.) E o dovadă în plus că traducerea se conformează mai mult orizontului de aşteptare şi cadrului cultural din limba-ţintă, decât detaliilor „textului” autentic.

7.2. Lexic interna[ional
7.2.1. ,,Summit” şi „sommet”. Summit e unul dintre englezismele recent intrate în română, în limbajul politic. Neînregistrat încă de DEX (1996), dar deja foarte frecvent, cuvântul circulă cu sensul specializat – prin metaforă şi elipsă – de 'întâlnire sau reuniune la cel mai înalt nivel (la vârf)'. Aşa cum observa Stoichiţoiu-Ichim 1996, termenul are, faţă de expresiile echivalente, avantajul scurtimii şi al circulaţiei internaţionale (cf., pentru extinderile sale semantice, Stoichiţoiu-Ichim 2006a: 134–135).

Din păcate, summit pune anumite probleme de adaptare, scrierea lui fiind atipică pentru română (prin existenţa consoanei duble) şi, mai ales, diferită de pronunţare. Având aceste caracteristici, cuvântul e deocamdată simţit ca un element străin – şi totuşi neconformitatea lui cu normele ortografice româneşti nu e marcată în texte; sublinierile din exemplele de mai jos ne aparţin în exclusivitate: „Este posibil ca, la începutul anului 1977, să aibă loc un summit al NATO” (EZ, ediţia de prânz, 1000, 1995); „summit arab” (RL, 2174, 1997). În plus, termenul pare perfect integrat flexiunii româneşti prin alipirea articolului hotărât, fenomen transpus în scris cu anumite variaţii (curente şi pentru alte neologisme): uneori ataşarea articolului e marcată prin cratimă, de cele mai multe ori însă nu, ceea ce accentuează impresia de asimilare¹²⁴. Alături de modul de scriere de primul tip – „înaintea summit-ului UE” (RL, 2175, 1997) – găsim foarte des ilustraţii ale celui de al doilea: „summitul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare” (RL, 1430, 1994); „Summitul de la Essen” (RL, 1432, 1994); „Summitul NATO de la Madrid”; „în preajma summitului de la Madrid” (RL, 2174, 1997); „summitul de la Denver” (RL, 2174, 1997) etc. Forma hibridă, în care se manifestă o contradicţie între neadaptarea grafică şi fonetică şi adaptarea morfologică, e totuşi riscantă, în măsura în care îi încurajează pe cei care nu cunosc dinainte cuvântul să-l pronunţe „aşa cum se scrie”.

Situaţia devine şi mai supărătoare când apare, în aceleaşi condiţii, şi echivalentul francez al cuvântului, sommet: „sommetul, prevăzut a avea loc la Paris (...) în vederea semnării acordului NATO – Rusia” (RL, 2172, 1997). De fapt, între cele două cuvinte e o legătură strânsă: engl. summit provine din franceza veche, dar sensul său politic s-a dezvoltat în engleză, reîntorcându-se în franceză prin calc semantic, în construcţia au sommet 'la vârf' şi în sensul special al lui sommet 'întâlnire la vârf'. E evident ca româna nu are nevoie de două cuvinte cu sens identic, cu formă asemănătoare şi cu probleme de adaptare comparabile. Şi termenul francez cuprinde diferenţe faţă de ortografia românească (consoana dublă) şi o neconcordanţă între scriere şi pronunţare (consoana finală); e drept că ele sunt mai uşor de depăşit, datorită analogiei cu alte cuvinte deja adaptate (sonnet – sonet ar putea fi un exemplu foarte asemănător). Dintr-o perspectivă pur teoretică, cuvântul francez ar fi fost deci mai uşor de adaptat în română decât cel englez. Problema nu se pune însă în aceşti termeni: în preluarea cuvintelor contează contextul social şi cultural, uzul – şi nu calculele teoretice. Prin frecvenţă şi circulaţie internaţională, summit e destinat să rămână în limbă, de aceea apariţia lui sommet nu are niciun rost. În exemplul citat, de altfel, prezenţa franţuzismului nu credem că se explică nici măcar printr-o subtilă dorinţă de culoare locală (dacă are loc la Paris, e sommet!), ci pur şi simplu prin comoditatea şi nonşalanţa traducătorului.

În cazul lui summit, se verifică şi o tendinţă generală a neologismelor la modă: cea a extinderii semantice în română. Cum termenul s-a specializat pentru sensul metaforic principal al lui vârf, e folosit în genere pentru „cel mai înalt nivel”, respectiv pentru întâlnirea unor şefi de state, de guverne. E drept că într-o ierarhie vârfurile pot fi văzute şi relativ, ceea ce ar explica o exprimare de tipul „summit-ul administraţiei locale ţărăniste” (RL, 2175, 1997).

După o perioadă în care summit aproape se generalizase, sommet a revenit în presă, în 2006, cu ocazia organizării la Bucureşti a reuniunii la nivel înalt a ţărilor francofone, eveniment desemnat, constant, ca Sommet-ul Francofoniei: „România face, în această săptămână, ultimele pregătiri pentru Sommet-ul Francofoniei” (EZ, 19.09.2006): „Sommet-ul francofoniei îi lasă pe bucureşteni şi fără locuri de parcare” (Gândul, 20.09.2006). În acest caz e vorba, desigur, de căutarea unei concordanţe între eveniment şi preferinţele de limbaj ale participanţilor. A vorbi de un summit al personalităţilor care apără franceza de concurenţa englezei ar fi părut o ironie.
7.2.2. ,,R/zboi rece”. Sintagma război rece e în română, evident, un calc. În limbajul politic internaţional, sintagmele echivalente care i-au servit drept model (cold war, guerre froide etc.) au fost mult folosite pentru a descrie starea de tensiune apărută după cel de-al doilea război mondial între blocul occidental şi cel comunist. Dicţionarele noastre consemnează sintagma, la început cu o definiţie clar orientată ideologic: în Dicţionarul limbii române (DLR, tomul IX, litera R, 1975), explicaţia (s.v. rece) este „stare de încordare, de tensiune în relaţiile internaţionale, provocată de politica de pe poziţii de forţă, dusă de cercurile imperialiste agresive”. În DEX (1996), finalul definiţiei e diferit, preferându-se generalizarea: „stare de încordare, de tensiune în relaţiile internaţionale, provocată de politica de ostilitate a unor state faţă de altele, care nu ia totuşi forma unui conflict armat” (s.v. război). Interesant e că această definiţie neutră apărea deja în prima ediţie a Dicţionarului explicativ, în 1975, deci în acelaşi timp cu cea anterior citată. (În articolul război există totuşi alte câteva diferenţe între ediţiile
DEX-ului: în 1996 dispar total alte două sintagme, de clară origine ideologică: război drept şi război nedrept; de fapt, acestea nu consemnau, în ediţia din 1975, uzul lingvistic, ci doar clişeele dogmei oficiale). Care a fost gradul de folosire al sintagmei război rece în diferite momente, în legătură cu schimbările internaţionale, cu cele ale liniei politice interne şi ale propagandei oficiale, s-ar putea stabili doar printr-un studiu foarte serios asupra limbajului politic românesc – în documente oficiale, în presă, în uzul curent. Oricum, s-ar părea că în perioada regimului Ceauşescu sintagma era deja folosită destul de rar. În culegerile de cuvântări şi interviuri, ea apare mai ales în convorbirile cu ziarişti străini – ca răspuns la întrebările foarte directe ale acestora; în anii ’70, e prezentată ca o sintagmă depăşită, de pus între ghilimele. Se vorbeşte, de exemplu, de „o politică nouă, pentru a se pune capăt vechii politici denumite «războiul rece»“ (Ceauşescu 1974: 370). În răspunsuri, sintagma pare special evitată, fiind substituită eufemistic prin „perioada de încordare”; oricum, i se contrapune lista clişeelor pozitive ale momentului: „schimbări fundamentale”, „politică nouă, de destindere şi colaborare în viaţa internaţională”, „renunţare la forţă şi ameninţarea cu forţa”, „pace şi colaborare”, „lichidarea focarelor de încordare din lume”, „procesul de statornicire a unui climat de înţelegere şi colaborare între popoare” etc.

O apariţie destul de ciudată a „războiului rece” se înregistrează în inscripţiile de pe crucile din cimitirul de la Săpânţa: în cel puţin trei cazuri, sintagma este folosită cu referire la primul război mondial: „În anu patrusprezece / S-a-nceput un război rece / Acolo am fost chemat / şi grè boal-am căpătat”; „În anu patrusprezece / S-a-nceput un război rece / Trupu meu este-ngropat / În Galiţie subt on brad”; „În anu patrusprezece / S-a-nceput un război rece / Eu de-acasă am plecat / Şi trei copii am lăsat”. Cum respectivele cruci au fi fost făcute ulterior, de obicei pentru pomenirea unor rude, a unor soldaţi morţi şi îngropaţi prin alte locuri, e foarte probabil ca utilizarea sintagmei să fie un caz de „etimologie populară”, de resemantizare şi remotivare a unei metafore politice din anii ’50–’60, în interiorul unui alt cod metaforic. Adjectivul rece are într-adevăr, în textele populare, ca şi în multe texte literare culte, semnificaţii negative, legate mai ales de moarte: în DLR, găsim des în citate (s.v. rece) asocieri de tipul: „moartea rece” (la Budai Deleanu şi Alecsandri), „fiori reci”, „reci fiori de moarte” etc. Cu avantajul de a asigura o rimă, asocierea anilor de război cu rece devine în inscripţiile funerare citate un clişeu stabil. Evident, această explicaţie ar trebui verificată, măcar prin confruntare cu alte texte populare, mai ales cu jurnale orale, cântece de cătănie, bocete. Într-o interesantă culegere de „Cântece populare-scrisori din timpul războiului din 1916–1918”¹²⁵ – nu apare nicio referire la vreun „război rece”; totuşi, în scrisoarea unui prizonier ardelean în Rusia se întâlnesc în rimă anii de război şi adjectivul rece: „Am plecat în paisprezece / ş-au trecut şi cincisprezece / şi trece şi şeaisprezece / şi-s tot cu inima rece” (p. 573). Textul

ar putea fi un argument indirect pentru întâlnirea ulterioară dintre un motiv folcloric
şi un clişeu politic.